şi azi am mers pe jos două ore

azi am mers pe jos doar două ore, după două ore nu-mi mai puteam mişca picioarele, abia de le mai ridicam de pe asfalt, totuşi, nu am cedat şi nu am urcat în tramvai şi nu de aia că îmi sug de sub unghii, dar pentru nu voiam să renunţ şi am tot ţinut-o sfoară de-a lungul unui canal, revenind într-un parc în care mai fusesem acum vreo cinci zile, trecînd pe lîngă o femeie poliţistă care cu uşurinţă ar fi putut fi un top model şi pe lîngă nişte gunoieri cu priviri foarte inteleginte care, nu-i exclus, să aibă vreo facultate în spate. Şi am tot ţinut-o aţă pînă s-o stricat norii şi atunci m-am reîntors, împleticindu-mi anevoie picioarele. Chiar şi dacă eram foarte obosit, am bucurat-o foarte tare pe o franţuzoaică ce mă rugase s-o fotografiez pe fundalul unei clădiri foarte vechi că i-am vorbit în franceză. Şi eu m-am bucurat că am avut, în sfîrşit, cu cine vorbi în oraş, după ce am tăcut toată ziua. şi în timp ce mă întorceam am trecut pe malul rîiului unde un sculptor şi o sculptoriţă îşi instalaseră atelierul. Şi cînd eu treceam pe alături, ei ciopleau în piatrră o lucrare, chiar pe malul rîului. ar mai trebui să spun că soarele asfinţea şi că oamenii nu se grăbeau nicăieri, ci stăteau întinşi pe peluze sau stăteau tolăniţi în fotolii, pe terase. Şi eu aş mai fi rămas, dacă aş mai fi putut să-mi mişc picioarele.