Chuck Palahniuk

Eroziune

Un poem despre domnul Whittier

de Chuck Palahniuk

- Aceleaşi greşeli pe care le făceam cînd locuiam în
caverne, spune domnul
Whittier, le facem şi azi.
Aşa că poate ne e dat să ne batem şi să urîm şi torturăm
unii pe alţii...

Domnul Whittier îşi apropie scaunul cu rotile de marginea
scenei,
domnul Whittier cu mîinile lui pătate, cu ţeasta lui
pleşuvă.
Cutele feţei lăsate par să-i atîrne
de cei doi ochi prea mari, de ochii lui înceţoşaţi, umezi
cenuşii.
Cu cercelul vîrît printr-o nară, căştile
CD player-ului încolăcite în jurul ridurilor şi cutelor
gîtului uscat ca o pastramă.

Pe scenă, în locul luminii unui reflector, o secvenţă de film
alb-negru:
capul domnului Whittier tapetat cu imagini de armate
mărşăluind,
gura şi ochii pierduţi printre cizmele de camuflaj şi
baionetele care-i viermuiesc pe obraji.

Spune:
- Poate că suferinţa şi chinul sînt scopul vieţii.
Gîndiţi-vă că sufletele voastre sînt aruncate înăuntru
ca nişte pietre urîte,
ca o materie primă sau o resursă naturală, ţiţei sau
minereu.
Şi toate conflictele şi toată suferinţa sînt doar şmirghelul
care ne freacă,
ne lustruieşte sufletele, ne finisează
ne învaţă şi ne desăvîrşeşte viaţă după viaţă.
Apoi închipuiţi-vă că aţi ales să săriţi înăuntru, din nou şi
din nou,
ştiind că suferinţa e singura raţiune pentru a fi pe
pămînt.
Domnul Whittier, cu prea mulţi dinţi îngrămădiţi pe maxilarul îngust,
cu sprîncenele ca nişte rostogoale uscate, cu urechile ca
nişte aripi
întinse de liliac,
cu armatele de umbre mărşăluindu-i pe faţă,
spune:
- Singura alternativă ar fi că sîntem de-o prostie eternă.

Purtăm războaie. Luptăm pentru pace. Luptăm împotriva
foametei. Ne place lupta.
Luptăm şi luptăm şi luptăm, cu armele sau vorbele sau
banii noştri.
Şi planeta nu-i cu o iotă mai bună decît a fost înainte
de noi.

aplecîndu-se în faţă, agăţat cu mîinile de braţele
scaunului cu rotile,
în timp ce armatele îi mărşăluiesc peste faţă, tatuajele
mişcătoare
ale mitralierelor şi tancurilor şi artileriei,
domnul Whittier spune:
- Poate trăim exact aşa cum ne este dat.
Poate că uzina noastră planetară ne procesează sufletele...
cum trebuie.



Cobai

de Chuck Palahniuk

Ar fi trebuit să fie o tabără pentru scriitori. Ar fi trebuit
să fim în siguranţă.
O colonie de scriitori, izolată, unde-am fi putut lucra,
condusă de un bătrîn muribund pe nume Whittier,
pînă n-a mai fost ce-ar fi trebuit.
Şi-ar fi trebuit să scriem poezii. Poezii drăguţe.
Gaşca asta a noastră, elevii lui talentaţi,
închişi departe de lumea obişnuită timp de trei luni.

Şi ne-am dat unii altora porecle, de pildă „Peţitorul”. Sau
„Veriga lipsă”.
Sau „Mama natură”. Nume prosteşti. Asociaţii libere.
Aşa cum inventai, cînd erai mic nume
pentru plantele şi
animalele din lumea ta. Peoniilor lipicioase
de nectar şi năpădite de
furnici le spuneai „floarea furnicii”. Cîinilor Collie le
ziceai „Lassie”.
Aşa cum azi îi spui cuiva „ăla cu un singur picior”
Sau „ştii, negresa aia...”

Ne-am numit unii pe ceilalţi:
„Contele Calomniei”.
Sau „Sora Justiţiară”.
Nume pe care ni le-am câştigat după poveştile noastre.
Nume
pe care ni le-am dat
după vieţile noastre, nu după familii:
„Lady Zdreanţă”
„Agentul Ciripel”.
Nume primite după păcatele noastre, nu după slujbe:
„Sfăntul Fără-Maţe”.
Şi „ducele Vandalilor”.
După greşelile şi crimele noastre. Opusul
numelor de supereroi.

Nume prosteşti pentru oameni în carne şi oase. Ca şi cum
ai tăia o păpuşă
de cîrpe şi-ai găsi înăuntru: intestine adevărate, plămîni adevăraţi, o inimă care
bate, sînge. Mult
sînge încins, lipicios.
Şi-ar fi trebuit să scriem povestiri. Povestiri amuzante.
Eram prea mulţi, noi ăştia izolaţi de lume pentru
o întreagă primăvară, vară, iarnă, toamnă – un întreg anotimp
al acelui an.

Nu conta cine eram, cel puţin pentru bătrînul domn Whittier.
Dar nu ne-a zis asta de la început.
Pentru domnul Whittier eram animale de laborator. Un experiment.

Dar nu ştiam.
Nu, era doar o tabără de scriitori pînă cînd a fost prea
tîrziu
să fim altceva
decît victimele lui.