R(emi) [ Jurnal ]

de emilian valeriu pal


Cînd mă trezesc dimineaţa primul lucru pe care îl fac e să beau două căni cu apă. Cică aşa se elimină toxinele acumulate peste noapte. Apoi propolis şi scoarţă de stejar pentru gingii. Apoi argilă dizolvată în apă. Eu numesc asta boala femeii nebune, care, după 40, descoperă medicina naturistă şi pe Dumnezeu.

De două luni de zile transformatorul de lîngă bloc scoate un bîzîit ciudat. Vecinii spun că se topeşte ceva acolo şi va lua foc mai devreme sau mai tîrziu. Îmi pusesem toate speranţele într-o explozie reuşită care să mă surprindă la balcon în timp ce fumez. Să văd cum dispare tot ce a fost al meu, tot ce am fost, în timp ce plutesc.

*

Pentru vreo două zile lucrările la dig s-au întrerupt. În timp ce excavau pămîntul au dat de nişte buncăre din al doilea război mondial. Au venit nişte arheologi şi tablagii de la prefectură, au făcut măsurători, apoi s-au cărat.
După asta în sat a izbucnit isteria. Ăia mai bătrîni, care prinseseră războiul, povesteau de ceva comori ascunse prin grădini. Vreo săptămînă de zile, cei care lucrau la reconstrucţia caselor au lăsat baltă munca şi au început să scormonească prin grădini. Cum dădeau de vreun cui ruginit făceau cerere la primărie să vină comisia de expertiză să verifice vechimea.

*

Aş putea să iau o pauză şi să-mi imaginez timpul ca pe zaţul de cafea. Să-mi întorc zilele cu susul în jos şi să-mi ghicesc. Nu e nimic poetic aici. E doar lehamite. Şi puţină prostie. Pentru că dacă ai avea pe cineva priceput la cititul semnelor ţi-ar fi prezis de mic ce şi cum o să ajungi. Cînd eram copil obişnuiam să mă joc de-a războiul. De cele mai multe ori mă jucam de unul singur. Pentru că nimeni nu prea voia să se joace cu băiatul lu dom' inginer. Ca o paranteză fie spus: se pare că ura faţă de taică-miu s-a cam înmuiat odată cu anii. Nu ştiu. Poate orice fel de ură se atrofiază odată cu muşchii.

Deci mă jucam de-a războiul. Dacă eram singur mă piteam într-un şanţ şi aruncam cu pietre în duşmani închipuţi din tractoare. Dacă aveam prieteni care să-mi ţină companie atunci ne prefăceam cu rîndul. Eu mă prefăceam că îi împuşc în inimă ei se prefăceau că mor. Cînd venea rîndul meu să fiu împuşcat nici de-a dracului nu voiam să mor. Rînjeam şi le spuneam că au tras în partea greşită. Că ei au tras în partea dreaptă şi eu m-am născut cu inima-n stînga.
Nu ştiu de ce. Mult timp am crezut că oamenii au inima în partea dreaptă.
Proabil de la învăţăturile preotului mi s-a tras. Cum că aia buni vor sta întotdeauna la dreapta.

*

Fîntîna ţinea acum loc de groapă de gunoi. Se umpluse cu saci menajeri peturi şi seringi. Ca de obicei trebuia să ardem gunoiul. Am luat un butoi de fier şi am scos din fîntînă sacii. Ai mei nici nu voiau să se apropie. Cîte un sac se mai spărgea şi cădeau pe jos amestecate coji de pepene conserve goale şi răhăţei de la bunică-miu. Focul a durat vreo cinci ore.

La ce te poţi în gîndi în tot timpul ăsta?
Că merii n-au fost stropiţi în primăvară şi acum sînt plini de omizi.
Că vecinul Babarez a furat toate prunele. Să-i stea rachiul în gît. Şi-a făcut firmă de proiectări doar că tembelul a pus uşa de la sediu firmei strîmb.
Că ai văzut pentru prima dată un castravete care a crescut în copac.

*

Fiecare om îşi are pustiul lui. Pe-al meu l-am botezat Capi.