din "Jocul cu mărgele de sticlă", Hermann Hesse

Când, mai târziu, îl vizitaseră întâmplător oameni dornici să afle mângâiere şi să se spovedească, Iosef descoperi cu recunoştinţă în aceasta o chemare a harului şi, totodată, găsi o uşurare a vieţii lui de penitent: fiinţa lui căpătase un sens şi un conţinut mai presus de el însuşi, i se încredinţase o misiune, putea sluji altora sau putea sluji ca unealtă a lui Dumnezeu, pentru a atrage sufletele la sine. Fusese un simţământ minunat şi cu adevărat înălţător. Cu timpul însă ieşi la iveală că până şi bunurile sufletului aparţin celor pământeşti şi pot duce la ispite şi capcane. Anume , adesea, când un asemenea călător venea pe jos sau călare şi se oprea în faţa peşterii lui din stâncă, rugându-l să-i dea o înghiţitură de apă şi, după aceea, să-i îngăduie să se spovedească, lui Iosef al nostru îi dădeau târcoale un sentiment de mulţumire şi de satisfacţie, de auto-satisfacţie, o vanitate şi o dragoste de sine, de care, îndată ce-şi dădea seama, se îngrozea foarte tare. Nu rareori îl ruga în genunchi pe Dumnezeu să-l ierte şi-l mai ruga să nu mai vină la el, nevrednicul, nici un mărtu¬risitor, nici din colibele fraţilor penitenţi din apropiere, nici din satele şi oraşele lumii.