duminică, 17 iunie 2012

Andrei Zbârnea

Visul ca pedeapsă pentru fericirea de a fi împreună

 
 
 
 
 
 
i
 
Rate This
Quantcast


Autor: Radu Vancu
Titlu: Frânghia înflorită
Editura: Max Blecher
Anul apariției: 2012
Redactor: Claudiu Komartin
Distingem de la bun început două planuri poetice, destul de clar demarcate de autor. Avem, pe de o parte lumea onirică populată cu morții cei dragi (laitmotivul volumului) și, pe de altă parte lumea familiei, în care întâlnim personajele dragi lui Radu, Camelia și Sebastian (soția și fiul).
Frumusețea volumului se naște din balansul continuu între vizita lui Dumnezeu printre sicrie (p.26) și mireasma puternică de trandafiri (p.20) pe care o degajă Sebastian.
Faptul că Radu Vancu alege să scrie despre pierderea tatălui cu atât de multă imaginație poate să fie sau nu de condamnat. Fiind în rolul unui diavol înflorit, după cum am învățat citind această carte, voi spune, folosind cuvintele autorului, că dacă ți s-ar întâmpla și ție, cititorule, n-ai fi cu nimic mai bun ca mine (p.19). În plus, citind acest volum vom accepta convenția potrivit căreia aici e mai degrabă o carte de vise decât o carte de poezie. (p.31)
Nu se poate neglija nici abordarea poeziei ca artă de familie. (p.47). Prin artă de familie nu înțelegem numai popularea poemelor cu membrii familiei poetului, ci și posibilitatea ca un cititor neavizat de poezie în general, și de poezie românească contemporană în particular să se apropie de literatura lui Radu Vancu. Practic, Frânghia Înflorită devine un soi de reality-show în care momentele de liniște în familie sunt însoțite de frământări și angoase născute din vis (sau invers). Cel mai bun exemplu în acest sens este următoarea bucată poetică: moartea aștepta în ea precum mierea în flori, proaspete și fremătătoare ca petalele roșii din obrăjorii fiului meu seara, când râsul îi miroase a cereale cu lapte și miere (p.60)
Pe lângă obsesia morții tatălui, care acoperă tot volumul, mai apar și anumite pseudo-obsesii, fie pentru anumite persoane (poetul Mircea Ivănescu), fie pentru noțiuni abstracte cum e poezia, văzută ca un malaxor nemilos al vieților noastre (p.39). Poezia, pusă în antiteză cu științele (sociologie, economie sau fizică), capătă dimensiunea unei semi-științe, înzestrată cu proprietatea de a nu deveni impură la contactul cu alte lumi. În antiteză, nici o (altă) știință nu poate suporta asemenea grefe fără să-și altereze natura (p.39).
Imaginea tatălui este creionată prin construcții de tipul Eu am primit același maiou flendurit/ în care m-am spânzurat/ și te aștept tot cu ștreangul la gât/, care sunt atenuate imediat de forme ale unei blândeți (aproape) divine: dar rafiei i s-a poruncit să înflorească,/ iar Dumnezeu pictează fluturi/ pe fiecare petală din ștreangul de flori/ (p.54)
Radu Vancu ne dă o cheie pentru a citi visele sale. Pentru versurile: Apoi spicele se retrag în pământ, șrapnelele implodează./ Unde era mare, acum e deșert./ Unde era foliculină, acum e inima seacă (p.43) cheia stă în visul ca pedeapsă pentru fericirea de a fi împreună (p.76).
Oare merită acest troc aparent inofensiv?

Acest text a aparut pe blogul rockinpraga.wordpress.com si ii apartine lui Andrei ZBÂRNEA

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu