duminică, 17 iunie 2012

Interviuri care raman

Interviu cu Cezar Paul-Badescu realizat de Cristina Foarfa

Cezar Paul-Badescu este un scriitor care nu pune prea mare pret pe ideea de literatura si pentru care calitatea umana bate orice talent artistic. In cartile scrise pana acum (Tineretile lui Daniel Abagiu si Luminita, mon amour) Cezar Paul-Badescu a mizat mult pe autofictiune si biografism, pe realitatea proprie, pe care a decupat-o si a recompus-o subiectiv. Este redactor la Dilema Veche, unde a  coordonat "infamul" numar despre Eminescu, si este redactor sef la Adevarul Literar si Artistic. In acelasi timp, face fata cu umor si rezista cu eroism "lucrurilor facute sa ne enerveze" pe blogul sau.

cezar

Nu cred ca literatura este o chestie mare, ceva fundamental, esential

Esti ok cu eticheta asta de biografist care ti-a fost pusa de multi?


Orice eticheta e abuziva. Eu am o problema cu ideea de literatura. Am destule lucruri sa-i reprosez literaturii in general, la fel si ideii de scriitor. De la inceput, demersul meu a fost de a aduce realitatea spre zona literaturii, de fapt de a face literatura din realitate. Pe de alta parte, cea pe care o cunosc cel mai bine e realitatea proprie. Prin urmare, cele mai multe texte ale mele sint despre mine insumi. Nu mi-am propus sa fac autofictiune, nu mi-am propus sa fiu un autobiografist. Nu a fost ceva cu program. A fost un demers personal, iscat de neincrederea in literatura in general.

Ma intereseaza decupajul, ca in cazul fotografiei. De ce e fotografia arta? Pentru ca, din realitatea pe care o stim cu totii, se decupeaza o chestie semnificativa. Cam asta fac si eu, decupand bucati semnificative din realitate, pe care le asamblez in asa fel incat sa spuna ceea ce vreau eu. Fictionalizez, bineinteles, mai adaug si un sos, nu las bucatile de carne macra. Pe de o parte, feliile de realitate sunt trecute prin subiectivitatea mea, sunt repovestite. Dupa prelucrarea aceasta, le mai adaug si un sos care sa le faca apetisante din punct de vedere literar.


Ce te deranjeaza atat de tare la literatura? Prima carte, Tineretile lui Daniel Abagiu, avea parca  subtilul “deloc literatura”.


Literatura mi se pare un joc steril. Nu cred ca literatura este o chestie mare, ceva fundamental, esential, pentru care merita sa te sacrifici sau sa-i sacrifici pe cei din jurul tau. Ideea asta – literatura e ceva care tine de divin - vine din zona romantica. Scriitorul insusi pe vremea aceea era considerat un geniu - iar geniul e tot o inventie a romanticilor. Ce face geniul? E un supraom, aflat in legatura cu instante divine (nu stim daca divine cu plus sau cu minus). E posedat mai degraba, e damnat. Are legaturi cu lumea de dincolo si, pentru ca e un bun conductor, este genial. Eu nu cred in lumea de dincolo, nici in calitatea de conductor a unora. Cred ca literatura este un divertisment si ca, pana la urma, nu merita sa investesti foarte mult in ea. Pentru mine mult mai importanta este realitatea.

Am sa fac o paranteza si am sa-ti dau un exemplu. La un moment dat, i-am cunoscut pe fiii lui Mircea Ciobanu. Mircea Ciobanu – cine-si mai aminteste de el acum? - a fost un scriitor de mana a doua, a treia. Fiii lui sunt acum oameni cunoscuti; unul e David Sandu, bijutier foarte bun, celalalt e Matei Ciobanu, un artist plastic foarte interesant. Ei imi povesteau la un moment dat cum au fost toata copilaria terorizati ca trebuie sa faca liniste. Venea mama lor la ei si le spunea “shh, tata lucreaza”. Nu puteau sa se joace, sa faca nimic, trebuia sa stea smirna pentru ca “tata lucreaza”. Ei bine, pentru ce toate chestiile astea?... Oare pentru o opera de mana a doua sau, hai sa zicem, chiar de prim rang, merita sa ii sacrifici pe cei din jurul tau?

Literatura este o chestie care ne face placere, degeaba incercam sa spunem ca e ceva inalt. Citesti si te simti bine. Poti sa provoci placerea asta si in alte feluri. Nu merita ca ea sa fie urcata pe un piedestal, nu merita sa sacrifici nimic pentru ea. Daca vrei sa te sacrifici tu, e ok (unii se sacrifica pentru droguri, altii isi sacrifica viata si devin alcoolici, poti deci sa-ti sacrifici viata si pentru literatura). Sa-i sacrifici pe altii, insa, mi se pare scandalos.

E mai important cum esti ca om. Pentru mine, e mai important sa ma consider un om implinit decat un scriitor implinit si sa am un loc in istoria literaturii (pe care, in paranteza fie spus, nu prea dau doi bani). Nu ma impresioneaza deloc prezenta unui scriitor in aceasta maaare carte a istoriei literaturii, daca el, ca om, e o canalie.


Crezi ca ce spui tu acum se aplica la toate formele de arta, film, teatru, arta plastica, sau e o problema strict a literaturii?

Cred ca literatura se ia cel mai in serios. E adevarat, totusi, ca si in cazul celorlalte arte gasesti mitizari din acestea ale produsului artistic. Nu stiu ce muzica, de exemplu, “e de la Dumnezeu, prin clavecinul lui Bach graiesc ingerii”. Sa fim seriosi! Nu graiesc nici ingerii, nici demonii! Asculti muzica si te simti bine. Daca nu te simti bine - oricat de valoroasa si desteapta ar fi piesa respectiva -, o arunci la cos si asculti manele.


Nu tine si de snobism?

Ba da. Da bine sa-ti pui o eticheta de om cult (ne intoarcem la etichete). Exista scriitori care au scris chestii importante si bune, dar care ca oameni au fost niste ticalosi. Chestia asta ma face sa-i privesc altfel si sa nu mai dau doi bani pe opera lor.

Sa-l luam, de exemplu, pe Sadoveanu. Pe langa cateva kilograme de gunoaie pe care le-a scris dupa ’44, a scris si lucruri bune – Creanga de aur, cateva povestiri, nu neaparat Neamul Soimarestilor, bun doar de facut seriale si de studiat la scoala. Cred ca, totusi, ramane ceva din ce-a scris.

Ramane insa si faptul ca Sadoveanu si-a pus semnatura, cand era in Marea Adunare Nationala, pe actul de condamnare la moarte a trei tarani care se opusesera colectivizarii. Am vazut actul respectiv, erau trei samnaturi, una ii apartinea. Scriitorul taranimii, scriitorul poporului oropsit, cum e trecut in manuale, isi punea semnatura pe condamnarea la moarte a trei tarani sarmani care refuzasera sa intre in colectiv!...

Asta nu-mi poate iesi din cap, chestia asta atarna mult mai greu pentru mine decat faptul ca romanul Creanga de Aur e extraordinar. Dupa ’44, Sadoveanu a avut conace, case de vanatoare, a mers la partide de vanatoare cu Dej, ce mai! - a fost un boier comunist. Pana la urma, treaba lui! Dar ca a condamnat la moarte trei oameni sau cati au fost - asta il descalifica total in ochii mei. Iata care sunt oamenii la care ne inchinam si pe care ii punem pe piedestale.

Apropos de decupaje, fac ele un text mai putin fictional?


Eu cred ca orice e pus pe hartie devine fictiune, devine literatura. Gheorghe Craciun are o carte numita "Acte si copii legalizate" unde demonstreaza ca poate deveni literatura chiar si un text administrativ, deci non-literar prin excelenta. Orice poate deveni literatura, depinde cum montezi in pagina.

Eu nu folosesc faptele brute, ci le recompun, apas pe anumite pedale, pun intr-un anumit fel accentul. Cred insa ca si faptele brute puse pe pagina pot deveni literatura. Cand sunt scrise, oricum le treci prin filtrul tau. Chiar daca povestesti ce-ai facut ieri si cum ai fost la piata, nu ai cum sa pui pe hartie realitatea. Oferi mici decupaje ale acestei mici experiente. La piata, de exemplu, poate fi mai important pentru tine rasul unui pietar decat ca deasupra ta trecea un porumbel. E semnificativ ce-ai observat tu, iar ce-ai observat te defineste.

Luminia mon amour - satira la adresa retetelor de fericire care ni se ofera si refuzul retoricii

Despre Luminita mon amour am auzit pareri ca n-a fost corect ce-ai facut, ca  a fost lipsit de moralitate sa scrii asa despre fosta ta casnicie, ca ai dat detalii din viata intima. Ti se pare corecta perspectiva de lectura?

Exact cum spuneam, ma folosesc de realitate, dar o modific. Este in asa fel schimbata, incat nu mai este o marturie. Asta e diferenta intre o marturie si cartea respectiva. Apoi, sa ne gindim: povestesc lucruri intamplate in urma cu 15 ani. Cum poti sa-ti amintesti in amanunt scene si dialoguri dupa atata timp? Nu poti decat sa ai in minte povestea generala, pe care apoi o umpli cu materie fictionala.

Hai sa-ti dau un exemplu concret, ca sa vezi cum procedez. Am, in Tineretile lui Daniel Abagiu, o povestioara numita “O calarire in zori”. Este povestea lui John Wayne Bobbitt. Eu am plecat de la o stire aparuta in presa, despre acest Bobbitt caruia nevasta, Lorena, i-a taiat penisul si apoi l-a aruncat pe geam. Omul si-a recuperat organul amputat, s-a dus la spital, a fost cusut, apoi a intrat in industria filmelor porno, unde a facut cateva filme care aveau in titlu termenul “uncut”. (E misto jocul de cuvinte, pentru ca si la film ai termenul “uncut”, a propos de montaj.) Apoi, dupa ce si-a aratat virilitatea, s-a retras din show-biz si a infiintat un cult religios – "John Wayne Bobbitt Church Without an Organ”.

Asta era stirea de la care am plecat (avea citeva randuri). De aici, eu am facut o povestire de cateva pagini. Am plecat de la o bucatica de realitate, pe care am fictionalizat-o. Asa s-a intamplat si in cazul Luminita, mon amour. In masura in care John Wayne Bobbitt din alea cateva randuri e John Wayne Bobbitt din paginile mele, tot asa si Luminita (care nici macar nu-si pastreaza numele din realitate) poate fi considerata fosta mea sotie. Eu zic ca nu mai este ea, e un personaj si, prin urmare, trebuie judecata cu normele si cu unitatile de masura ale personajelor.

In carte vorbesti mult despre crize.

Pentru mine, mult mai importanta decat povestea in sine - dragoste, esec in dragoste etc. - e satira la adresa retetelor de fericire care ni se ofera. Background-ul, ceea ce e in spatele povestii de dragoste dintre narator si Luminita, e mult mai important (si spun asta la un moment dat si in carte).

E vorba de retete de fericire oferite de tot felul de instante, de la cele religioase (zen, orientale, ortodoxe), la cele morale (care construiesc ideea de familie),  pana la cele oferite de mass media, de reviste tip Cosmopolitan sau de filmele hollywoodiene. Eu consider ca toate acestea sunt niste false retete si ca sintem de fapt dusi de nas.

La prima vedere, textul pare scris dintr-o suflare, cu umor si cinism. Cum ai scris? Cu plan, mai calculat sau ai scris ce ti-a trecut prin cap? Impresia de naturalete este foarte puternica.

Inca din Tineretile lui Daniel Abagiu, am fost refuzat ideea de retorica. Si in ceea ce scriu, si in viata de toate zilele, una dintre valorile mele principale este sinceritatea. Retorica cosmetizeaza si minte, de fapt. Iar elaborarea narativa e o forma de retorica.

In Tineretile lui Daniel Abagiu discursul pare neingrijit. E un refuz al constructiei, al retoricii - de aici si “deloc literatura”. Acolo, practic totul este haotic, dar este un haos cautat.

In cazul cartii Luminita, mon amour, exista totusi o structura. E destul de evident faptul ca diferite parti ale cartii comunica intre ele, ca niste vase comunicante. Aici, nu mai este jucat hazardul, ca in Tineretile lui Daniel Abagiu. Cu toate acestea, nu am vrut sa fortez nota, sa pun niste sabloane, si am incercat ca scriitura sa para cat mai libera.

cezar

Eu nu-mi propun sa fac literatura, dar, daca vreau, uite ca pot

In proza din Povesti erotice am avut senzatia ca ti-ai schimbat stilul, nu ai mai mers pe autofictiune.

Uite, textul cu John Wayne Bobbit, care e pus la sfarsitul “Tineretilor...”, a fost de fapt expresia unui act de orgoliu. Toata cartea este dezlanata, fara structura, povestea e lasata bruta, rugoasa. Vin la sfarsit cu o povestire care are niste strategii narative tari, cautate, jocuri de temporalitate si tot felul de chestii de-astea “destepte”.

Aia a fost o demonstratie, o incordare a muschilor, un fel de-a spune ”eu nu-mi propun sa fac literatura, dar, daca vreau, uite ca pot”. Pot sa fac si o literatura foarte slefuita. Mircea Cartarescu zice in prefata cartii ceva de genul “mie mi-e si frica, poate fi o pacaleala a lui Cezar si sa fi luat textul din alta parte. Pare ca nu e a lui”. Intr-adevar, pare din alt film.

Asa si cu textul din Povesti erotice romanesti: a fost o reactie de tipul “voi ziceti ca numai despre mine pot sa scriu, dar iata ca pot si altceva”. In povestirea respectiva, e vorba de un adolescent neamt, de un om mai copt din Madrid si de niste caini din fata Casei Poporului. In nici un caz nu pot sa spun, deci, “Madame Bovary c’est moi!”.


In continuare, cat de departe va merge autofictiunea? In ce directie mergi, ce mai faci?

Sa-ti spun ce vroiam sa scriu cand am fost in Germania, cu o bursa. Am zis sa fac cam ceea ce am facut cu Wayne Bobbitt, dar pe un alt caz, cel al canibalului care dat un anunt pe internet. E si asta un caz care a facut valva in presa. Un tip, Armin Meiwes, a dat un anunt pe Internet, unde a spus “mananc oameni”. A avut cateva zeci de oferte, a facut si-un casting, i-a chemat la el acasa, a ales unul, pe care l-a mancat apoi.

Voiam sa fac ceva mai mult decat in cazul povestii lui Bobbit, am vrut sa scriu un roman non-fiction, de investigatie, asa cum e, de pilda “Cu sange rece” al lui Truman Capote. Am ajuns acolo, m-am documentat, am fost la casa lui Meiwes, am stat de vorba cu vecinii, am discutat cu avocatul lui, cu procurorii care au intrumentat cazul, am avut acces la tot felul de documente, inclusiv la discutiile online dintre el si victima.

Am vrut chiar sa ma intalnesc cu el, dar mi-a transmis prin avocat ca-mi cere 1 milion de euro. Cand i-am spus ca n-am de unde, a raspuns ca asteapta Hollywood-ul. Oricum, m-am documentat foarte serios la fata locului (am ajuns sa merg pina si in cluburi underground - gay cu tenta sado-maso).

Am incercat sa inteleg psihologia nu neaparat a canibalului, cat cea a victimei voluntare. Cea a canibalului poti s-o aproximezi, ca ai vazut filme din seria celor cu Hannibal Lecter... Dar psihologia victimei voluntare e de neaproximat. E, deci, o carte foarte greu de scris – dar o voi scrie, cu siguranta.

Pana la urma, in Germania am scris Luminita, mon amour, pentru ca… dormeam foarte prost. Si asta nu din cauza canibalului - toata povestea cu cu investigatia nu ma atingea deloc, nu ororile canibalului erau cele care nu-mi dadeau pace. Pe mine ma vizitau problemele mele, aveam cosmaruri cu tot felul de intamplari din trecutul meu. Asa ca am zis ca mi-e mai aproape camasa decat paltonul si am decis sa scriu povestea mea. Iar efectul a fost terapeutic. Pe masura ce scriam, am inceput sa dorm din ce in ce mai bine.

Despre prieteni, grupuri si scriitori

Scrii mai bine in strainatate, in rezidente?

Da, bineinteles. Vorbeam la un moment dat si cu Mircea Cartarescu, care imi spunea ca el nu mai poate sa scrie in Romania. Aici ii distrag atentia tot felul de lucruri si toata isteria il bruiaza, nu se poate concentra pe un anumit proiect.


Apropos de Cartarescu, consideri ca faci parte dintr-o generatie literara? Ati fost un grup care mergea la cenaclul lui.

Eu, cu alti cativa prieteni, am facut un timp cenaclul “Central”. Era un cenaclu cu tema - se propunea un subiect si data urmatoare veneam cu textele. Temele erau din cele mai diverse: ”dunga de la pantaloni”, ”sonete despre primavara” (cum mai poti scrie astazi un sonet despre primavara care sa fie valabil?), ”poezie erotica stil epistolar” etc. Erau constrangeri si tematice, si formale.

In grupul acela eram eu, Razvan Radulescu, T.O. Bobe, Sorin Ghergut, Mihai Ignat (care nu a vrut sa scrie niciodata pe tema) si altii. Dupa cateva luni, ne-am mutat cu totii la cenaclul lui Cartarescu. Acolo erau mai multe generatii - de exemplu veneau si cei din grupul lui Marius Ianus, care erau clar o alta generatie fata de noi.

Eu nu ma simt atat parte dintr-o generatie, cat dintr-un grup de prieteni (T.O. Bobe sau Razvan Radulescu), cu care gandeam cam la fel. Discursul lui Razvan si al lui Cristi Puiu, de exemplu, mi se pare foarte apropiat de ceea ce fac eu. Puiu, cu care am avut multe discutii despre cum vedem noi arta, merge si el pe ideea de sinceritate, pe necosmetizarea realitatii.


Ce scriitori romani iti plac? Cine te enerveaza?

Il citesc cu placere pe Mircea Cartarescu, mi-a placut chiar si acea carte hulita si desconsiderata de multi - “De ce iubim femeile”. Nu consider ca este o carte pentru coafeze, cum au zis invidiosii. Sunt acolo niste texte foarte bune din punct de vedere literar si nu consider deloc ca a facut compromisuri. Mai sunt Razvan Radulescu si T.O. Bobe. Bine, poti sa spui ca-mi sunt prieteni si ca sunt subiectiv in cazul lor.

Imi mai place Stefan Agopian, pe care il consider un scriitor foarte mare. Mai e Mircea Horia Simionescu, despre care cred ca e cel mai mare prozator pe care-l avem astazi. Imi place si Serban Foarta – in fine, sint destui scriitori pe care-i apreciez.

Oameni care ma enerveaza sunt cei pe care nu i-as citi. N-as citi poezia lui Paunescu. Cand aud recitate poemele lui, imi ies bube pe piele. Sunt, apoi, oameni care au si plusuri si minusuri – cum ar fi, de exemplu, Breban. A fost ok in Bunavestire, acum e de necitit.

De fapt, eu n-am enervari - desi blogul meu se numeste “Lucruri facute sa ne enerveze”. Atentie, insa: nu ”lucruri care ne enerveaza”, ci care sunt ”facute sa ne ernerveze”. Titlul are si o continuare: “dar carora le rezistam cu eroism”. Cand sunt sanse ca un lucru sa ma enerveze, il dau deoparte.

Nu agreez mitologiile

Ai tendinta asta de demitizare, de dat jos lucrurile de pe soclu. Uite cazul Eminescu, in care ai fost injurat ca ai dat in mitul national.

Nu-mi plac lucrurile puse pe soclu. Spun banalitati, dar calitatea umana este pentru mine mai importanta decat calitatea unei statui. Faptul ca Eminescu a fost un om ca toti oamenii este mai important decat statuia din fata Ateneului. Nu agreez mitologiile – pentru ca ele nu fac altceva decat sa jongleze cu minciuni.


Cum e cu televiziunea? E si ea un mit?  Scrii foarte mult despre media.

Si televiziunea e un spatiu in care se minte asa cum se respira. Televiziunea este construita pe minciuna, pornind de la banalul fapt ca ti se aplica un fard pe obraz de cand intri in studiouri... La televizor, nu esti tu, cel natural. Cosmetizarea functioneaza chiar si in cazul reality-show-urilor. Televiziunea  nu vinde realitatea, ci spectacol, iar spectacolul se cere cosmetizat, pus in scena.


Crezi ca blogurile sunt mai autentice? E discursul de pe blog mai real?

Da, e mai sincer, dar nu pana la capat. Si blogurile presupun o masca publica. Dar sunt masti si masti - sunt masti care nu te lasa sa vezi trasaturile fetei, dar si altele care se muleaza si care ofera informatii despre fata reala a individului. Eu nu neg ca-mi pun o masca, dar fac tot posibilul ca acea masca sa aiba cat mai multe transparente.

Pe blog, intr-adevar, tocmai pentru ca e interactiv, poti fi luat la intrebari, iar in momentul in care intri in dialog masca incepe sa se crape. Se intrevede ceea ce e dincolo. Un articol scris intr-o revista e tiparit, e batut in piatra. Blogul e mult mai fluid, se da dupa forma ta proprie.

cezar

Filosofia pipei

De cand fumezi pipa?

M-am apucat de fumat la 14 ani. Cand am intrat la liceu, am crezut ca toata lumea e a mea, ca sunt barbat si am simtit nevoia sa demonstrez asta. In gasca in care eram, toti fumau – si, daca nu m-as fi apucat si eu, riscam sa fiu exclus din gasca, sa fiu considerat un fraier. Lucrurile astea sunt foarte sensibile pentru un adolescent, pentru ca la varsta aia simti nevoia sa fii integrat intr-un grup. Cand unul din gasca iti zice “hai ma, fraiere, vino si incearca asta, lasa-i pe babaci, ce stiu ei? fii barbat!” simti nevoia sa demonstrezi ca esti ”tare”. Am cedat, mi-am dovedit barbatia si a inceput sa-mi palca fumatul. Am ajuns in unele perioade si la doua pachete pe zi, apoi cinci ani m-am lasat. Apoi m-am apucat din nou, pentru ca mi-am dat seama ca-mi place foarte mult sa fumez – si de ce sa-mi refuz una din putinele placeri pe care mi le ofera viata?

De noua ani, fumez numai pipa. Am peste 50 de pipe, unele chiar destul de scumpe. Fumatorii de pipa au o intreaga filosofie in legatura cu fumatul - am citit chiar texte filosofice pe tema asta. Exista si scoli de gandire in ceea ce priveste fumatul de pipa. Daca ma intrebi daca se pufaie sau se trage in piept, o sa-ti spun ca asta depinde de scoala al carei adept esti. Unii sustin ca se pufaie, altii care sustin ca tehnicile se pot combina, altii ca se trage in piept. Sunt scoli care spun ca pipa trebuie tinuta cat mai mult timp aprinsa, fara sa se stinga.

Discursul fumatorilor de pipa, atunci cand vorbesc despre pipa sau despre calitatile unui tutun, poate fi asemanat cu discursul oenologului despre vin. Un degustator vorbeste despre buchet, despre culoare, face o intreaga poliloghie pornind de la o gura de vin. Asa e si cu fumatorii de pipa: se vorbeste de forma pipei, de cum se simte la pipait, de cum e la fumat, despre virtutile tutunului etc.

Apoi, fumatorii de pipa vorbesc despre pipe ca despre niste fiinte, se stabileste o relatie de afectiune intre fumator si pipa sa. Se spune, de exemplu, ca este o barbarie sa scuturi pipa lovind-o de margiunea scrumierei, ca nu trebuie s-o bruschezi. Dupa ce ai terminat de fumat pipa, nu e bine s-o reaprinzi, nu poti sa o folosesti daca e calda, trebuie s-o lasi sa se odihneasca. Si asa mai departe – sint tot felul de ciudatenii de felul asta in gandirea unui fumator de pipa.

Bucurestiul e un oras isteric

Ce iti place la Bucuresti, unde te plimbi?

Ma plimb putin, pentru ca am foarte putin timp liber. Cel mai des ajung acasa pe la 8-9 seara, dar uneori ajung chiar si mai tarziu – si nu vin de la carciuma... Ajung foarte obosit si nu-mi mai arde sa mai ies. Cand eram mai liber, imi placea sa merg mai ales in cluburi cu muzica live. Imi place jazzul si ma duceam, de exemplu, la Art Jazz club, la Green Hours etc.

Pentru variatiune, imi place sa fac si experimente. De pilda, in propiere de redactia voastra e un restaurant foarte kitchos, dar tocmai de asta e interesant - Dracula. Mi-a placut sa merg acolo, sa beau din pahare cu zahar rosu prelins, ca sangele. Imi place sa fac bai de kitsch din cand in cand...

Bucuresitul ca oras cum ti se pare?

E un oras isteric, unde nu e de trait. E un trafic ingrozitor (de zgomot si poluare nu mai vorbesc), de ajungi sa-ti iesi din minti – de-aia suntem cu totii nevrozati. E un oras mizerabil. Sunt cateva zone care ar trebui restaurate - Bucurestiul vechi, Lipscani, Covaci. Daca s-ar reface, ar fi frumos. Ungurii au Vaci Utca in Budapesta, o strada comerciala veche, pe care au facut-o turistica, cu terase, magazine. S-ar putea face si din Lispcani asa ceva. Decat sa schimbe borduri, Videanu ar face mai bine sa aiba grija de Bucuresti intr-un mod mai inteligent. Si responsabil.

Acest interviu a fost realizat de Cristina Foarfa in La zi pe Metropotam

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu