marți, 5 iunie 2012


Deviantul comunist și umbrele sale literare
Andrei Țurcanu

Scurta și efervscenta destindere culturală din anii ´60 a însemnat pentru literatura română din Basarabia începutul unei sinuoase conștientizări artistice a esenței totalitarismului sovietic. Pentru scriitorii basarabeni comunismul echivalează inițial cu agresiunea străinului, cu imixtiunea brutală a puterii sale în spațiul sacru al „casei părintești”, cu o voință ostilă semnelor identitare naționale. De aici și tensiunea constantă, pe care o regăsim la toți autorii mai valoroși, între spiritus loci și voința de putere a Celuilalt. E o luptă acerbă între voința autohtonă de identitate, de rezistență și dăinuire și veneticul barbar cu un cult al violenței irepresibil în codul său genetic deviat de la normele civilizației și ale omenescului. „Celălalt este infernul”. Mereu. Un infern marcat de cruzime și de stihia distrugerii, cărora „întâistătătorul” Karl Marx le-a găsit o justificare: „Violenţa este moaşa cu ajutorul căreia noua societate ia naştere din pântecul celei vechi."
Dar similis simili gaudet. Puterea malefică totalitară a celuilalt manifestă, în mediul ingenuu autohton, o forță și o capacitate extraordinară de extindere și de corupere. Fizionomia morală, spirituală a „omului nou” a fost, până a se impune și în Basarabia, definitivată și probată, prin experiențe brutale, la modul simbolic de către profesorul Preobrajenski din nuvela „Inimă de câine” a lui Mihail Bulgacov, iar la modul concret, social și politic, de către „máiștrii” comunismului, cum le spune A. Busuioc în „Spune-mi Gioni!” lucrătorilor O.G.P.U.-N.K.V.D. din marele lagăr „U.R.S.S.”. Printre primele sale variante literare autohtone, prezentate, în optica realismului socialist, ca modele de morală revoluționară este personajul Hartene din nuvela cu același titlu de Gr. Adam. Hartene începe prin a fi slugă „asuprită” de mic copil și termină cu un act „clasic” de răzbunare și virtute revoluționară – ucide doi jandarmi români și fuge la partizani în pădure. Deocamdată, trebuie să remarcăm, personajul are toate însemnele de „produs” fabricat la strungul literar al metodei realist-socialiste, fără a trimite cu ceva la analogia sa reală, la figura deviantului comunist autohton. Și sărăcia, și ura de clasă, și românofobia nu sunt decât poncife ideologice cu care noul regim vine să ascundă esența adevărată a raptului din 1940, prezentând, în spiritul bine știut al coruperii limbajului, o înțelegere criminală dintre două totalitarisme drept act de „eliberare a Basarabiei de sub jugul burghezo-moșieresc român”.
Procesul adevărat de creare a „omului nou” abia începe prin metode diabolice de coerciție, prin spălare metodică a creerilor și, nu în ultimul rând, prin selecția și promovarea într-o societate cu un caracter preponderent tradiționalist a elementelor ei frustrate, oportuniste, marginale, alogene. E un proces pe care altădată Eminescu l-a calificat drept „selecție negativă”. Avansarea în prim plan a unei noi „elite” sociale are loc pe fundalul unei răsturnări a tuturor criteriilor de valorizare a omului, a schimbării sau pervertirii ideologice, părtinitoare, a centrilor simbolici consacrați. Odată cu primele semne de „dezgheț” literar, apar și spectrele acestei creaturi, ostilă sau  suprapusă peste fondul de umanitate autohton, încă sănătos, în stare încă să-și susțină cu demnitate axul existențial. O primă concretizare artistică a deviantului totalitarist o descoperim în personajul Anghel din romanul „Povestea cu cucoșul roșu” de Vasile Vasilache. Imaginea este încă tratată cu o accentuată undă de umor, vădind sub pojghița de agresiune și intoleranță un aspect de bufonerie accentuată. Anghel, țiganul cu origini incerte, văcarul satului, este un fel de înger căzut, un demon cu aspecte de spiriduș certăreț și rău. Opusul acestuia este Serafim. Născut de o babă bătrână, de fapt o Mumă a locului, el este întruchiparea spiritului autohton. Între cei doi se instituie niște relații marcate mai degrabă de ambiguitate morală și existențială decât de adversitate. Lucrurile se amestecă într-o suprapunere echivocă ale datelor cotidianului recognoscibil cu elementele unui plan mitic, imemorabil chiar. Este o amalgamare resimțită și în „împăcarea” dintre cei doi antipozi. Firea moale și abulică a lui Serafim se ridică peste cea răutăcioasă și cinică a lui Anghel printr-o înaltă contemplație filosofică, un fel de acceptare a toatelor care sunt într-o superioară detașare. Istoria cu incongruiențele și adversitățile cotidianului este, până la urmă, trecută într-un plan al provizoratului și luată între paranteze de un fond mitic ubicuu și atotbiruitor, care nu e altceva decât însuși spiritul locului.
Ceea ce a fost posibil într-un roman-parabolă nu mai e fezabil pentru o scriere de investigație psihologică și socială cum e „Singur în fața dragostei” de A. Busuioc, apărut în același an, 1966, cu „Povestea...” lui Vasile Vasilache. Deviantul totalitarist are aici o față torturantă colectivistă, fiind reprezentat de un colectiv de învățători cu un director obtuz și dogmatic în frunte, o bioloagă care dă tonul unor „elevate” discuții intelectuale și alți aderenți ai primatului materiei asupra spiritului, al existenței asupra conștiinței, postulate de părintele „materialismului dialectic”. Toți aceștia sunt produsul școlii noi și nu mai au nimic cu satul, cu acea colectivitate rurală ancestrală prin care se „preumblă” Anghel și Serafim. În vidul acesta de umanitate cei care nu sunt contaminați încă de rinocerita totalitaristă, Radu Negrescu, Viorica Vrabie și profesorul de matematici Meer, sunt niște singuratici și niște învinși izolați, fără putință de a schimba ceva. Ironicul Radu Negrescu mai speră o salvare pentru sine, așteaptă „Marele semnal”, anunțul că a fost admis la doctorantură. Firește, e o iluzie, pe care, în partea a doua a romanului său, Vasile Vasilache o supune unei totale demistificări: Academia de Științe nu e decât o pepenieră de pseodosavanți iar știința se reduce la o hilară „teorie a țânțarului”.
Primul scriitor basarabean care pune problema deviantului totalitarist autohton în cadrul unei problematici ontologice este Vladimir Beșleagă. Romanul „Noaptea a treia”, scris în 1969-1970 și publicat abia în 1989, oferă într-o textură încărcată și convulsivă tragedia profundă a unui neam fracturat în interiorul său, rupt de cadrul organic de viață, înstrăinat de relațiile de rudeniie firești. Deviația se produce pe două planuri. Mai întâi, Nichifor Fătu (numele sugerează pregnant un „făt canibalic” al noii puteri) e cel care se încadrează imediat în acțiunile de represiune ale regimului sovietic împotriva consătenilor săi, cu o convingere greu de explicat altfel decât prin prezența stimulativă și instigatoare alături de el a străinului Guja, figură diabolică, un fel de comisar omniprezent, și printr-o morbidă dorința de putere și de parvenire proprie numai marginalului. De o cruzime la limită cu animalitatea, el supune mai întâi neamul soției represaliilor, apoi îi rupe pe copii său de la mama lor, pentru ca, în final, ajuns o epavă, obsedat de spectrele unui colos din piatră, un monument al lui Stalin neterminat, blamează slăbirea frâielor și, într-o încăierare cu fiul Filimon, îl ucide pe acesta. Fiind un veritabil „făt” al unei istorii a violențelor și a crimei, întruchipare autohtonă a unui timp totalitar bestial, ca și strămoșul său mitic, Chronos, este dominat de stihia distrugerii. Ca și acesta, el își devoră copiii. Îi devoră într-un sens specific regimului totalitar comunist, rupându-i de mamă, suprimându-le conștiința de sine, inoculându-le ideea unei identități false, fanteziste. De aici tragedia lui Filimon, deviantul autohton supus unui regim brutal de amnezie forțată, cel care însă vrea (și în pragul morții reușește) să înnoade firele rupte ale destinului său fracturat printr-un act suprem de conștiință de sine. „Fătul canibalic” a reușit doar fizic să-l suprime pe Filimon, rămânând neputincios în fața a ceea ce autorul a numit în subtitlul romanului „calea anevoiasă a cunoașterii de sine”, care nu e altceva decât o sete nestăvilită de identitate, o revenire oarbă, ca împlinirea unui destin, la mama, la casa bătrânească, la rădăcini. Filimon, deviantul uman mutilat, amnezic, găsește axa interioară, reface „nervul” rupt printr-un efort titanic de restabilire a datelor realității în cadrul lor ontologic, al identității de neam și al elementului matern originar. Odată ce „paternul” a fost înghițit și asimilat de tribulațiile unei istorii străine, unic reper și unică salvare de bastardizarea totală rămâne maternul. Aici, trebuie să recunoaștem, Gr. Vieru a avut o intuiție genială când și-a fixat întreaga creație de până la 1990 pe imaginile mamei, seminței, a cuibului, a țărânei care germinează, lărgind și adâncind de la carte la carte semnificațiile maternității într-un mit cu puternice conotații de rezistență antitotalitară. Maternul prin definiție nu are (nu poate avea) devianți. Devianții materni au apărut în Basarabia abia în comunismul postsovietic. O „Zina mitralierista” e simbioza târzie, abominabilă a vechiului comunism cu ceea ce s-a numit „capitalism sălbatic”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu