* recenzie apărută în revista , nr.5/2012.
După funambulesc-grotescul Irezistibil, Dan Coman îşi surprinde cititorii cu o carte aflată la graniţa dintre genuri. Nu foarte uşor încadrabil din punct de vedere stilistic, Parohia continuă într-o manieră proaspătă tradiţia recentă a romanelor româneşti care prezintă, în variante subiectiv-apocaliptice ori obiectiv-analitice, un univers rural aflat într-o fatală descompunere. Dacă la Marta Petreu (Acasă, pe câmpia Armaghedonului) întâlnim fresca personală a unei conştiinţe puternice, iar la O. Nimigeam (Rădăcina de Bucsau) suntem contemporani cu degradarea simbolică a trupului ultimilor supravieţuitori ai ruralului românesc, la Dan Coman lucrurile stau cu totul altfel. În Parohia, satul nu e locul privilegiat al sentimentelor pure ori al senzaţiilor primordiale, ci mai degrabă un pretext scenografic pentru zugrăvirea micro-realităţilor într-un regim al nebuniei complete. Motivele secrete ale acestei demenţe colective pot fi găsite fie în totalitarismul care bântuie peste tot (aflăm, către finalul romanului, că acţiunea se petrece în ultimii ani ai ceauşismului), fie într-o debilă raportare a eroilor principali la viaţă în sine, la structura ei uniformă, la inerentele ei legi. Vorbim, adică, despre un soi de anarhie primitivă, grefată pe o inconstanţă etică generală.
Personajul principal, un bărbat de 30 de ani, fiu de preot, care refuză (aidoma lui Oskar, eroul lui Gunter Grass din Toba de tinichea) să se maturizeze, folosind cu vanitate o retorică a nonşalanţei şi a dispreţului, trăieşte – paradoxal – o copilărie arhetipală, perpetuă. Infantilismul său comportamental e redat de autor în tuşe groase, cu atenţie sporită pentru detaliul gestual, grăitor şi descalificant: „O bătrânică s-a oprit la poartă întrebându-mă dacă-i acasă părintele. Acasă, acasă, am zis şutând cu putere înspre ea – şi mingea a trecut peste gard, foarte aproape de capul femeii, tras la timp într-o parte” (p.15-16). Acest noman’s land e populat de indivizi care se raportează autist la mersul general al lucrurilor; avem, aici, un adevărat tărâm al lucrurilor inerţiale. Pe cale de consecinţă, nici acţiunile izolate ale oamenilor nu trec dincolo de o lehamite sănătoasă, concentrată într-o filosofie de viaţă care ne asigură că „merge şi-aşa”: „Zile întregi stăteam cu directorul şi profesorul de literatură în curtea şcolii, pe banca de sub nuc, jucând şeptică. Treceam prin şcoală doar ca să bem o cană cu apă sau să ne ascundem de rafalele de ploaie. Pe copii îi adunam la învăţătoare, le dădea ea ceva de scris” (p.29).
Dorinţa de a atribui conotaţii globale unor defecte ce păreau, iniţial, a ţine doar de vatra satului ca loc al degradării ultime îl determină pe autor să caute corespondenţe exterioare, într-un „dincolo” măcinat de aceeaşi dezordine funcţională. Tarele unei astfel de societăţi nu se găsesc doar în cazurile solitare ale unor personaje debusolate şi absente, ci şi în conturul enorm şi diform al unui stat fără reguli. Lucrurile simple, matematice, care aranjează viaţa oamenilor într-o siguranţă liniştitoare par să fie străine complet de lumea pe care ne-o înfăţişează Dan Coman. O lume în care nici măcar mersul trenurilor nu mai este cert: „Trenul era un personaj faimos, căruia toată lumea îi spunea Fantoma – orarul lui nu era foarte clar, putea foarte bine să vină sau să nu vină, ori să fi trecut deja, ori să-l aştepţi mai bine de o jumătate de zi până să apară” (p.43). Lipsa de reacţie a „victimelor” nu se traduce printr-o lipsă lucidă a curajului, ci printr-o inconştienţă bolnavă a omului „supt vremi”, incapabil să discearnă consecinţele morale ale gesturilor sale minore. Personajului principal i se cere, la un moment dat, să scrie nişte rapoarte, după dictare, pentru Mîrza, miliţianul satului. Motivaţiile supunerii sale nu sunt, deci, frica de represalii ori lipsa unei conştiinţe etice, ci nepăsarea, ignoranţa candidă şi prostia salvatoare: „Tot la două zile eram la el în birou, scriind declaraţii despre cei care încălcau programul. Mîrza râdea, apoi, după ce terminam, îmi dicta şi alte lucruri pe care eu nu le ştiam” (p.71).
Unghiul cinematografic al relatării e, şi el, foarte important în arhitectura romanului. Dictatorul Ceauşescu are o imagine aproape mitică; aflat într-o depărtare convenabilă, care topeşte instantaneu oroarea, acesta e privit cu amuzament ori cu apreciere şi e resimţit mai degrabă ca un personaj de basm decât ca individul responsabil pentru drama colectivă: „Mestecam macaroanele cu brânză, sorbeam din ceai, îl urmăream cu privirea pe preşedintele nostru şi pe soţia lui vizitând ba o fabrică de sticlă, ba un şantier, ba făcând semnul acela cu mâinile, de parc-ar fi vrut să şteargă o fereastră de praf” (p.84).
Cu toate acestea, Parohia nu e un roman sobru. Dan Coman e un ludic responsabil, un foarte curajos manipulator liric, un exuberant subversiv şi un scriitor al extremelor. Chiar şi (sau „mai ales”!) acest roman e pigmentat cu mostre de umor cu rol de decompresie. Parodia existenţei omeneşti îndobitocite de o tradiţie severă şi de o vitregie sumbră a sorţii îmbracă la Dan Coman veşmintele colorate ale unei satire de moravuri. În Parohia, umorul derivă fie din precaritatea relaţiilor familiale şi primitivismul băbesc al „consultaţiilor” medicale („îl înfăşuram în prosoape şi-l întindeam pe burtă în pat. Încă puţin şi gata, zicea mama aplecându-se şi uitându-i-se cu lanterna în fund. Măcar să nu vă mănânce viermii de vii, spunea, gata acum lăsaţi-l să fugă.” – p.82), fie din scenele absurde de sex ale fetei lui Mîrza cu fratele hiper-dotat şi retardat al personajului principal, silit să o satisfacă pe mereu-nesătula fiică a miliţianului (un viol în toată regula, după reţetă), fie din descrierea decorului kitschos (şi atât de familiar oricui) al micii gospodării: „Pick-upul era pus pe televizor şi acoperit cu unul din lucruşoarele alea de mână cusute de mama. Deasupra lui pusese un peşte colorat de sticlă, cu care n-aveam niciodată voie să ne jucăm. Doar când venea Mîrza pe la noi, mama îl lua şi-l punea în mijlocul mesei, şi Mîrza scruma în scobitura din spatele lui, ameninţându-ne cu puşcăria” (p.118). Modul de construcţie a personajelor este identitar: eroii nu-şi dezvăluie calităţile ori defectele în funcţie de felul de raportare la ceilalţi. Fiecare personaj reprezintă, în abstract, un portret structural. Eroul principal este bărbatul imatur, infantilul prin definiţie; mama sa este habotnica perfectă, ţăranca supusă şi devotată bărbatului, speriată de moarte de zvonul public; celălalt fiu al ei, cu probleme mentale, este simbolul copilăriei confiscate, al alterităţii pestriţe şi al refuzului oricărei logici; tatăl, preotul, este arhetipul intelectualului sătesc, pentru care autoinstruirea intelectuală (citeşte cărţi poliţiste de la bibliotecă, spre nemulţumirea nevestei, care nu poate adormi din pricina luminii de citit) vine la pachet cu o loialitate inerţială faţă de enoriaşii săi ş.a.m.d. Pe lângă toate aceste personaje, însă, apare şi un chip cvasi-mitic: acela al Niniei, iubita personajului principal, o himeră a satului, arătare misterioasă şi diafană, mereu însoţită de nişte animale despre care nu aflăm mai nimic. Cei doi se vor căsători, către finalul romanului, într-un decor în care se amestecă lugubrul şi ilarul, visul şi realitatea cruntă, absurdul tradiţiei şi inocenţa primară.
Dan Coman a creat, în Parohia, o lume în miniatură, un puternic şi convingător simbol al neputinţei, al refuzului, al îndărătniciei şi, în definitiv, al orizonturilor nepermise. Armele cu care autorul pleacă la drum sunt, şi de această dată, neconvenţionale: pe de o parte o radiografie pură a satului atemporal, asezonată cu un realism feroce (camioanele suspecte, în urma cărora se zăresc cadavre plutind în ape); pe de alta, un stil caustic, o critică amorală, un umor pe alocuri morbid, şi o insaţiabilă nevoie de exorcizare colectivă. Nimic nu e nelalocul lui în acest meta-roman ciudat şi şocant, în acest prelung poem al ridicolului.


Recenzie de Dan-Liviu Boeriu