duminică, 17 iunie 2012

Despre ICR, Patapievici, Societatea Civilă și politică: cîteva chestiuni de principiu

Știu că în astfel de perioade e cel mai bine să stai deoparte sau să te amesteci în marele val pentru a nu fi mai tîrziu  ”identificat”. Tradiția intelectualului român este aceea de a merge pe riscuri minime. Dacă acum ceva timp, cînd îl criticam pe domnul Patapievici & compania conservatoare (în general, nominal, cum nu se obișnuiește în lumea culturală „bună“ /ex. aici, aici, aici), eram un „curajos om de stînga“, acum se pare că poziția față de problema nou creată cu ICR mă plasează pe poziția „trădătorilor de cauză“. Cum libertatea mea este destul de mare, dat fiind că nu sînt pe statul de plată al nimănui (ăsta e indiciul central al libertații la ora actuală) și cum visul meu în viață nu este acela de a avea un post călduț și un catafalc scump, pot să-mi spun păsul cum cred eu, fără menajamente…
Așa cum spiritele s-au înfierbîntat și au curs multe păreri, injurii, laude etc., o să încerc să punctez scurt cîteva chestiuni de principiu și cîteva idei clare legate de toată această poveste.
  • Demisia. Cred că Horia-Roman Papapievici & Mircea Mihăieș trebuie să-și dea demisia De ce? Pentru că de pe poziția de înalți demnitari de stat au jucat politic, au fost pe față de partea președintelui și împotriva opoziției de atunci. Era o formă de politizare a ICR? Firește că era, dar doar la vîrf. H.-R. Patapievici & Mihăieș erau într-un conflict de interese și încălcau o deontologie elementară,      așa cum am spus și în scrisoare.  Și asta o spun nu pentru că am ceva personal cu domniiile lor, ci pentru că mi se pare firesc să demisonezi cînd ai jucat politic din poziția de înalt demnitar al statului român și cînd la putere a venit „duşmanul“ mult hulit. E o chestiune de asumare. Și pe viitor poate ar fi bine de stabilit (ce propunea Dorin Tudoran): „statutele de funcționare ale unor instituții  precum ICR ar trebui să interzică persoanelor din conducerea acestor instituții să se implice public“,  cu toate că în România legea,  principiile, regulile nu sînt chestiuni de respectat ci  lucruri aleatorii, care se negociază.
  • ICR. A funcționat bine ICR? Din punctul meu de vedere echipa lui H.-R. Patapievici a făcut o treabă foarte bună și a mișcat lucrurile în direcția care trebuie. Au existat probleme acolo? Cu siguranță, da, însă e de departe instituţia de stat care merge cel mai bine în domeniul cultural, mult peste tot ce avem și care a reprezentat interesele grupurilor culturale indiferit de poziția lor ideologică, conceptuală etc.  Însă înainte de a ne da cu părerea despre aceste lucruri, ar trebui să facem o analiză serioasă a ceea ce s-a întîmplat acolo, cu pixul în mînă, cu bugetele pe față.
  • Ordonanța de urgență. Cred că e o greșeală această OUG. Nu e o urgență pentru România această ordonanță de urgență. Dacă se vrea o reformă instituțională, e bine ca mai întîi să existe o analiză, o dezbatere și gîndită o strategie la care să participe și breasla în slujba căreia este această instituție. Deci trebuie să luptăm pentru a nu se lua deicizi de acest fel peste interesele grurilor pe care le reprezintă instuția în cauză.
  • Societatea civilă. Nu cred în ceea ce numim „societate civilă românescă“.  În același timp, nu cred că diverse grupuri din societate nu se mai pot solidariza pentru anumite cauze. (Nu cred că dacă semnez pentru o cauză alături de Alina Mungiu Pippidi sau Cristian Pîrvulescu, acest gest mă face mai puțin de  stâgna. Vă garantez că stînga și dreapta nu sînt molipsitoare.) Dar mai ales cred că o bună parte a establishmentului cultural românesc ar trebui să o ia cu un semiton mai jos pentru că s-a compromis. Un scurt istoric. Pînă în anii ’96, a existat un liant puternic, o idee unificatoare pentru ceea ce numeam societatea civilă: se numea anticomunismul. Această idee unea toate forțele și dădea o coerență  acțiunilor și criticii puterii acelor vremuri, dar care începînd cu 1996,  își pierde sensul (asta nu înseamnă însă că elita şi societatea civilă vor renunța la ea). De ce? Din simplul motiv că opoziția, puterea politică pe care a susținut-o establishmentul cultural şi societatea civilă a ajuns la putere. Au venit „ai noștri” la putere și  odată cu ea și „noi”. Problema majoră care s-a ivit: societatea civilă nu a reușit să devină autonomă, să se distanțeze critic față de puterea proaspăt unsă și pe care a susţinut-o. O mare parte a societății civile a ajuns la putere (funcții, resurse financiare) sau cel puțin a devenit protectoarea puterii sau a luat poziții de noncombat față de ea. Autonomia și independența societății civile au dispărut. Mecanismul se repetă identic și cu venirea la putere a Alianței DA şi a președintelui Băsescu. Aceasta este o primă linie de dezvoltare a practicii societății civile românești. Pe de altă parte, avem o linie ONG-istă, organizații profesionalizate pe diverse probleme cu o agendă foarte tehnică și mai deloc politică (minorități, ecologie, cîini vagabonzi etc.). Aici avem în mare parte un alt tip de elită specializată, de fapt, în atragerea de fonduri și de consum al acestor fonduri cu o funcție politică minoră. Ce este societatea civilă în varianta perioadei post-’96? Este un spațiu alternativ de apropiere de putere, resurse publice financiare. Pe cine reprezintă? Își reprezintă doar propriile interese de grup. Ce a uitat să facă societatea civilă? Politică în sensul ei cel mai minimal. Ce e de făcut? Vorbim la sfîrșit.
  •  Credibilitatea establishmentului. Cum pot fi credibile grupuri ca GDS & Revista 22 sau echipa domnului Tismăneanu şi Liiceanu? Au jucat politic pe față, fără restricții și acum se plîng de politizare? E politizare numai  cînd vine dintr-o singură direcție? V-ați asumat politizarea, atunci acceptați consecințele ei, adică a „depolitizării“ printr-o altă politizare. Ați jucat ca un grup politic, atunci asumați-vă consecințele. Nu vă mai convine situația?  Atunci  schimbați jocul și încercați să  căpătați idependență și credibilitatea pe care ați pierdut-o prin ’96 și, mai ales, în perioada guvernării Băsescu-Boc. Un an sabatic nu v-ar strica.  Sînt atîtea alte teme de discutat, așa că puteţi să renuțați pe moment la tema politizării instituţiilor din simplul motiv că ați fost părtași la această politizare. Avem nevoie de voci noi? Da, însă de voci și grupuri  credibile, independente care se țin departe de partidele politice. Despre  intelectualii de partid gen Baconschi, Voinescu, T.R. Ungureanu, Preda nici nu are rost să vorbim: sînt doar membri de partid și nu pot avea decît funcţia unor membri de partid, așa că să lăsăm predicile moraliste, căci nu sînt decît predici de partid. În cazul lui Mihai Răzvan Ungureanu, marea speranță a dreptei conservatoare, trebuie spus clar: deocamdată nu a dovedit că este un om politic, ci doar un rezultat al mașinăriei  administrativ-politice. Competența politică nu ține de cîte dicționare ai citit…
  • Stînga românească independentă. Nu am să-i spun decît că ar fi bine să încerce să mai iasă din bilbioteci și să nu creadă că doar textele savante îi sînt suficiente pentru a se legitima. Da, și poate înainte de a verifica cît de „deviaționist“ e unul sau altul, citînd din cărți savante, să-și asume niște riscuri și mai ales să se apropie de grupurile pe care au pretenția că le reprezintă, dar pe care le cunosc doar din cărți.
  • Intelectualii în slujba cui? USL (în mod special PSD) a avut un  moment potrivit pentru a-și îmbunătăți relația cu spațiul intelectual care i-a fost mereu ostil. Din păcate, se pare că a pierdut și șansa asta. Însă atît USL, cît și PDL știu bine că în România intelectualii sînt foarte ieftini și cînd adulmecă mirosul puterii devin nu doar ieftini, ci apare un adevărat fenomen de voluntariat politic în slujba acesteia. Poate pe asta mizează și actuala putere. Acum mingea de joc e în curtea intelectualilor: să dovedească că nu o mai fac pe bani sau funcții, și cu      atît mai puțin gratis. Rolul lor nu poate fi îndeplinit atîta timp cît sînt mult mai aproape de putere decît de păturile cu adevărat importante ale acestei țări.
  • Final. De ce există o mobilizare atît de puternică în rîndul mediului cultural acum? Pentru că ne sînt afectate interesele de grup. E bine? E foarte bine dar nu e suficient. Din păcate nu o să vedeți intelectualitatea româneascâ să se mobilizeze atunci cînd sînt afectate interesele muncitorilor, țăranilor și a altor grupuri. De ce? Pentru că între aceste grupuri există o prăpastie și noi, nu-i așa , sîntem “elitiști”. A propos, știti ce s-a întîmplat cu grupul social urît și disprețuit de      intelectualitatea noastră? Mă refer la mineri? Au dispărut, a fost distruși pentru că au fost tratați de o manieră cinică și în interesul  puterii adevărate, adică a marelui capital, iar la acest lucru au contribuit și societatea noastră civilă, și intelectualitatea etc.
Ce-i de făcut? Să reinventăm noi forme de luptă și organizare, adică să reînvățăm să facem politIcă. Am o singură veste care e și bună, și rea:  povestea începe de la capăt, cum o vom gestiona depinde de noi.

Acest text e al lui Vasile Ernu si a aparut pe Critic Atac

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu