duminică, 17 iunie 2012

amanul şi jocurile

        Horia Gârbea
– Domnule Balzac, e greu să scrii un roman?
– Nu e greu, doamnă. E ori uşor, ori cu neputinţă!


Există unii şamani care au convins întreaga lor comunitate că apariţia soarelui în fiecare dimineaţă este rezultatul unui cîntec intonat de ei. În cazul în care s-ar supăra, ca şamanul pe sat, şi n-ar mai îngîna invocaţia, soarele nechemat nu s-ar mai ivi. În chip similar, există autori care îşi închipuie şi uneori conving şi alte persoane că un roman este rezultatul unei încordări a inspiraţiei lor, că e elaborat pe o feudă personală, autonomă şi autarhică, fără determinări şi în deplină libertate a fantazării.

Ahile şi Ajax, jucînd zaruri, cum îi arată o frescă, puteau crede că zeii le decid soarta, în speţă frecvenţa cîştigului. Noi, care ne pregătim să sărbătorim 80 de ani de la editarea teoriei axiomatice a probabilităţilor de către Andrei Nikolaevici Kolmogorov, ştim că şi întîmplarea îşi are legile ei, intuite de Bayes chiar din secolul al XVIII-lea.

Construcţia unui roman nu poate scăpa, indiferent că autorul e sau nu conştient, de ideile de strategie şi joc. Reamintesc că se numeşte strategie a unuia dintre jucători un ansamblu de reguli care definesc în mod unic mutările libere, în funcţie de situaţia concretă ivită. Rezultă că strategiile sînt, în principiu, finite.

Chiar dacă la generarea situaţiei de joc intervine un fenomen aleator, de pildă aruncarea zarului la table sau la Monopoly sau împărţirea cărţilor la bridge în una dintre cele combinări de 52 luate cîte 13 posibile distribuţii ale unui jucător, în continuare, strategiile nu mai sînt aleatorii. Să observăm că la bridge, deşi numărul de combinaţii aleatorii este enorm, pentru licitarea mîinii, jucătorul este redus, ca strategie, la numai 36 de anunţuri.

La fel şi în roman, fiecare detaliu în fixarea cadrului acţiunii şi a personajelor limitează drastic libertatea, doar aparent nemăsurată, a autorului. Căci şi haosul are teoria lui şi efectele micilor variaţii sînt marile răsturnări, cum ne arată şi teoria catastrofelor.

Revenind, o simplă fixare de cadru, ucide dintr-o dată milioane de posibilităţi, conducînd autorul spre soluţii limitate, cînd nu unice. Astfel, mergînd pe strada Antim din Bucureşti într-o seară a anului 1911, Felix Sima nu poate auzi un răget de leu, nici sunetul unui avion cu reacţie şi nici nu poate întîlni, ca Dante, o panteră sau măcar o lupoaică.

Uneori, nu numai că jocul autorului are strategii foarte limitate, dar el este şi de sumă nulă. Aşa, de pildă, în privinţa lui Felix şi a Otiliei, autorul a avut doar două posibilităţi: A. Felix şi Otilia se căsătoresc, B. Felix şi Otilia nu se căsătoresc. Tertium non datur, joc de sumă nulă sau, în termeni de probabilităţi, un cîmp de evenimente finit cu două evenimente contrare. Analizînd situaţia celor trei surori, căci toate observaţiile de mai sus sînt valabile şi pentru teatru ori scenariu cinematografic, vom constata că autorul a avut un cîmp de evenimente cu opt evenimente disjuncte: cele trei surori ajung la Moscova, nu ajung la Moscova, una din ele sau combinări de trei luate cîte două dintre ele ajung la Moscova. Dar e un simplu fapt. Determinările sînt mult mai numeroase şi practic, dacă avem în vedere şi raţiunea autorului de a alege, ca în dilema prizonierului, tipică pentru teoria jocurilor, calea mai bună pentru realizarea cîştigului, vedem că el e drastic limitat. Îndată ce a fixat nişte premise, cu excepţia unor detalii stilistice, de atmosferă şi lexicale, comanda îi zboară din mîini. Dacă e mai sărac cu duhul, va continua să butoneze ca un copil care crede că, prin apăsarea telecomenzii televizorului, poate schimba destinul personajelor. Ceea ce într-un viitor oarecare s-ar putea să se întîmple efectiv, dar tot într-un număr limitat de variante.

Aşa că, voit sau nu, titlul colocviului şi întrebarea „Cum se scrie un roman?” introduce corect reflexivul. Romanul se scrie, nu este scris. Prin fixarea cadrului acţiunii, a personajelor şi a unor fire epice, autorul este prizonierul (apropo şi de dilema prizonierului) unui păienjeniş complex din care nu poate scăpa. Asemenea lui Tezeu, firul Ariadnei îi dă o cale adesea univocă de ieşire. Dacă n-o urmează, e pierdut sau, în termenii romanului contemporan, o beleşte.

Dacă un autor ignoră datele de cadru şi caractere, de pildă îl pune pe Pascalopol să vină la Moş Costache cu un Ferrari sau pe Otilia să zboare peste Calea Victoriei, e în plină fantasmagorie şi nu mai interesează pe nimeni. Reciproc, dacă Margareta Maestrului sau frumoasa Remedios nu zboară, ele îşi ratează condiţia pentru care au fost programate şi romanul se duce la vale.
Scrierea unui roman este, cum s-ar zice în matematică, mărginită şi superior, şi inferior.

Asemenea algoritmului „Life simulation”, dacă o celulă e lăsată singură, neconcatenată altora, ea moare. Prin înmulţirea însă a celulelor în jurul ei, apare sufocarea de suprapopulare şi moare întregul grup. Din această dilemă, romancierul poate de regulă ieşi, cum ziceam, pe drumuri puţine, adesea unice, dictate de condiţii. El nu e nici pe departe un demiurg, cum poate cu naivitate crede, ci un cetăţean turmentat care va sfîrşi prin a vota cu cine trebuie sau, mai exact, supusul unui regim tiranic.

Faptul că există atîtea romane proaste sau ilizibile la noi, pe care le descopăr cu iritare zilnic, se produce din cauză că majoritatea autorilor refuză să accepte aceste adevăruri simple.

Este o prostie să credem în determinare unică şi, în general, într-un determinism îngust, dar a avea o atitudine de voluntarism înfumurat faţă de probabilism, confundînd aleatoriul cu arbitrarul, e o prostie şi mai mare. Ce-am crede noi, dacă, de exemplu, un Camil Petrescu ar face, prin arbitrarul voinţei sale, ca Emilia să se lase de prostituţie şi să devină soţia tandră a lui Ladima, doamna T. să-l ia de soţ pe Fred şi să-i gătească chifteluţe, iar Lumînăraru şi Gheorghidiu să-şi afle căinţa la mănăstire? Şi totuşi asemenea exemple se pot da, chiar din marii scriitori. Să nu uităm că Gore Pirgu, ajunge, prin voinţa fiului (fiului lui Ion Luca, fireşte) subsecretar de comisie la Liga Naţiunilor şi proprietar de castel istoric în Ardeal. Ion Luca însuşi plănuia o comedie în care Jupîn Dumitrache să devină senator, Chiriac – prefect şi Rică Venturiano – ministru. Improbabilităţi flagrante. Poate faptul că n-a mai scris-o arată că şi-a luat seama, văzînd în ceasul al dois­prezecelea eroarea.

Există triburi care nu fac legătura cauzală între actul sexual şi naştere. Romancierul ar putea să încerce însă, punînd lucrurile cap la cap, să stabilească puţinele grade de libertate pe care le are şi să-şi minimizeze pierderile. În niciun caz să forţeze uşile pe unde nu poate intra decît făcîndu-se de rîs. Condiţia sa e tragică, de prizonier al propriei plase, cu atît mai deasă cu cît e mai bine ţesută, dar poate fi asumată cu resemnare şi curaj.

Oricine a văzut un film bun american, mai ales unul de desene animate, care se adresează, în principiu, unor spectatori care trebuie convinşi de veridicitatea acţiunii prin argumente foarte limpezi, a remarcat perfecta coerenţă a detaliilor scenariului.

Într-un film precum UP, suflanta cu care bătrînelul Karl Frederickson îşi alungă frunzele uscate de pe peluză şi furtunul cu care o udă în primele scene devin elemente vitale ale acţiunii în preajma deznodămîntului şi efectiv rezolvă respectiva acţiune în mod ingenios, dar printr-un impecabil determinism.

Niciun fenomen din univers, oricît de simplă ori complicată i-ar fi ecuaţia, nu poate fi studiat şi cu atît mai puţin modelat, în sensul matematic al termenului, dacă nu i se studiază condiţiile la limită. Măcar atît profit să tragă literatura din fizică!

În concluzie, Balzac avea dreptate: este uşor a scrie un roman dacă ignori orice condiţii la limită şi orice determinări şi vei obţine o ciulama inmanjabilă. Este, însă, la fel de uşor să studiezi şi să accepţi limitele şi să nu te crezi mai deştept decît natura, contrazicînd-o.

Ajungem, astfel, să avem răspunsul, demonstrat inginereşte, la întrebarea: Cum se scrie un roman?
Exact aşa! Se scrie. Singur!

Horia GARBEA, text aparut in Luceafarul de dimineata

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Trandafirii

Câțiva trandafiri încă înfloriți în plină toamnă în stradă. Copyright: Ecaterina Ștefan