Anatol Grosu


o cârjă o pereche de ochelari şi doi covrigi

V

la grădiniţă ni se citeau poveşti despre lenin regulat el era cel mai curajos cel mai
brav cel mai revoluţionar cel mai cel mai cel mai era un adevărat taur cu mantie roşie
ca la superman el dormea în mausoleu că era obosit toţi duşmanii albi se temeau
de trezirea lui ca să nu-i recoloreze era înfăşat ca un copilaş în mantia lui roşie
ni se citeau şi poveşti de creangă amintirile punguţa harap alb turbinca
atunci am hotărât să devin scriitor cuvintele sunt îngeri

nenica îmi dădea câteva ruble când veneam la el în ospeţie să-mi cumpăr biscuiţi şi
ciocolate pentru îngheţată era întotdeauna prea frig
decât dacă mămica nu spunea că s-a încălzit
fotografia cheală a lui lenin se transforma în mai multe
copeici de 5 şi de 10

când mă voi face mare voi deveni cosmonaut şi voi zbura în cosmos
ca iurii gagarin pe rachetă eram destul de mare să ştiu că numai păsările şi avioanele au aripi
iar îngerii au rachete pe spate


VI

am fost cu caprele pe deal ele se jucau de-a mijatca cu mine
eu trebuia să le găsesc prin mărăcinişuri una din ele molfăia iarbă şi zâmbea
începu să plouă caprele se ţineau de burtă tăvălindu-se de râs
ţapul s-a apropiat pe picioarele din spate şi mi-a spus mângâindu-şi barba cu copita
fie sunt un ţap care visează un om fie om care visează că e ţap
am tresărit

l-am prins odată pe nenica în dudul din drum
mâncând agude am sărit cu burta plină
din copac iar nenica mi-a spus ruşinat
mulţumesc

la nenica în faţa casei creştea un prăsad aşteptam să se coacă perele
tăticu venise să mă ia acasă începea şcoala
m-am suit în copac şi începusem a le mânca verzi cum erau
după ce-au ieşit din casă nenica cu tăticu şi mă strigau să mergem
am devenit o creangă

pe nenica câteodată îl prindeam cu picioruşele îngropate în pământ
stătea cu braţele ridicate la cer
erau vremuri grele când credea că e un agud
eu îl udam dimineţile şi îi spuneam că e primul copac cu ochişori
el îmi zâmbea

VIII

când eram mic am visat cum îl duceam pe Dumnezeu în braţe şi trebuia să-l
apăr de forţele întunericului care vroiau să-l rănească El lumina ca un
licurici numai că mai tare acum nu-l mai visez cred că a crescut
şi-şi poartă singur de grijă

nu-mi plăcea când intram în policlinică
sau mergeam la biserică că miroseam ca toţi

când am crescut mai mare nu-l mai iubeam aşa de mult pe nenica
m-am alăturat fiilor şi fiicelor lui numai orfanii îşi iubesc taţii
şi Hristos

când eram mic şi urcam în pod suiam scara până la ultima treaptă
şi îi aruncam grăunţe pentru pui de sus lui nenica seminţe tot felul de cuie şi ferăstraie
acolo sus nu mi-era teamă de guzgani
mă simţeam singur şi mare

chuky lătra la toţi care se plimbau liber prin faţa porţii
tot ce avea el era o cuşcă de lemn şi un acoperiş de paie
sub care-şi ascundea supărarea

o muscă se loveşte disperat cu capul de geam
îl întredeschid cu arătătorul
privesc cum musca dispare ocolind liliacul din grădină
nenica şi el s-a dus în ‘97


Acest poem ii apartine lui Anatol Grosu