Estetica urîtului în poezia lui Dumitru Crudu

Virgil Botnaru, gr. LC 22 m
Coord. științific: conf. univ.,
dr. Maria Șleahtițchi

„cînd speli vasele este la fel
ca și cu scrierea unei poezii…
vasele curate întotdeauna

sunt goale” (D. Crudu)


Poet, dramaturg și prozator, Dumitru Crudu reprezintă un scriitor nouăzecist de primă anvergură și unul dintre semnatarii manifestului fracturist în literatura română. Autorul în cauză debutează în 1994 cu două volume de poezie, avînd pînă în momentul de față la activ șase volume de versuri, menționate cu premiile Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Uniunii Scriitorilor din România, Premiul ASPRO ș.a.

Întrucît fenomenul postmodernismului, în general, dar și fracturismul, ca tendință literară alternativă curentului respectiv, devin adesea (din rațiuni ușor de bănuit) obiectul unor desconsiderări categorice în mediul literar de la noi, fiind receptate ca scrieri pornografice, mizerabiliste, lipsite de orice cult/ simț estetic, poezia lui Dumitru Crudu n-a constituit o excepție în această privință. Lucru de la sine înțeles, vehemențele atitudinale, oricît de categorice ar fi, nu furnizează informații obiective asupra unei probleme și nici nu e în stare să modifice esențial lucrurile. În acest sens, o discuție asupra esteticii urîtului în poezia lui Dumitru Crudu ar viza reliefarea competențelor expresive și tipologiei formelor referențiale în unitatea și diversitatea problemei.
În materie de literatură, forma primordială de prezență a esteticii urîtului o constituie limbajul artistic, în care se pot încadra deopotrivă construirea unor situații, descrierea unor prezențe cu sau fără ajutorul simbolisticii. Expresia poetică însumează noțiuni pe care morala publică le condamnă continuu, dar despre a căror „chemare” în domeniul artei se discută deja de cîteva secole. Totodată, adesea se uită adevărul că „reflectarea ideii și a conținutului imagistic determină redimensionarea estetică a cuvîntului în cadrul operei literare”[1, p.89], iar arta și morala nu sunt elemente condiționate reciproc.
Conform opiniei lui Corin Braga, per ansamblu, scrisul autorilor generației în care se include și D. Crudu, este „pervers, porno și hard, tinzînd spre tipul androginului”[4, p.88]. Acesta abundă în „înjurii, expresii necenzurate și imagini mai mult decît îndrăznețe”, a căror frecvență poate fi explicată nu doar „prin dorința de democratizare a limbajului poetic”[5, p.10], ci constituie totodată o mostră de replică antisocială: „limbajul indecent este utilizat cu scopul de a ironiza degradarea, declinul și tot felul de excese umane. Duritățile lingvistice, datorită naturii lor parodice, nu legitimează o realitate a dezlănțuirilor, ci o ridiculizează și o suspendă”, cum afirma însuși Crudu [2, p.7]. Altfel spus, „ai impresia că unii autori sunt ghidați de un argument forte: dacă la tot colțul de stradă se înjură de se enervează pînă și calul birjarului, de ce nu am iniția și noi în text o competiție de înjurături și chiote a la Dănilă and Michiduță din basmul cunoscut”[5, p.10].
În poezia lui Dumitru Crudu estetica urîtului se manifestă încă de la primele cărți. În volumul falsul dimitrie, apărut în toamna anului 1994 la editura Arhipelag din Tîrgul-Mureș și revăzută în falsul dimitrie crudu, București, ed. Vinea, 2003, semnalăm un text pe care îl vedem preluat și în volumul aparut în 1996 la Pitești, Șase cîntece pentru cei care vor să închirieze apartamente, intitulat ce faci dimitrie?, sau, în variantele ulterioare, ea venea călare pe un fluture pe o muscă: „ea venea călare pe un fluture pe o muscă/ prin camera îi călărea îi bătea cu biciușca/ ei ce mai faci dimitrie îl întreba fluturele/ bine bine îi răspundea dimitrie/ fluturele își băga pula între coapse ea gemea in aer/ departe departe/ dimitrie se descălța de pantofi/ un șobolan îi rodea degetele i le mînca/ de unde vii dimitrie îl întrebau muștele și îi zimbeau/ i se așezau pe limbă și îi vorbeau/ și totuși tu ce mai faci îl întreba ea și-i mîngîia/ mațele ficatul maiera îl îmbrățișa/ da tu cine ești o întreba dimitrie/ o cum nu-ți amintești îi spunea ea ieșind din apă/ dîndu-se jos de pe fluture și ăla plecînd”. Prezența muștelor, a șobolanilor, și a motivului pantofilor le observăm resetate și în cadrul altor volume, îndeosebi Șase cîntece…, în care autorul descrie condițiile precare a unui spațiu urban în declin. De această dată, ele își pierd din însușirile lor naturale, obișnuite (pînă la urmă, un principiu al artei îl constituie revizuirea aspectului esențial al realității, nu?), pendulând în cadrul atmosferei întregului poem între banalitate și fantastic. Însă în ceea ce privește ,,fluturii cu penis ce zboară prin textele lui Dumitru Crudu sau alte invenții pudice patentate de acest autor”, Anatol Moraru e de părerea că „o explicație, banală, ar fi ambiția poetului să (a)pară drept un poet „tare”, gata să producă efecte estetice cu pondere, decizionale în polemica dintre tradiționaliști și oponenții lor”. Rămînem pe baricadele noastre interpretative, afirmînd că mai degrabă D. Crudu ar fi intenționat și să aducă în zona banală, efemeră (a cărei condiție de perpetuare ne-o prezintă cu suficientă amabilitate) o doza de basm, incredibil, halucinație, altfel spus, construiește o lume fictivă.
Elemente ale corporalității și sexualității observăm și în cadrul altor texte din începurile literare ale lui Dumitru Crudu (să nu uităm însă că acestea constituie o prezență perpetuă chiar și în ultimele volume (de proză) semnate de acest autor, fie că în contexte aparte, fie că sunt preluate poemele ca atare, așa cum se întîmplă în romanul „Măcel în Georgia”), un text ilustrativ în acest sens fiind ai deschis tu oare vreodată ușa dimitrie: „ai deschis și tu vreodată ușa dimitrie și ea/ de fapt sa fie goală și înăuntrul ei să nu fie nimeni/ și ușa și camera aia să fie de fapt ale tale/ oare te-ai descălțat și tu de papuci vreodată dimitrie/ iar ei de fapt să fie murdari/ te-ai dezbrăcat oare și tu de haine/ și ai văzut oare că ele se tăvălesc pe jos pe podea ca o/ femeie beată ți-a fost și ție somn vreodată dimitrie/ te-ai întins oare și tu în pat și alături de tine sa simți că/ nu este nimeni că te prăbușești într-un gol alb n-ai încercat/ oare și tu atunci dimitrie să te apuci de niște sîni/ moi ca de niște scări de piatră dar sa simți că de fapt/ și ele lipsesc n-ai căutat oare și tu atunci niște coapse/ primitoare și pe care de fapt sa nu le găsești n-ai încercat/ să te ascunzi sub un păr de femeie care și el/ lipsea te-ar fi strîns atunci niște brațe subțiri dar și ele/ lipseau oare n-ai simțit și tu dimitrie/ că nu sunt niște picioare ude care sa ți se întindă/ ca niște melci sub tine o dimitrie dimitrie/ te mai gîndeai atunci la crime la literatură la șah/ oare n-ai ieșit și atunci în noapte să te plimbi/ iar întunericul să ți se dezgolească în față/ de peste tot ca o imensă pizdă de fecioară”. În poemul dat, sexualitatea devine o prezență polivalentă, întrucît semnalăm un cult al erotismului, sublim, salvator, panaceic, pe lîngă manifestările „fără perdea” ale atributelor trupești. Finalul textului însă, avînd forma unei figuri de stil, mizează pe ideea de redare a nepătrunsului, necunoscutului, a unui început poate chiar candid. Deopotrivă cu aceasta, se implică în ecuația textului și alte forme de existență a urîtului/ repulsiei: murdăria ce caracterizează ființa umană atît la exterior, cît și în interior, viciile, singurătatea dezolantă, violența ș.a.
În poezia lui Dumitru Crudu nu doar fluturii și oamenii se reproduc (aceștia din urmă trăiesc și alt gen de experiențe sexuale, pe care autorul ține să le condamne cu vădită intenție), ci și muștele, gîndacii etc.: „DAR CE face omul ăla acolo întreabă/ o muscă/ pe o altă muscă/ în timp ce zburau Mă duc să văd i-a spus/ musca aia Și a coborît Nu înțeleg NIMIC I-a/ strigat ea de jos AȘA Ceva la noi în lumea/ muștelor n-am mai văzut TOTUȘI CE FACE/ Văd că stă întins în pat/ VĂD a strigat/ Musca aia cu disperare că și-a scos/ Pantalonii/ VĂD CĂ STĂ CU FAȚA ÎN PERNĂ/ și se ridică în sus și coboară/ așa ceva n-am mai văzut a strigat iar/ musca aia apropiindu-se/ de cealaltă muscă/ DOUĂ MUȘTE zburau prin cameră și erau extrem/ de mirate/ NIMENI NU putea să le spună/ ȘI ATUNCI AU ÎNCEPUT SĂ FACĂ DRAGOSTE/ deasupra omului ăla care/ se masturba”. Ceva întrucîtva similar întîlnim și în cadrul altui text: „SUNTETI CURIOS SĂ ȘTIȚI dacă gîndacii au/ pulă Domnul Wolf cel mai important specialist/ în domeniul sexului la gîndaci/ crede că au/ Chiar ne-a descris-o/ Totuși ceilalți savanți de la Academia din Chișinău/ se îndoiesc/ Domnul Wolf/ a mai afirmat/ că gîndacii chiar/ se masturbează/ în special în camerele de/ cămin/ și de nefamiliști”. În acest caz în mod special, este vizibil faptul că mai degrabă gîndacii constituie simboluri/ arhetipuri umane/ sociale, decît purtătoarele sensului lor originar. În volumul editat la Pitești, căruia Emilian Galaicu-Păun îi surprinde chintesența în sintagma preluată dintr-un text „lacrimi amestecate cu lături”, minusculele ființe devin o manifestare omniprezentă a lumii inferioare. Prin urmare, am putea califica această poezie a lui D. Crudu, folosind binecunoscuta sintagmă cărtăresciană „crăiasă a gîndacilor de bucătărie”. De altfel, și în falsul dimitrie, insectele participă la spectacolul unei lumi înconjurătoare - „un gîndac merge spre capătul celălalt/ al mesei/ și se uită la lună/ sunt scaune pahare sunt farfurii/ nu se oprește/ e negru la culoare/ e noapte afară/ el este/ nemaipomenit de singur/ eu mă/ așez pe un scaun alături/ și îl privesc”.
Manifestările unui spațiu infect este de semnalat mai ales în cadrul poemului somnul tatălui lui dimitrie: „uşile lovindu-se de pereţi/ zgomote doi peri/ albe ude/ tatăl meu doarme pe balcon/ ascuns sub cearceafuri/ perna îi cade pe podea/ alături de ciorapii murdari/ alături de pantofii vechi/ în cameră e întuneric/ fereastra deschisă/ miroase a peşte/ pute un scaun/ fără un picior/ picioarele tatălui meu/ păroase dezvelite/ un alt scaun e fără spătar/ mîinile îi spânzură în jos/ asudate/ pe masă pahare farfurii/ căni murdare/ pe podea urme coji/ ca pe un pod subţire/ tatăl meu vorbeşte în somn/ o lampă prăfuită arde/ foi de hârtie mototolite/ albe/ ca un pumn strâns/ împrăştiate/ cad jos/ pereţii sunt înalţi/ pietre puse/ una peste alta/ e un dulap deschis/ tatăl meu/ strigă în somn”. În textul de față, imaginile poetice care divulgă riposta estetică nouăzecistă și nu doar sunt atît vizuale, cromatice, cît și olfactive, mirosul fiind capabil de a percepe și simți, la propriu, lumea.
La modul flaubertian cumva, vocii lirice a lui Dumitru Crudu îi place să se confunde cu personajele din scrierile sale, pentru a produce noi semnificații poetice: „eu sunt șobolanul/ care își scoate capul dintr-o gaură veche știu/ eu sunt urît și din cauza asta sufăr enorm/ iar eu sunt viermele/ care mișună prin bălegar/ și eu am complexe dar vine seara și mă ia/ în palme și se joacă cu mine noi cu toții suntem/ singuratici singuratici și suferim enorm/ din cauza asta iar eu sunt fluturele care/ zboară pe sus și eu sunt singur singur și mă/ înspaimînt uneori cînd mă uit în oglindă/ dar vine seara și vine vara și noi/ ieșim pe cîmpie și ascultăm cîntecele/ noastre […] /și nouă ne plac la nebunie/ cîntecele voastre absurde”. Existența însăși pare a fi în acest caz o veritabilă expresie a esteticii urîtului. La fel de reprezentativ ni se pare autoportetul pe care și-l face instanța lirică în cadrul volumului poooooooooate, al cărui discurs este prin excelență fracturist: „eu sunt o persoană/ oarecare sunt cel/ care are cap de/ balaur/ am trei limbi de fier/ în gură”.
Cu șobolani „în stomac” sau „în geantă”, cu sau fără „bere în față”, fals sau veritabil, eul liric al lui Dumitru Crudu e un adversar declarat al limbajului poetic lipsit de vitalitate. Fenomenul esteticii urîtului ce caracterizează în mare parte opera lui poetică, în intenția de a oglindi situații, reda atitudini și transmite stări-limită, se fundamentează pe un ansamblu de realități și detalii, ce pătrund în limbajul artistic și-l reconfortează, certitudini pe care ne ambiționăm să le valorificăm într-o lucrare de analiză de proporții mai vaste.








Note și bibliografie:


1. Chirinciuc V. Despre estetica limbii. În: Limba română, 1996, nr. 3-4, p. 88-89.

2. Crudu D. Despre limbajul licențios. În: Semn, 2001, nr. 3-4, p. 7.

3. Galaicu-Păun Em. Poezia de după poezie. Chișinău: ed. Cartier. 1999.

4. Grati A. Fenomenul literar postmodernist. Chișinău: UPS „Ion Creangă” (Garomont-Studio SRL). 2011.

5. Moraru A. Arhipelagul „interzis”. În: Semn, 2001, nr. 3-4, p. 8.

6. Rachieru A. D. „Diamitriada” lui Dumitru Crudu. În: Poeți din Basarabia. București-Chișinău: ed. Academiei Române - ed. Știința. 2010. p. 586-590.

7. http://www.tiuk.reea.net/4/221.html




P.S.
Virgil mi-a trimis acest text si eu am stat mult pe ganduri sa-l public sau nu pe blog. Daca il public, ar putea sa para un gest megaloman. Daca nu-l public, acest text n-o sa fie cunoscut de cei care ne citesc blogul.
Pana la urma, megalomanul din mine a invins si l-am publicat. Ce sa faci, sunt si eu un grandoman ca foarte multi scriitori contemporani.