Mircea Cărtărescu & Regina Angliei: postlecturale după un articol din Cotidianul.ro/////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////// Maria Pilchin, Catedra de Literatură universală, USM, Republica Moldova//////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////// Aşa cum Omul estic a obosit să tatoneze pe margini Vestul, să se simtă un (r)est inutil al unei mari Europe, el, esticul, chiar şi membru al unei uniuni (europene) trăieşte din plin complexul celui rejectat şi ignorat. Idealist la început, el, dezamăgit şi cu orizonturile răsturnate, începe a trăi anarhic actul cultural prin pornografic, răsturnare de valori vestice, relecturi împotriva cursului apei din canonul literar vest-european. Este unica modalitate a esticului de a se afirma şi el, în cheia unei scandaloase interprete de muzică pop, numită prima dona a muzicii uşoare la Moscova, exclamă: „fie şi de rău, dar să fie despre mine!” Dacă regina Angliei te ignoră, o faci să afli despre tine înjurând-o! E o apropiere proletară de tot, de plebeu geografic, de minor cultural, de personalitate complexată topografic. Căci a-ţi „băga” o parte a corpului în Regina Angliei înseamnă să înjuri o ţară, ba mai mult, un spaţiu cultural, din care eşti avortat de fiecare dată când încerci intruziunea sau eşti tratat cu indulgenţa acordată unui făt extrauterin. Din toată istoria aceasta apare un portret anarhic? Nu! E mai degrabă istoria unei discriminări prin ignoranţă! Iar ignoranţa omoară sau desfigurează. Estul e desfigurat la propriu şi la figurat! Copil teribil, iată ipostaza, unica ipostază, prin care se poate parveni cultural din est! Dacă un Bukowski scrie pornografic, este acceptabil, căci este vestic, dacă o face Cărtărescu, e nonvaloare şi face naţiunea de râs, că şi ea, naţiunea, e complexată şi stă cu... capul între umeri şi se uită atent din care parte zboară avioanele culturale şi e servilă cultural şi e docilă Celorlaţi şi dură cu ai Noştri, adică dură? Invidioasă, asta e! Unicul refren accptabil este „Dar în Vest”! Ar trebui să ne streseze pornograficul la Cărtărescu? Da, dacă pentru noi asta este stresant în orice scriitură! Dacă axiologic, ca o proprie judecată de valoare individuală, nu acceptăm scatologicul, injuriosul ca prezenţă culturală. Atunci să ne streseze şi Salvador Dali cu celebra „Artă a pârţului”, Charles Bukowski cu întreaga sa operă, Henry Miller cu „Tropicul racului” şi ne vom opri aici, căci vom ajunge să bibliografiem jumătate din canonul literar vestic. Pornografia invocată în cazul nereceptării lui Cărtărescu în vest nu este un argument, de ce dar un belle letrres românesc nu a răzbătut până acu dincolo! Se invocă o lipsă de interes a publicului vestic faţă de operele estice. Să nu omitem faptul că şi vesticii în propriile lor ţări sunt ignoraţi, aici intervenind criza cărţii şi a literaturii în general, „moartea autorului”, o moarte fizică, în sensul postmodernist de absenţa prezenţei fizice a cititorului. Cititorul nu există! Şi el a murit! Dar, aşa cum nu există să nu existe, şanse sunt. Şi nu sunt egale pentru toţi, căci nici cei toţi nu sunt egali, natura i-a creat pe toţi diferiţi, foarte diferiţi, de aici şi şansele diferite. Dacă cineva ştie cum este mai bine să se lanseze în Occident, mai bine ca un Cărtărescu şi alţii care au tot încercat-o, să ne spună şi nouă! Vom şti să învăţăm, căci suntem urmaşii fără de voie ai lui Lenin, aici în est, şi ştim să „învăţăm, învăţăm şi iarăşi învăţăm” a învăţa. Să învăţăm că un frate (al lui Mircea Cărtărescu) mort la vârsta de 1 an de pneumonie nu poate fi în „Legiunea străină”, să învăţăm să citim printre rânduri pe denigratori, care operează cu date false! Cărtărescu şi Regina Angliei! Sue Townsend în cartea „Regina şi cu mine” a demitizat literar imaginea distinsei figuri monarhice, dar asta se poate, căci este umor englezesc, asta se poate, dar nu şi cu umor românesc! Citeam pe un blog o sinteză cumva suficientă pentru a expune ideea cărţii apărute în spaţiul britanic: „Situaţiile absurde prin care trece Familia Regala au reuşit să mă amuze copios de la un punct. Totul este pur şi simplu îngrozitor: Prinţul Philip ajunge să fie internat într-un spital de boli nervoase, câinele Reginei devine „şeful” haitei cartierului Hell Close, Prinţesa Anne se întâlneşte cu un ajustor de covoare mic de statură şi analfabet, Prinţul Charles este închis pentru tulburarea liniştii publice şi evadează. Acum să facem un exerciţiu de imaginaţie: încercaţi să vizualizaţi Familia Regală a Marii Britanii drept locuitori în suburbie, copleşiţi de gândaci şi sărăcie”. De ce nu şi un Cărtărescu cu Regina Angliei? De ce e neapărat să fie privit ca român? Sau tot ce este estic, are delimitări strict geografice, universalul sfârşeşte după partea estică a Berlinului?! E un scriitor, un cetăţean al Republicii literare, un cetăţean al universului ideatic, care se vrea într-o ipostază cumva necanonică cu regina! Să fie sănătos! Să îi priască! De ce ne aruncăm pe el?! Şi asta după un Rabelais şi Boccaccio? Un Creangă cu istoriile lui? O cultură naţională există doar atunci când depăşeşte inhibările (geografice, axiologice şi identitare) şi încetează să mai „scuipe” împotriva vântului!