miercuri, 18 aprilie 2012

Covoare și covorașe epice

Cronică literară
de Anatol Moraru

Moto: “Eu recomand tuturor oamenilor tineri cu care lucrez să debuteze la momentul potrivit, cînd ei cred că au destulă materie şi că au destulă maturitate pentru asta… […] Asemenea tricotatului sau asemenea fabricării covoarelor manuale, proza e un domeniu al infinitei răbdări”. ( M. Cărtărescu)
Oricît ar părea de incredibil, dar şi în cazul antologiei Covoare moldoveneşti (Chişinău, Ed. Grafema Libris, 2011), un volum găzduind prozele a 16, în marea lor majoritate, foarte tineri autori, au rămas în afara copertelor încă 3 prozatori de calitate. Antologatorul Dumitru Crudu menţionează în prefaţa volumului că Sandu Macrinici, Victoria Bălan şi Elena Boguş, şi ei autori de greutate, au ales să-şi mai “lucreze” textele, să le maturizeze în sertare. Tonică şi instructivă decizie, atît de rar întîlnită chiar şi în cazul scriitorilor cu legitimaţii. Opt dintre cei 16 antologici: Ecaterina Bargan, Ion Buzu, Cristian Măriuţă, Elena Chirică, Carolina Vozian, Natalia Graur, Emanuela Sprînceană şi Aurelia Borzin, sînt membri ai Atelierului Vlad Ioviţă, dirijat de Dumitru Crudu. Trebuie să apreciem, profitînd de ocazie, eforturile depuse de Dumitru Crudu, unul dintre liderii generaţiei ‘90, poet, dramaturg, prozator şi ziarist consacrat, care-şi asumă, iată, iniţierea şi lansarea unei întregi promoţii într-ale scrisului.
Spirit înzestrat, Dumitru Crudu îşi tratează discipolii aidoma unui profesor de la vreun Art Colege american, învăţîndu-i să scrie proze cu tematică dată şi îndemnîndu-i, la aceleaşi şedinţe ale Atelierului, să le pună în discuţie, angajîndu-i astfel în competiţie. Vom remarca, totodată, că această antologie e unul dintre puţinele cazuri, sau poate chiar singurul, cînd un Cenaclu literar sau un Atelier de la noi înregistrează asemenea performanţe printate.
Pe lîngă toate astea, Dumitru Crudu mai repune în drepturi un principiu fondator al procesului literar – continuitatea. Or, se ştie că mecanismul funcţionează evolutiv nu doar cînd generaţiile polemizează, se confruntă, dar şi cînd tinerele promoţii sînt promovate. De exemplu, generaţia “Ochiului al treilea” ar fi putut să susţină devenirea postmoderniştilor basarabeni, dar liderii ei s-au implicat în politică şi, în consecinţă, optzeciştii au trebuit să fie şi teoreticieni şi cronicari ai propriilor scrieri. Altfel spus, au fost nevoiţi să se îngrijească de propria imagine, riscînd învinuirea de narcisism.
Nouăzeciştii: D. Crudu, Al. Vakulovski, V. Ernu, Şt. Baştovoi, M. Micleuşanu etc., în majoritatea lor şcoliţi în centrele universitare din Ţară, au beneficiat de asistenţa criticilor importanţi din România, care le-au încurajat eforturile şi le-au popularizat scrierile. Susţinuţi la începuturi de optzecişti, ei şi-au căutat propria pîrtie, inventînd fracturismul sau optînd pentru mult prea ademenitorul minimalism. Oricum, gestul lui Dumitru Crudu de a avea grijă de cei care vin – mai ales pe filiera Clipei, să recunoaştem, deci smulgîndu-i de sub oblăduiala altor maeştri, să zicem aşa – este unul de reţinut.
Ca să vă imaginaţi mai bine dimensiunea acestui act, am să invoc modelul Manolescu, despre care Florin Iaru spune: ”… Nicolae Manolescu ne-a promovat pînă la capăt: a scris despre noi, ne-a susţinut, şi-a îndemnat prietenii literari să scrie despre noi, să ne citească”.
Acum, enumeraţi-mi, vă rog, două-trei cazuri cînd criticii din generaţia ‘60 au scris apreciativ despre postmodernişti. Exemplul lul Mihai Cimpoi nu ţine, or, domnia sa este, de regulă, expeditiv în judecăţile despre scriitorii tineri. Şi ca să înţelegeţi cît de tare s-au stricat lucrurile, voi invoca reacţiile turbulente şi incisive ale tinerilor vizaţi şi a partizanilor acestora la intervenţia bine susţinută teoretic şi probativ a lui Mircea V. Ciobanu. Vezi, Doamne, MVC vine dinafara generaţiei lor şi n-are drept să se pronunţe, să pună note proaste… Ce-ar înţelege, chipurile, retrogradul...
În majoritatea lor, prozele din culegere exprimă spiritul de grup şi vin să fortifice tradiţia prozei citadine, atît de firavă, diacronic vorbind, în spaţiul literar interriveran, autorii făcînd dovada că ştiu să descrie realitatea: vizuală, corporală…
Textele din antologie nu propun numaidecît o radicalizare a discursului epic, deşi tentaţia unei optici minimaliste este de remarcat, la fel ca şi un anumit suflu experimental, cam timid, e adevărat. Oricum, pînă la o “nouă” linie artistică şi ideologică, mai este….
Autorii “Covoarelor…” nu produc impresia unui corpus valoric omogen şi prozele se aşază pe paliere diferite. Antologia are vedete şi aspiranţi, “covoare şi covoraşe”.
Ecaterina Bargan a editat două volume de poezie: “Între noi” (2009) şi “Cîntece de la şase”(2011), e prezentă în antologii şi e premianta Salonului Internaţional de Carte (Chişinău, 2011). Cele 7 proze semnate de ea denotă o maturitate a scrisului. Se observă fluenţa în înregistrarea, consemnarea faptului cotidian divers, insignifiant la prima vedere, dar cu reverberaţii în universul interior al actantului. Autoarea pune preţ, şi nu e singură în acest şantier, pe semnificaţia detaliului, gestului, enunţului scurt… Se disting, după gustul meu, “Şi-am zis că vreau să văd Green Hills-ul dărîmat” şi “Viaţa din culise”, în care autoarea “evocă” experienţa neordinară acumulată în “încăperile” unor instituţii comerciale. Un real interes prezintă şi “Muştarul”, mai puţin reuşită ni s-a părut “Identitate necunoscută”, un text scris, posibil, în timpul unei sesiuni de creaţie
Aurelia Borzin, poate cea mai la vedere dintre membrii plutonului, are trei volume de poezie la activ (“Nesomn pentru demenţi”(2003), Premiul ICR pentru debut, “Pansamente” (2007), Premiul Naţional al Tineretului în domeniul Literaturii şi Artelor, “Chişinăul e o tabletă de ciocolată”(2010)) şi e prezentă în 5 antologii. Impresia generală, ne asumăm afirmaţia, pe care o imprimă cele 6 proze este una confuză. Autoarea poate scrie şi proză, şi-a “făcut mîna”, dar exerciţiile epice, bine îngrijite, de altfel, ar trebui să crească în forţa de sugestie, în suculenţă, chiar aşa minimaliste cum se vor ele. Reprezentativă pentru capacităţile la zi ale autoarei de a scrie proză este “Degetul”, un film despre locatarii unui bloc (o arcă modernă), istoriile, comportamentul cărora este înregistrat distant de “obiectivul atotvăzător” al naratorului.
Maria-Paula Erizanu e autoarea volumului “Aceasta e prima mea revoluţie. Furaţi-mi-o”, distins cu Premiul Ununii Scriitorilor din Republica Moldova pentru debut. Semnează în “Covoare…” o proză “ GLAMUR sau şi blondele pot fi eroi”, scrisă la “două tastaturi” cu Diana Bîrsan. E o proză incitantă, care expune experienţa unei “vandaliste”, Alexandrina, care hălăduieşte prin cartierele londoneze, purtînd în geantă “arma prolertariatului” – o bucată de pavaj, proiectil pe care îl va lansa pînă la urmă în vitrina unui magazin. “GLAMUR sau blondele pot fi eroi” ilustrează poate cel mai original estetica minimalismul în care-şi gîndesc tentativele epice cei mai mulţi dintre autori.
Prozele Carolinei Vozian surprind prin aerul de violenţă, prin predispoziţia pentru carnagii. În “Off” autoarea caligrafiează viziunea unei tinere “furioase”, angrenată într-un război de generaţii cu mama. Proza, plină de durităţile proprii comunităţii noastre, pare a transpune cu exactitate specificul mentalului unei bune părţi a tinerilor de azi.
“Covor moldovenesc”, proză care dă titlul volumului colectiv, e un construct epic din zona horror-ului cu faţă basarabeană. “Un prînz “ e o naraţiune despre o fată “stranie”, o drogată, care se prostituează ”cînd are puţin chef” ca să hrănească 20 de cîini. O atmosferă gen Hoffmann domină de-a lungul şi de-a latul “Schimb de poziţii”. Prozele Carolinei Vozian sunt reconfortante pentru ideea şi finalitatea antologiei în discuţie.
Impresionează “Marţi - ziua X”, o proză antrenantă, semnată de Felicia Nedzelschi, în cheie de “reportaj” despre “o zi din viaţa unei liceene”, cronicară a două cazuri de otrăvire premeditată a doi universitari.
Ion Buzu demonstrează în cele 6 texte că are vocaţie, că se poate mişca cu abilitate pe teritorii extinse, textele sale înregistrînd, comparativ, cel mai mare debit de semne. Patima de a zugrăvi totul minuţios, trebuie combătută prin filtre suplimentatre, ca să nu îngroape lucrurile pe care le spune sub aluviunile volubilităţii. Am reţinut “Nici un fir de înaltă tensiune acolo” şi “Sîngele din barul “Speranţa”, ultima şi pentru imixtiunile mizerabiliste reuşite.
“Alabama song” de Natalia Graur e o proză percutantă care anunţă un autor intersant şi care, vreau să cred, va confirma…
Elena Chirică adoptă şi stăpîneşte bine tactica unui stil aparent anodin, cînd propune în “După ea” o nespectaculoasă “love story” a Svetlanei şi a lui Sfetnic (un Alphonce şters), o istorie care, în definitiv, se întipăreşte.
O dezbatere captivantă, rezolvată în format SF, este “Misterul morţii lui Dumnezeu”, un cocktail din Nietzsche, Borges, Turn Babel, mişcare browniană, Lucifer etc. Să memorizăm numele autoarei – Dumitriţa-Raluca Parfentie.
În cheie SF este caligrafiată şi “Praf” de Cătălina Bălan, la fel, un text scris “la comandă”, cu tematică poliţistă. Apropo, am impresia că textele care “zgîrie” vederea lectorului sunt cele “cu teză”, redactate la sesiunile de scriere.
Alte nume de luat în calcul pentru mai departe sunt Aura Maru cu “Trei trepte de coborît” şi Emanuela Sprînceană cu “Alte prevederi juridice (fragment)”. Îşi merită antologarea şi Ion Mihai Felea cu “Se caută un vinovat”.
Două proze sînt uşor peste nivelul compunerilor bune de liceu. Astfel, mai puţin realizată mi s-a părut “Batista galbenă” de Camelia Vasilov. O nereuşită este şi proza cu titlu “vizionar” - “Nu mă va lua nimeni în seamă” de Cristian Mariuţa, un autor care într-adevăr pare a nu se înscrie în peisaj.
De altfel, nu e deloc uşor să pui diagnoze sau note în cazul autorilor care semnează o singură proză.
Dumitru Crudu îşi exprimă speranţa că autorii antologaţi vor multicolora şi prin alte demersuri harta literaturii de mîne: ”Toţi prozatorii din antologie au şansa de-a deveni scriitori adevăraţi […] acest volum certifică existenţa unei promoţii literare în proza basarabeană, care, cred eu, va avea un destin spectaculos.”
Nu ştiu dacă e cazul numaidecît să-l acuzăm pe alcătuitor de entuziasm spumos şi de o largă simpatie pentru întreg contingentul. Ceea ce cunoaştem e că Dumitru Crudu are simţul valorii, ceea ce-l îndreptăţeşte să facă avansuri generoase, chiar dacă, e clar, unii vor confirma, iar alţii nu prea, or, asta e marja de eroare a oricărei antologii cu tineri autori.


Text aparut in Semn

Un comentariu:

  1. Interesanta cronica si observatii. As putea sa gasesc undeva revista semn? Elena

    RăspundețiȘtergere