miercuri, 18 aprilie 2012

Natură moartă cu nepot obez. Reflecţii frugale

Autor: Vladimir BULAT | text aparut in Observator cultural

„...nu sînt eroi, nu au aptitudini excepţionale, aspiraţii intergalactice, nu duduie de înţelepciune, nu sînt sfinţi, dar nici diavoli, au o singură calitate: sînt oameni. Şi iubesc.“
Ion Sapdaru

Trebuie să recunosc că nu aş fi mers niciodată la spectacolul montat după această piesă scrisă de actorul Ion Sapdaru, dacă nu citeam, într-un interviu cu scriitorul Oleg Pamfil, următoarea remarcă: „În piesa lui Ion Sapdaru, Natură moartă cu nepot obez, am savurat cîteva fragmente de proză absolut tulburătoare“. Sentinţa asta, fie şi profund subiectivă, a unui literat pe care-l stimez, m-a pus pe jar; pentru că de mult am o poftă nebună de o porţie zdravănă de proză vorbită. Deci, aceasta trebuia căutată în dramaturgie, şi aici tot Pamfil m-a împins de la spate (într-un interviu inedit acordat lui Vasile Ernu): „Ceea ce am citit la Crudu şi Sap­daru – în opinia mea oarecum exterioară –, dovedeşte că există un început de mutaţie tectonică în interiorul fiinţei literaturii române. Poate că nu este deloc întîmplător că aceasta este o proză a dramaturgilor. Poate că anume culisele teatrului s-au umplut de putregai, şi de aici încolo – Dumnezeu cu mila. Poate că literatura, ca şi cinema-ul – va deveni un trand universal. Cu condiţia ca editorii să nu împăieze pasărea înaintea ca aceasta să-şi fi luat zborul!“.
Captiv într-o lume trecută
Ei bine, am ochit spectacolul de la Teatrul Odeon din Bucureşti, în regia lui Eugen Făt, şi am profitat de ocazia de a gusta din textul lui Sapdaru, precum şi din felul în care acesta l-a transpus dramaturgic. Dintru început, mărturisesc că ceea ce am văzut şi auzit m-a umplut de entuziasm, pentru că am asistat la un tur de forţă auster, în care despre lucruri simple, banale s-a vorbit cu mult tact, cu eleganţă şi cu spirit ludic – fără zeflemea şi exces. Fără dorinţa de a epata şi fără a vocifera du­pă tipicul instituit recent în teatrul ro­mânesc şi la TV.
Pompiţă (Pompiliu), jucat magistral de credibil de Pavel Partoş, este un bărbat în toată firea, de peste 37 de ani, dar un copil în esenţă, căruia cele trei mătuşi, care l-au crescut după moartea mamei lui, i-au făcut toate hatîrurile, poftele şi i-au oferit alinturile ce l-au ţinut departe de tumultul vieţii şi al bărbăţiei proprii. A crescut cocoloşit, ferit de pericole şi incapabil de a-şi manifesta, după plac, voinţa şi temeritatea. Celor trei bunicuţe posesive, Vanda (Dorina Lazăr), Cesonia (Rodica Mandache), Mirela (Oana Ştefănescu), le vine ideea să-i cheme o prostituată, pentru ca el, nepotul, să-şi manifeste, în cele din urmă, bărbăţia, maturitatea, virilitatea. O găsesc printr-o agenţie pe Lili (Nicoleta Lefter), pe care o prezintă drept „femeie de serviciu“. Cum era şi firesc, chiar dacă extrem de obez şi diform, Pompiţă se îndrăgosteşte de Lili. Aici începe trama tragică a piesei, căci pînă în acest moment aproape nimic nu e memorabil, decît, poate, descrierea explicită a conservării doamnelor în propriul trecut. Criogenia lor este în esenţă castratoare pentru nepotul supraponderal, căci îl menţin captiv în propria lor arhitectură de viaţă, lucru care se va întîmpla, de altfel, şi de dincolo de moartea acestora, repre­zentată într-un chip deosebit de plastic şi deloc respingător. Dimpotrivă.
Dragostea lui Pompiţă faţă de tînăra şi chipeşa femeie care l-a băgat în seamă, care a întrezărit omul din el, chiar dacă nu a reuşit să depăşească oroarea percepţiei aspectului său hidos, volumetria depăşită, rămîne valoarea supremă a acestui individ, topit aproape cu totul în spaţiul internautic, în muzica tehno (în ritmurile căreia a dansat pentru ea). Femeia aceasta l-a readus de acolo, din acea lume paralelă, l-a domesticit, făcîndu-l să descopere îndrăgostirea, dar şi nevoia umană a unui interlocutor, interac­ţiunea cu celălalt.
Între iubire şi pragmatism
Sugestia de „natură moartă“ din titlu face trimitere, în opinia mea, la aparenţa vieţii pe care o savurăm mereu, în perspectivă estetică şi atemporală, într-o pictură cu flamboaiante aranjamente din fructe, legume, vînat şi pocale de argint cu vin din epoca de aur a plasticii olandeze, din cel de-al XVII-lea veac. Ca şi acolo, în această piesă contemporană avem în faţă proiecţia unei imagini, aparenţa, senzaţia vieţii, interfaţa unei realităţi care nu este decît de faţadă. Cînd îşi dă seama de acest clivaj între ce simte şi ce i se oferă, Pompiliţă se sinucide, căci tocmai iubirea l-a învăţat că trăirea autentică nu poate fi mimată, jucată, nici amînată pînă la epuizare, la infinit. Le urmează pe bunicile sale în straiele imaculate ale morţii, în timp ce telurica Lili îşi continuă existenţa trun­chiată, anonimă şi la fel de infirmă ca şi aceea a lui Pompiţă. Dar ei îi lipseşte cu desăvîrşire iubirea, şi prin asta este şi mai infirmă şi mai neîmplinită decît cel pentru care a devenit o fiinţă dorită. Ea nu are reverii estetice…, dar nu-i lipsesc compasiunea şi bunul-simţ. Trăieşte activ şi poate frenetic în realitate. În realitatea imediată.
Piesa se joacă cu succes pe diferite scene din România, iar la Naţionalul din Iaşi, unde s-a montat pentru prima oară în anul 2010, beneficiază chiar de regia şi ilustraţia mu­zicală a autorului.



Teatrul Odeon, Bucureşti
Natură moartă cu nepot obez de Ion Sapdaru
Regia: Eugen Făt
Scenografia: Constantin Ciubotariu
Cu: Pavel Bartoş, Dorina Lazăr, Rodica Mandache, Oana Ştefănescu, Nicoleta Lefter


Autorul articolului e Vladimir Bulat

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu