Retroversiuni existenţiale cu o carte de Gabriel Chifu

Maria Pilchin, Catedra de Literatură universală, USM

Fiecare carte cu destinul său spuneau anticii. Astă toamnă „furasem” o carte la Bacău. O furasem fără ca să vreau. Cineva mi-o puse în mână la un eveniment cultural, spunându-mi că e de vânzare. Trebuia să caut ulterior o persoană responsabilă şi să plătesc cartea. Am uitat de această întâmplare şi mi-am amintit de ea doar după ce am trecut Prutul şi am ajuns acasă.
Am citit cartea în două zile, o înghiţii, era cumva prima mea carte „sustrasă”, carte semnată de autorul Gabriel Chifu. Găsii un text cu un titlu curios „Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de Gabriel Chifu trăită şi tot de el povestită”. O poţi citi diferit, ca pe un jurnal personal retrospectiv, ca pe nişte amintiri din copilărie sau ca pe nişte memorii, căci nu există un cronologic obiectiv acolo, e cumva atemporală toată istoricitatea scriiturii.
Enunţul care mă făcu să stau cu ochii adânciţi în mine timp de vreo oră a fost „viaţa noastră de atunci semăna cu moartea”. Mă gândeam la mama, tata, eu mică şi steluţa lui Lenin, cumva diferită de celelalte, pe care mi-a adus-o în dar de la Moscova unchiul lui Iura din şcoala rusă, colegul care îmi ducea uneori geanta şi îmi scria bileţele de amor destul de inspirate pentru un octombrel din clasa a doua. Cam asta am reţinut eu din comunism. Să port cravata cea roşie nu am mai ajuns, picase. Ăsta era comunismul meu cotidian şi cam aşa e şi cel al naratarului copil Chifu.
„Viaţa lor de atunci semănă cu moartea”... Înţelesei că nu am înţeles nimic, că am fost un copil din comunismul târziu, unul întârziat, o ageamie în ale vieţii proletare. Că nu prea am priceput eu ce e aia comunism. Ceea ce îmi rămâne însă sunt amintirile despre amintiri ale altora. Mă zgudui în text un supraom nietzchian metamorfozat în comunism, căutând să parvină din „tomberoanele” alimentare ale sistemului: „trăgeam nădejde să capăt vreo bere caldă, vreo sticlă de pepsi, vreun kilogram de carne, de cartofi sau benzină. Ceea ce, în condiţiile date, era echivalent cu a intra în rândul supraoamenilor”.
Nu ştiu de ce, dar e o carte care nu am vrut să se termine. Din „ceaţa estică” de peste Prut încercam să înţeleg ce a însemnat comunism mai la Vest de noi, căci „comunismul tot mai dă semne de viaţă pe aici, prin ţinuturile noastre”. La porţile Europei, eu cititor basarabean, citeam epidermic: „noi avem obiceiul să ne împiedicăm de ziduri care nu există şi apoi ne simţim teribil de nefericiţi din pricina asta şi ne plângem singuri de milă”. Iar „fericirea e punctul unde drumeţul, drumul şi capătul drumului se fac totuna”. Se prea poate că pentru această sincronizare şi venim în această lume, aceasta e „clipa de diamant”! Clipa în care nu te poţi obişnui cu gândul că într-o zi n-ai să mai fii.