duminică, 1 aprilie 2012

CUM AM FUGIT EU DIN ROMÂNIA
(fragment)



1.
În clipa în care Nicu îşi roti disperat ochii de la dreapta la stânga sa, vrând să priceapă unde se află, începu să se lase seara. El îşi învârtea năuc capul în jurul său şi nu-şi putu da seama decât de un singur lucru, că se afla pe o bancă algidă dintr-o sală de aşteptare a unei gări şi că prin faţa sa alunecau fel de fel de oameni cu gulerile ridicate în sus şi cu şepcile trase pe ochi, dârdâind de frig. Unde şi unde câte unul din ei încremenea locului pentru a se lovi picior peste picior sau pentru a-şi freca palmele unele de altele, cu putere, pentru a le încălzi. Lui Nicu însă nu-i era frig, ci îi era greaţă. Îi era greaţă cum nu-i mai fusese niciodată în viaţă. Nişte senzaţii apăsătoare şi sâcâitoare de vomă îi terorizau tot corpul, ca o viitură şi, brusc, pricepu că, dintr-o clipă în alta, o să borască şi o apucă la picior spre uşă, dar până să ajungă în stradă, un cocoloş amărui de resturi alimentare i se ridică din stomac şi i se opri în gît. Tânărul se opinti să-l împingă afară de se făcu căcăniu la faţă, de-a surda, însă. Boţul îi stătea ca un pumn în gât. Deoarce nu-l putea vomita, Nicu începu să se sufoce încât văzu întuneric în faţa ochilor. Doar după ce se prăbuşi ca secerat pe podea, scăpă şi de boţul de carne prăjită de berbec învelit într-o pastă gelatinoasă care îi ţîşni, inopinat, din gură, ca un gheizer, împrăştiindu-se în toate părţile, chiar în clipa în care se pocni cu ceafa de pardoseala de beton. După ce tânărul tuns ridiche se trezi din leşin, clipind nedumerit din gene, descoperi că se găsea în mijlocul unei băltoace de vomă şi încercă să se scoale de jos, sub privirile de piatră a câtorva tipi care treceau indiferenţi pe alături, făcând-o pe niznaiul. De parcă nu ar fi fost murdar din cap până-n picioare, Nicu se porni din nou să dea ture prin sala de aşteptare în nădăjdea că, în felul ăsta, o să-şi omoare mai repede timpul nesfârşit care-l despărţea de primul tren din dimineaţa care, încă, urma să vină. Numără orele şi îl trecu cu rece şi cu cald, când îi pică fisa că până o să se verse de ziuă mai era o veşnicie. De regulă, îi era paralel că afară e zi sau noapte, acum, însă, ochii îi glisau neputincioşi şi descumpăniţi pe cadranul ceasului lipit pe peretele coşcovit şi patinat de la intrare, până când auzi cum începu să-i sâsâie sub cămaşă un şarpe rece ca gheaţa. Îşi trecu prin sită blugii în care era îmbrăcat şi descoperi cu ochii lăţiţi de uimire că aceştia erau maronii şi se minună că există şi blugi cafenii pe lumea asta şi, după ce-i privi mai îndeaproape, îşi dădu seama că, de fapt, această culoare artificială era un produs al borâturii lui. Deci borâse pe el însuşi. Dar unde, unde oare şi când? Brusc, îşi reaminti întreaga scenă. Îşi aminti cum o luă la fugă spre uşă şi cum începu să se sufoce, doar un singur lucru îi scăpa, oare unde şi când şi cu cine se făcuse tufă? Nu-şi amintea şi pace, tot aşa cum nu putea să-şi amintească de unde se căpătuise cu aceşti blugi, fiindcă ieri seara, nu putea uita asta, purta un costum negru. Se holba la oamenii posaci care viermuiau în jurul său, întrebîndu-se: oare nu l-a dezbrăcat pe vreunul dintre ei? Nici unul dintre ei, însă, nu defila în fundul gol prin faţa sa. Atunci de unde-i are ?

Nicu îi sfredelea obsesiv pe tipii care alunecau pe alături, de parcă ar fi vrust să le smulgă acestora vreun răspuns. Dar nimeni nu avea nici o treabă cu el. Toţi tropăiau abătuţi prin sala de aşteptare, fiindu-le într-un cot de ceea ce făcea tînărul ăla pleşuv, având cam un metru şi şaizeci şi nouă, scânduratic, cu faţa buhăită şi cu ochii congestionaţi. Însă dacă pe vreunul dintre ei l-ar fi împins curiozitatea să ştie ce-i poate măgarul, ar fi aflat cu stupoare că, în acele clipe, Nicu vedea întuneric în faţa ochilor. Nu numai că era complet deshidrat şi murea de sete, dar gura îi era uscată şi crăpată şi voia neapărat să sugă ceva, dar nu avea ce. Capul îi vuia ca într-un tanc şi arăta de parcă ar fi înghiţit un arici. Ce mai la deal la vale, acum ar fi dat toate pe una să-şi mai ude gîtul cu ceva, cu orice, dar chiar cu orice, însă buzunarele îi erau dezumflate şi nimeni dintre cei care glisau pe alături nu-i părea cunoscut, iar treaba asta nu putea să însemne decît un singur lucru că norocul îi cam arăta curul în orele alea tot mai mici ale nopţii. Dacă nu ai noroc, atunci nu ai noroc şi gata, concluzionă dezamăgit Nicu pe cînd se îndepărtă de tipii care îşi tîrau picioarele cu ochii aplecaţi în pămînt şi ameţi uşor. Ca să nu cadă îl înhăţă de braţ pe un domn grizonat, care-l copleşi cu înjurături. Chelul se prăbuşi pe un scaun algid de văzu stele verzi în faţa ochilor şi se încleştă grăbit de mînerele friguroase de parcă se temea să nu se prăvale pe podea. Apoi îşi îmbrăţişă geamantanul şi adormi preţ de cîteva secunde. Cu aceeaşi valiză verde în braţe părăsi sala de aşteptare şi în timp ce închidea uşa în urma sa îşi dădu seama unde se află: în gara de nord din Bucureşti, dar tot încă nu-şi amintea sau nu voia să-şi amintească ce făcuse şi cum de în pula calului a ajuns aici. Cu gentoiul său studenţesc strîns la piept coborî legănat scările budei, pe lîngă femeia trupeşă de la poartă care, pentru că dormea dusă cu capul pe un ziar, nu văzu cum Nicu vărsă în prima chiuvetă întîlnită în cale tot ce băuse şi mîncase zilele astea în Bucureşti pînă cînd aceasta se umplu cu borîtura sa cîrmîză. După aia borî într-o altă chiuvetă şi pe urmă în budă pînă cînd maţul său gros se deşertă şi deveni uşor ca o pană. Dintr-un robinet sorbi minute în şir apa rece puţind a clor. Îşi băgă capul sub şuvoiul îngheţat pînă simţi un fel de eliberare de nedescris ca într-un poem de Berryman şi îşi aminti de ce venise la Bucureşti şi ce făcuse zilele astea în capitala României. Mai bine însă nu-şi amintea, căci aceste amintiri îi căzuseră tare rău la ficaţi şi, de aia, le alungă furios ca pe nişte viespi. Nu. Nu voia să-şi amintească de ce venise şi ce făcuse în aceste zile în Bucureşti. Pur şi simplu nu voia să-şi amintească. Dar, fără voia lui, toate gîndruile alea îi explodară din nou ca o grenadă în creier şi ca să scape de ele îşi scoase pantalonii şi se apucă să-i spele mînios în singura chiuvetă neînfundată din spatele femeii durdulii. Îi îmbrăcă aşa uzi cum erau şi îşi împinse geamantanul înspre perete, nu departe de masa la care sforăia femeia, se aşeză pe el şi adormi momentan, durîndu-l în călcîie că doamna aia balaoacheşă cu ţîţe mari s-ar fi putut trezi şi ar fi putut gini ce dezastru provocase în jurul său în toaletă. Însă îi era aşa de rău şi atît de tare voia să doarmă că nu-i mai păsa de nimic. Se trezi, totuşi, înaintea ţigăncii corpolente care continua să taie cu fierestrăul cu fruntea lipită de poza unei dive dezgolite din ziarul Libertatea. Nicu părăsi buda agale, păşind apăsat, jubilînd că afară se crăpa de ziuă, dar bucuria sa nu dură prea mult şi i se preschimbă iute într-un sentiment agasant de panică, întrucît femeia aia care soilea ca o bubă, cum ar fi zis o tînără prozatoare din Piteşti, se trezi pe neprins de veste şi nu numai că-l porcăi că nu i-a achitat taxa, dar văzînd cele două chiuvete înfundate sări ca arsă după el să-l prindă. Ca să scape de furoarea ei, Nicu îi arătă fulgerător ceafa, dar lucrul ăsta o impresionă pe tipă cît o tufă de Veneţia, fiindcă voia cu orice preţ să pună mîna pe el, alerga după el prin gara de nord şi striga ca din gură de cobră prinde-ţi licheaua, ăsta nu mi-a plătit taxa şi mi-a înfundat chiuvetele. Ca din pămînt, în faţa lui Nicu răsăriră trei hahalere smolite care au încercat să-i tragă rogojina de sub picioare. Tînărul o luă pieptiş spre ei, dar în ultimul moment îi evită, ţîşnind pe alături. Dar nămilele, în frunte cu ţiganca aia arţăgoasă, s-au luat după el. Distanţa dintre ei se scurta într-un mod implacabil. Tînărul fugea din toate puterile pe lîngă tarabele cu ziare închise şi pe lîngă terasele luminoase, pe care moţăiau cîţiva călători stingheri. Să fi fost cam ora patru şi jumătate dimineaţa şi gara de nord părea adormită. Să fi vrut, şi nu ar fi avut la cine să apeleze după ajutor. De aia, îşi tăie mîneca şi spori viteza. Dar nici urmăritorii săi care-l huiduia cu toată gura nu s-au lăsat mai prejos. Încă un pic şi i-ar fi băgat unghia în gît. Trebuia să inventeze ceva, dar nu ştia ce. Văzînd, însă, un tren care tocmai atunci pufăia pe linia trei se lumină la faţă. Trenul ăsta era salvarea sa. Alta nu mai exista şi alergă mîncînd pămîntul spre acel tren cărămiziu care tocmai atunci ieşea din gară. Nu, nu ştia unde pleacă, important era, însă, să-l sară în el şi să scape de gloata aia de ţigani care vîjîiau ca nişte nebuni în urma sa, vrînd cu orice preţ să-l găbjească şi să-l linşeze sau să-l lase cu curul gol. Nu, nu ştia încotro se îndrepta trenul. Să meargă oriunde vrea, oricum, acum important era să se descotorosească de laia asta năbădăioasă, care voia cu orice preţ să-l bage sub covată. Nu, nu-şi putea explica înverşunarea cu care-l vînau. Nu putea înţelege ce urmăresc. Şi dacă l-ar fi prins oare ce ar fi vrut să-i facă? Se vede, însă, că i-au pus un gînd urît. Pe semne că lucrau de mult împreună. La astea se gîndea Nicu în timp ce încerca să se rupă de haidamalale alea brunete şi de ţicnita corpolentă care-l alerga cu Libertatea în mînă şi îi aţîţa pe cei cîţiva călători chirciţi pe bănci să-l prindă. Fugea în urma trenului care pleca iavaş-iavaş din gară şi răsuflarea ţiganilor îi frigea ceafa. Chiar şi dacă blugii în care alerga erau uzi ciuciulete şi îl încurcau în mod vădit să sprinteze ca lumea ca să se îndepărteze de mardeiaşii turbaţi, Nicu făcea eforturi disperate ca să ajungă odată şi odată trenul din urmă. Bănuia ce i-ar fi făcut dacă l-ar fi prins. De aia, voia cît mai repede să părăsească Bucureştiul în care nu voia să rămînă nici o secundă mai mult şi chiar şi dacă nu ar fi fost hăituit de această armată de ţigani, oricum ar fi vrut cît mai repede să se care dracului de aici, mai ales după tot i s-a întîmplat în ultimele zile în acest oraş îngrozitor. Anume toate aceste lucruri puse cap la cap, făceau ca peronul pe care alerga să semene mai degrabă cu o plantaţie de cuie, cum ar fi spus poetul Constant Tonegaru pe care anul ăsta îl învăţase la facultate. Iată de ce nici nu se gîndea să se dea bătut şi îi sfîrîiau călcîiele pe peronul pustiu de parcă ar fi avut plămîni de fier. Totuşi, şi nămilele au băgat cărbuni, fiind gata să-l înşface de mînă sau de picior sau să-i pună o piedică şi, cu siguranţă, că acest lucru s-ar fi întîmplat dacă tînărul nu ar fi ajuns chiar în clipa aceea în dreptul trenului şi, fulgerător, nu şi-ar fi azvîrlit în holul acestuia geamantanul de care nu se despărţea niciodată şi nu şi-ar fi aruncat picioarele pe ultima treaptă a scării. Simultan, se prinse cu mîinile de una dintre cele două bare de fier şi se bălăngăni un timp în aer, suspendat deasupra peronului din gara de nord, gata să se prăbuşească în orice moment în braţele laiei de ţigani care gîfîia în urma trenului care, brusc, îşi mări viteza. Fără să ştie cum, reuşi să se agaţe şi cu cealaltă mînă de cea de-a doua bară şi îşi smulse corpul din mîinile vîrtoase şi întunecoase ale ţiganilor ce încercau să-l tragă zadarnic în jos. Cu un ultim strop de putere, se cocoţă pe treapta de sus a scării şi se aruncă pe burtă în holul rece al tamburului, lăsîndu-i cu buzele umflate pe tipii ăia janghinoşi care urlau de-a-n boulea în urma trenului. Trenul îşi mări iar viteza şi lui Nicu îi pică fisa că ţiganii au rămas undeva departe pe peron, pe cînd el se afla în acest vagon salvator. Îndrăzni chiar să crape uşa şi să le arate tifla. Apoi închise uşa şi se gîndi dar oare unde dracului merge acest tren. Probabil, tot undeva în România. Dar poate că nu pentru că era un vagon cu paturi de dormit. Oricum ar fi, se gîndea să coboare la prima staţie şi după aia o să vadă el ce o să facă mai departe. Acum important era că scăpase de strînsura aia de ţigani şi că plecase din Bucureşti. Pe hol fumau cîteva blonde platinate, ce miroseau de la un kilometru a apă de colonie ungurească şi Nicu, încă gîfîind, se gîndi că trenul probabil pleacă în Transilvania. Vru să se apropie de tipe, dar trenul viră pe nepusă masă la stînga şi tînărul se dezechilibră şi se rostogoli la picioarele lor epilate. Cele trei femei trupeşe, boite strident, călcară peste tînărul deşirat pe podea, înaintînd în adîncul coridorului şi Nicu fu luat de val şi le urmă supus şi se opri doar atunci cînd tipele împopoţonate ţipător au înconjurat-o pe însoţitoarea de vagon ce zornăia de zor din cerceii de aur care-i atingeau umerii dezgoliţi şi impetuoşi, convingînd-o să le dea un singur compartiment la toate trei. „Da ăsta, e şi el cu voi?” le iscodi ceferista. „Nu, noi suntem singure”, i-au răspuns acestea ţanţoşe, îmbrîncindu-l cît colo pe Nicu cu ajutorul unor cătături otrăvite. Femeile erau uşor cherchelite şi cam pornite. Se vedea de la o poştă că erau cu nasurile fumegînde. Nu numai că ridurile şi le ascunseseră sub nişte straturi groase de fard, dar şi vîrsta, căci tînărul le măsura din cap pînă în picioare şi nu putea pricepe cîţi ani au: preţ de cîteva clipe avu impresia că ar fi putut fi şi ele, ca şi el, studente, dar apoi i se păru că sunt cu mult mai în vîrstă. Femeiele şi-au trîntit genţile pe podea în dreptul uşii însoţitoarei de vagon mascînd, pentru cîteva minute, cîteva pete de vin, care se lăţeau dinspre compartimentul acesteia. Prin fereastra trenului, Nicu zări cîţiva copii ghemuiţi unii în alţii pe ultima bancă de pe peron. Trenul pufăia şi fumul îi acoperi pe zgîmboi. După ce cele trei femei goliră coridorul, însoţitoarea se porni apatică spre Nicu. Femeia avea o faţă rotundă, cu trăsături mongoloide şi luminoase şi nişte obraji obosiţi şi supţi. Nicu o rugă să-i permită şi lui să ocupe unul din compartimentele libere. „Da bilet ai?” îl descusu individa mămăligoasă şi tînărul îşi plecă ochii în pămînt. „ Da pînă unde mergi?” şi Nicu îi spuse: „Pînă unde o fi” şi tipa ridică hepatică din umeri şi îi ceru iarăşi biletul. Pentru că acesta nu-l avea, femeia l-a fixat cu nişte ochi îngheţaţi şi bufniţaţi şi l-a iscodit neîncrezătoare : „Da măcar ştii în ce tren te-ai suit?” şi Nicu îi recunoscu că nu. „Şi atunci de ce te-ai urcat?” De data asta, Nicu a ridicat mototol din umeri: „Cum să vă spun, am urcat şi eu aşa la plesneală” şi femeia s-a belit nedumerită la el ca la un cangur şi i-a spus pe un ton grav şi tăios: „Trenul circulă pe ruta Bucureşti-Budapesta. De douăzeci de ani de cînd sunt ceferistă, tu eşti primul individ care nu ştie unde pleacă trenul în care a urcat. Tu eşti primul. Dumnezeule, oare ce se întîmplă cu ţara asta. Am impresia că a luat-o razna după revoluţie. Cel puţin, pe vremea împuşcatului aşa ceva nu se putea petrece. Atunci toţi oamenii ştia unde pleacă. ”

Însoţitoarea îl cercetă, sîcîită, din cap pînă în picioare, după care îl îngrămădi oţărîtă într-un perete: „Cîţi bani ai la tine?”

Nicu se scociorî prin buzunare, apoi o privi drept în ochi: „Nu am nici un firfiric la mine. Nu am nimic.” Respectiva înţepeni. „Cum?” se zborşi din nou şi ochii i se făcuseră şi mai borţoşi, ca la o femeie gata să nască. Îşi cucuvi iar ochii spre el. Îl scana în tăcere, cu nişte ochi de gheaţă, de parcă ar fi încercat să-i fisureze capul ca să vadă ce naiba îi umblă în tărtăcuţă. Nicu respira din ce în ce mai anevoios. „Cîţi verzişori ai la tine?” răcni cucoana cu o voce, devenită, brusc, guturală. „Nu am nici un bănuţ”, îi şopti Nicu şi se lipi de perete. „Nu se poate” îi sări lui madam muştarul, „dă-te jos din tren, imediat!” Trenul însă gonea cu peste vreo sută de kilometri pe oră şi nu putea fi oprit cu una cu două şi treaba asta o înţelegea prea bine şi tipa, de aia, îl îmboldi oţărîtă şi bosumflată cu nişte ochi de vacă. Îi puse din nou mîna în piept, plină de năduf: „Dar cum te-ai putut urca într-un tren internaţional fără nici un leu în buzunar? Cum? Pe mine pur şi simplu nu mă taie din cap sau mie ceva îmi scapă...” Nicu îşi îndulci cît putu de tare vocea: „Banii vi i-aş putea trimite prin poştă”. „Da de unde eşti că am impresia că nu eşti din Bucureşti?” se răscocori, sictirită, doamna. „Din...Iaşi.” Aşa le zicea la toţi care-l întrebau de unde e. Le zicea că e din Iaşi sau din Botoşani, tăinuind adevărata sa origine de care se sinchisea. Îi era ruşine că era din Basarabia şi că e basarabean. „ Da de unde anume din Iaşi?” îl bombardă cu o altă întrebare grăsana şi Nicu făcu feţe-feţe şi îi îndrugă prima denumire de stradă care-i veni pe limbă, dar pe care nu călcase niciodată şi nici măcar nu era sigur dacă există sau nu în Iaşi. „Eu stau pe Unirii” şi, brusc, i se făcu frică, se sperie ca tovarăşa să nu fi fost pe Unirii şi să nu-l întrebe cumva: „Unirii e strada aia pe care e şi un spital?”, căci atunci chiar nu ar mai fi ştiut ce să-i mai spună. Sau şi mai rău. Ar fi putut să se tragă chiar dînsa din Iaşi şi oraşul să-l ştie ca pe degetele sale de la mîini şi atunci ar fi îmbulinat-o urît de tot. Dar duduia nu-i zise canci şi nu-l întrebă nimic. Îi aruncă doar o privire scîrbită şi tăcu bosumflată. Apoi îşi scoase din buzunar o ţigară pălmăl, şi-o aprinse năbădăioasă şi plecă, legănîndu-şi bucile spre capătul celălalt al coridorului. Fundul ei era lăbărţat, dar încă arătos şi ochios. Fesele ei erau rotunde şi mobile. Erau nu ştiu cum dulci şi ispititoare şi răspîndeau în jurul lor valuri de căldură toropitoare. Se mişcau ritmic în sus şi în jos, şi Nicu nu-şi mai putea rupe ochii mahmuri de la aceste buci unduitoare şi de la spectacolul tulburător pe care i-l ofereau pe gratis, fiind străbătut de o dorinţă nesăţioasă s-o ajungă pe însoţitoarea de vagon din urmă, s-o doboare la podea, s-o întindă pe hol cît de lungă era, să-i răşcătuiască uniforma ei de ceferistă de pe corp şi să i-o pună direct acolo, pe hol, sub privirile încurcate şi scandalizate ale călătorilor, dacă aceştia vor năvăli pe coridor sau s-o împingă în cuşeta ei şi s-o răstoarne peste grămada de cearceafuri şi ştergare scrobite şi să i-o tragă pînă o să-i crape ochii în cap. Această dorinţă apăsătoare eminamente îl înfeudă, îi coloră obrajii în roşu şi îi aprinse înăuntrul pieptului o flăcăruie care devenea tot mai mare şi mai mare cu cît grăsana ţipa mai tare la el tocmai din celălalt capăt al vagonului că e un nesimţit şi un porc, da cu ea şi-a găsit popa şi o să meargă chiar acum după şeful trenului ca să-l dea pe mîna poliţiei. Şi cu cît tipa răcnea tot mai tare la el, cu atît această flăcăruie era mai intensă pînă cînd se transformă într-o adevărată pălălaie. Pe semne că într-adevăr se ducea după şef, pentru că deschise uşa vagonului şi traversă tamburul. Lui Nicu însă i se rupea. Ceea ce i s-a întîmplat în Bucureşti în aceste zile nu putea fi mai rău decît ceea ce urma să i se întîmple în acest tren ce mergea spre Budapesta. Acum voia doar un singur lucru s-o aibă şi să doarmă. Pentru că prima dorinţă era imposibilă, încercă să şi-o satisfacă pe a doua. Înaintă pe coridor şi împinse la brodeală o uşă. Uşa s-a deschis, scîrţîind. Înăuntru era un întuneric deplin, aproape ca în Celine, care tare îi mai plăcea unui prof de-al său. Cît ai bate dintr-un picior, se cuibări pe cuşetă, îmbrîncind-o mai spre perete pe o tipă îmbrăcată doar într-o cămaşă de noapte. Cînd îşi dădu seama de asta, Nicu se smuci să sară ca ars în picioare, dar fata nu-i dădu drumul. Îl îmbrăţişă şi îl pupă cu lăcomie pe gură şi atunci îşi scoase şi Nicu blugii şi îi ridică cămaşa. Pe dedesubt nu avea nimic. Era complet goală. Sări pe individă şi începu s-o pompeze. Nu, nu o vedea. Nu, nu ştia pe cine o fute ca într-o proză de Victor Dumbrăveanu. Putea fi vreo sex-bombă, dar putea fi vreo urîtanie. Orşicine ar fi fost, însă, avea un trup moale şi nu ştiu cum muzical. Iar între picioare nu avea păr pubian. Pe semne că şi l-a ras. Îşi dădu seama de asta ţucăindu-i sexul. Mădularul său uriaş se zbătea în ritmurile legănătoare ale trenului. Armonia ţăcănitului roţilor alunecînd prin munţi era într-o simetrie perfectă cu felul în care Nicu intra şi ieşea din trupul gingaş şi melodios al necunoscutei. Tînărul o poseda pentru a doua oară, dar necunoscuta nu se trezi nici de data aceasta. Trenul gonea cu o celeritate ameţitoare, pe cînd ea continua să doarmă şi să geamă. Ea dormea tun în timp ce Nicu gîfîia deasupra ei, mistuit de o desfătare nemaipomenită. Era atît de intensă cum nu mai simţise niciodată în viaţă. O dulceaţă i se răspîndea prin tot corpul şi tînărul prinse să cînte de plăcere. Era eminamente o plăcere de milioane. Nici măcar strigătele răguşite şi sclifosite ale însoţitoarei de vagon şi înjurăturile fără perdea ale şefului de tren care îl căutau plini de năduf prin toate compartimentele nu fură în stare s-o risipească şi s-o spulbere. Ba chiar dimpotrivă, de cînd aceştia apărură în vagon, plăcerea pe care o simţea atunci cînd intra şi ieşea din trupul mătăsos al necunoscutei parcă era şi mai puternică şi mai intensă. Tinărul se prăbuşi iar peste suava necunoscută şi o străpunse cu o violenţă şi mai mare. Gemetele fetei îl stimulau, intensificîndu-i senzaţia de desfătare. Burta lui se lăţea pe pîntecele moale şi tropical al tipei. Tînărul îi pupa ţîţele zăpuşitoare, gîtul fraged, buzele sfărîmicioase, burta ei caniculară. Ar fi vrut foarte mult să bată lumina vreunui felinar peste ea pentru a vedea cum arată şi, brusc, dorinţa lui fu satisfăcută. Lumina fugară a unui felinar o scoase pentru cîteva secunde din umbră şi Nicu văzu că era uluitor de frumoasă şi i se păru că o ştie de undeva, dar nu-şi putea aduce aminte de unde. Ejaculă chiar în momentul în care însoţitoarea deschise uşa unuia dintre compartimente şi-i strigă şefului de tren că tipul nu e nici aici. Ejaculă îndelung, mult, în cîteva reprize. Avea impresia că timpul se oprise în loc şi că ejaculă de o veşnicie şi, din această cauză, i se părea că o să-şi piardă cunoştinţa. Pentru prima dată trăia această senzaţie tulburătoare că nu se va mai opri niciodată din ejaculat. Nicu dîrdîia din tot corpul deopotrivă cu tipa care se zguduia şi se cutremura sub el. Ei se zbăteau în acelaşi timp, plăcerea unuia mărindu-i plăcerea celuilalt. Tînărul însă nu îndrăznea s-o trezească şi s-o întrebe: „Ţi-a plăcut, te-ai simţit bine?” temîndu-se să nu dea cu măciuca în baltă, cu toate că ar fi vrut foarte mult să facă un schimb de impresii la cald, fiindcă pentru prima dată în viaţa sa îi provocase unei tipe orgasm. Pînă acum nu reuşise să satisfacă nici o fată. Uneori, termina doar la cîteva minute după ce se căţăra pe tipă, iar alteori imediat după ce-i scotea sutienul, chiloţii şi ciorapii, acum însă se depăşise pe sine şi se simţea foarte mîndru de această performanţă. Fata însă nu se trezi şi, probabil, aşa şi nu o să afle că orgasmul pe care l-a avut nu i s-a întîmplat în vis, ci în realitate şi cine i l-a provocat. Dar poate că se trezise de mult, dar se făcea doar că doarme, pentru a nu-l speria şi pentru a nu se înfricoşa ea singură? Nicu îi ascultă răsuflarea regulată şi-şi dădu seama că, totuşi, nu, nu se trezise şi dormea dusă. Lumina unui felinar căzu iar pe faţa fetei adormite şi tînărului i se păru că era nemaipomenit de frumoasă şi avea impresia că o cunoaşte de undeva, dar nu-şi aducea aminte de unde. Aprinse o brichetă şi o privi mai îndeaproape. Nu, nu o ştia. Pe frumoasa aia adormită nu o mai văzuse nicăieri pînă atunci. Totuşi, ar fi vrut foarte tare să afle cine e fata sau femeia cu care făcuse dragoste pînă se prăbuşise alături stors de puteri de parcă ar fi descărcat saci cu făină. Era pentru prima dată în viaţă cînd nu ştia cu cine făcuse sex ca într-o nuvelă de Victor Dumbrăveanu, care-i plăcuse foarte tare în adolescenţă. Cu cît se gîndea mai mult la lucrurile astea, mădularul i se umflă şi i se înălţă ca un steag şi Nicu se apucă din nou s-o reguleze. Şi, dintr-o dată, o recunoscu: cea pe care o futea era Irina, o tipă frumoasă coz, de departe cea mai frumoasă studentă de la facultatea lor. Este o tipă care umblă tot timpul cu nasul zbîrciog. Şi are de ce, pentru că este pur şi simplu bubuitoare şi foarte senzuală. A încercat şi Mihea să-i tragă clopotele, dar de fiecare dată tipa i-a arătat uşa şi nu l-a învrednicit nici măcar cu o privire. O, dacă ar şti Irina cine o fute acum probabil că ar face infarct. I s-a dus buhul că e inaccesibilă şi se culcă doar cu milionarii. De vreo cîteva luni încoace, însă, universitatea vuia că ar fi devenit amanta lui Enache. Şi ei nici nu încearcă să ascundă asta şi se plimbă pe coridoarele universităţii ţinîndu-se de mînă. Cînd realiză că tipa pe care o futea cu atîta plăcere de mai bine de un ceas sau două e amanta profesorului de sociologie, îi trecu un sloi de gheaţă pe spinare. Totuşi, continua mai departe s-o fută, dar se gîndea doar la un singur lucru: oare Irina călătoreşte singură sau împreună cu domnul Enache, iar dacă e împreună cu proful de sociologie unde este acesta acum? Fata poate crede că profesorul o fute, se gîndi Nicu chircit de spaimă deasupra ei, temîndu-se că aceasta să nu afle adevărul că atunci Nan o să dea de găvan. Totuşi, îl chinuia dilema: oare tipa călătoreşte singură sau împreună cu Enache şi dacă sunt împreună unde o fi acesta acum? Îl trecură toate apele, imaginîndu-şi ce s-ar fi întîmplat dacă, dintr-o dată, încornoratul ar fi deschis uşa şi l-ar fi surprins zbătîndu-se leoarcă de sudoare deasupra amantei sale sau în timp ce ejacula. Sigur că ar fi fost un dezastru. Îşi alungă speriat gîndul din minte, dar gîndul îi reveni cu o forţă şi mai mare şi Nicu iarăşi îl izgoni şi se gîndi mai repede să termine şi să facă picioare cît încă n-a dat de dracu. Dar fata nu voia să-l lase să plece, înlănţuindu-l cu mîinile şi nu se putu desprinde din braţele ei nesătule decît după ce aceasta avu un nou orgasm.

Nicu se îmbrăcă grăbit şi se furişă iute afară. Însoţitoarea de vagon, o individă totuşi cam planturoasă şi şeful trenului, un bărbat cam fleţ şi stătut, dar destul de obsecvios, intraseră dejaîn compartimentul vecin. Se furişă ca o umbră spre capătul celălalt al vagonului tremurînd de frig şi de frică. Un domn vultuos împinse uşa vagonului cu piciorul şi aceasta se izbi de peretele coridorului doar la cîţiva centimetri distanţă de capul său şi Nicu îl recunoscu fulgerător: era amantul Irinei, domnul Enache, cu care avea examen în iarnă, dar la ale cărui ore nu i-au prea sticlit ochii; de aia, proful nici nu-l prea ştia la faţă. Turcit şi aţos, acesta se înclină ameninţător spre Nicu, fără să-l recunoască, însă. Pufăia, puţea a vodcă şi era foarte pornit. Pentru a evita o ciocnire neplăcută, Nicu se îndepărtă în fugă spre celălalt capăt al vagonului. Se îndepărtă la timp, căci, din urma profului mai ţîşniseră un asisitent de al său de vreo treizeci de ani, cam fudul de felul său, cu două votci în mîini şi cu nişte priviri cam împrăştiate şi un bărbat între două vîrste, grizonant şi fragrant, fumînd o ţigară mentolată ce le preda estetica. Cei doi îl ştiau prea bine, dar nu-l înghiţeau de nici o culoare. Tustrei vorbeau despre mineri şi despre ceea ce au făcut aceştia acum vreo lună sau două în Bucureşti.

Însoţitoarea de vagon şi şeful trenului au ieşit din compartimentul vecin şi au prins să bată în compartimentul în care dormea Irina, dar domnul Enache se repezi la ei şi-i înfruntă: „Ăsta e compartimentul meu, ce doriţi?” Cei doi au prins să bată în uşa de alături, lăsîndu-l pe Enache să intre poticnindu-se în cămăruţa din care un pic mai înainte ieşise Nicu care acum stătea ciucit în budă şi se gîndea că şi pe coridor s-ar fi putut produce o catastrofă dacă proful ar fi fost mai vigil şi starea avansată de ebrietate nu i-ar fi slăbit atenţia, atunci, cu siguranţă, că nu ar fi putut să nu-i sară în ochi că Nicu stătea transpirat, roşu la faţă şi sufocîndu-se nu departe de uşa în spatele căreia dormea amanta sa cu cămaşa ridicată deasupra ţîţelor şi cu urme de spermă între coapse, gemînd de parcă ar fi dat peste ea boala neagră.

Brusc, pe coridor se dezlănţui hălălaia. Bilios, Enache trînti uşa de perete şi începu să ragă, cu o voce răguşită: „Cine s-a dat la Irina?” şi Nicu se ghemui pe colacul toaletei. Proful de sociologie părea un leu ieşit din cuşcă. Alerga ca un turbat pe coridor încoace şi încolo şi răcnea cît îl ţinea gura: „Cine s-a dat la Irina?” Şi, deodată, dispăru, ca să reapară valvîrtej peste alte cîteva minute, tîrîndu-l pe proful de filosofie de păr spre compartimentul în care soilea tun Irina. Îl îmbrînci în perete şi răcni că nimeni altcineva decît el a dat din cur deasupra Irinei, anume el, hahalera de Ionescu pe care l-a adăpat întreaga seară cu votcă şi acesta în semn de mulţumire, la un moment dat, motivînd că e foarte obosit s-a retras în compartimentul lui Enache ca să-i fută amanta. Dar aşa ceva nu-i poţi face unui prieten, domnu Ionescu, tuna şi fulgera proful de sociologie care scoase iute un cuţit din buzunar şi i-l lipi de gît, urlînd în faţa compartimentului în care dormea ca o unghie Irina: „Scursuro, cum ai putut face una ca asta?” Ionescu era încă somnoros şi nu înţelegea ce se întîmplă, dar lui Nicu îi pică fisa cum a aflat profesorul de sociologie că nu ştiu ce porc i-a futut amanta: foarte simplu, atunci cînd acesta sensibilos s-a cuibărit lîngă iubita sa, fata l-o fi îmbrăţişat recunoscătoare şi totodată epuizată şi i-a bolmojit în ureche: „Dragul meu, astăzi ai fost pur şi simplu la înălţime. Aşa de bine nu m-am simţit niciodată. În sfîrşit, am avut şi eu orgasm şi nu unul, dar cîteva” şi, probabil, după ce-i şopti în ureche toate astea aţipi la loc lîngă dragostea sa. Dar nu adormi şi profesorul de sociologie, care sări glonte îmbrăcat numai în chiloţi în mijlocul compartimentului, îşi scărpina îndîrjit alopecia strălucitoare şi nu putea pricepe cînd s-a împerecheat cu amanta sa odată ce a băut toată noaptea în vagonul restaurant al trenului şi atunci realiză indignat că altcineva i-a regulat iubita. Dar cine? Cu siguranţă că cel mai bun prieten al său.

Fragment din romanul Cum am fugit eu din Romania

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu