sâmbătă, 31 martie 2012

„Ca să nu fiu băgat cu de-a sila la ospiciu şi, astfel, umilit, m-am internat singur “

Un interviu cu scriitorul, pictorul şi cineastul Igor Isac, realizat de Dumitru Crudu

Igor Isac s-a născut la 10 martie 1957, în comuna Olişcani din Republica Moldova. Este absolvent al Universităţii de Arte din Talinn . În 1990, a debutat în cinematografie cu filmul artistic de metraj mediu “Atmsofera încărcată”, după o nuvelă omonimă a lui Caragiale, pentru care, în 1991, a primit premiul pentru regie al Asociaţiei de Televiziune din România. Din 2000 locuieşte la Oraviţa, în Banat, unde activează în calitate de pictor. În ultimii zece ani a restaurat o serie de biserici din zonă. În 2011, la vârsta de 54 de ani, a debutat la editura Eikon din Cluj cu volumul “Cartea aşteptării”, înregistrând, astfel, o nouă performanță: cel mai tardiv debut în literatura de limbă română din Republica Moldova. În cadrul emisiunii “Noii Barbari”, Igor Isac a povestit că această carte s-a născut din dorinţa sa de-a o rupe cu fantomele trecutului. Vă prezentăm mai jos un fragment dintr-un interviu difuzat pe frecvenţele postului “Radio Chişinău”. În acest interviu, Igor Isac face foarte multe mărturisiri incendiare şi curajoase despre istoria noastră recentă, dar şi despre propriul său trecut.

- Dumitru Crudu: Cum era la sfârşitul anilor 70 ai secolului trecut să fii chemat la KGB?
- Igor Isac: În tinereţe eram un teribilist, aşa cum le stă bine să fie tinerilor. Profesorul Aurel Guţu, şi el, un non-conformist, mi-a deschis ochii spre marea artă şi cultură şi m-a făcut să conştientizez adevărul că sunt român. Într-un fel, am început să cochetez cu ideea de românitate, nefiind conştient de pericolele care mă pasc după asta. Eu auzisem de securitate, dar nu ştiam cu ce se mănâncă această treabă. Când am înţeles, adică atunci când am pus securitatea pe urmele mele, era prea târziu ca să mai schimb ceva. Astfel, am încetat să mai cochetez cu propria identitate şi a trebuit să mi-o asum la modul serios. Şi ca să nu fiu băgat cu de-a sila la ospiciu şi, astfel, umilit, m-am internat singur. Odată ieşit de acolo cu certificatul de idiot în buzunar, am putut să mă simt liber, mai ales în interior. Desigur, în situaţia în care mă aflam era foarte greu să-mi găsesc o slujbă. Dar, de fapt, ce însemna pe atunci să-ţi găseşti o slujbă? Însemna să fii încadrat, nu-i aşa? Era trist să vezi cum în fiecare dimineaţă lumea se îmbulzea în transportul comun şi se deplasau umili spre locul de muncă, unde, în general, se muncea din greu şi se plătea prost. Nu am putut fi niciodată încadrat! Destinul m-a impus spre o condiţie dificilă: de a fi un simulator tandru al demenţei şi aceasta m-a salvat. Libertatea de care m-am bucurat ulterior m-a costat destul de scump. E cam jenant să afirm acum că libertatea am obţinut-o cu preţul de-a fi socotit nebun, dar asta a fost. Acest act care îmi doream să fie un act de eroism, de fapt, a fost un gest cam facil, cred eu acum. Poate era mai bine să mă fi încadrat şi eu în sistem, să fi mers conştiincios la toate adunările de partid, să fi plătit lunar cotizaţiile şi aşa mai departe, adică să fi respectat tot tacâmul, doar cu o singură condiţie, să fi mâncat cât mai puţin rahat, să mă fi străduit cu multă abilitate să mă strecor în subconştientul colectiv şi de acolo să dau lovitura de graţie? Sau, dacă îmi era frică că o să fiu urmărit că mi-am asumat identitatea, că o să fiu urmărit, închis şi tarnsformat cu adevărat într-un nebun, poate că era mai bine să-mi fi dat foc într-o piaţă publică, aşa cum au făcut-o foarte mulţi semeni de-ai mei din Ţările Baltice, care, poate, şi datorită acestor sacrificii au ajuns unde au ajuns. Din păcate, cam nimeni din generaţia mea din Basarabia nu a avut curajul să se sacrifice în numele idealului naţional. O mare parte au devenit jertfele absolute ale regimului, iar alţii, printre care şi subsemnatul, au simulat că sunt nebuni ca să scape de teroare şi să-şi poată asuma o anumită libertate.
-D.C. :În volumul tău de eseuri memorialistice Cartea aşteptării povesteşti despre întâlnirile cu maiorul Mâţu „din clădirea mare şi sumbră a kaghebeului”. Până la urmă, ca să scapi de securitate te-ai internat la ospiciu, dar securiştii ţi-au organizat o percheziţie acasă, aflând că citeşti opera politică a lui Eminescu.
-I. Is.:Opera politică a lui Eminescu trecuse pe la mine, dar o dădusem deja mai departe. În schimb, mi-au luat manuscrisele, manuscrisele mele în limba română, notiţele pe care le făceam cu caractere latine. Mi-au luat toate textele la care lucram în acea perioadă. Ulterior, mi-au fost retrocedate, dar cu o mare întârziere. Până atunci, eu aveam impresia că securitatea se joacă cu faptul că mă invita la întâlniri şi mă ameninţa- încă nu o luam în serios- dar după această percheziţie, am înţeles că lucrurile stau altfel, aproape ca în anii cincizeci când se întâmplau chestii foarte dure. După aceea, am plecat la Talinn.
- D.C.: Da, ştiu că ai fost student la Talinn, dart să mai revenim la securitate. Povesteşti în carte că ai avut presimţirea că ai fost turnat de unii dintre colegii tăi.
- I. Is.:Pe urmă, s-au adeverit presimţirile.
- D.C.: Ai avut colegi turnători?
- I. Is.:Păi, da.
- D.C. :Unii au fost racolaţi în liceu?
- I. Is.: Da, se pare că da. Însă cine anume dintre ei au trecut puntea am aflat cu mult mai târziu, după 90. Cu toate acestea, încă pe la sfârşitul anilor şaptezeci bănuiam că cel puţin unul dintre cei trei prieteni ai mei foarte buni e turnător, după discuţiile cu tovarăşul Mâţu, fiindcă acesta cunoştea nişte informaţii atât de intime, pe care le-am împărtăşit doar acestor prieteni de-ai mei. Tovarăşul Mâţu îmi spunea nişte lucruri pe care le vorbisem doar cu aceşti amici şi atunci mi-am pus întrebarea de unde oare le cunoaşte. Răspunsul a fost previzibil: unul dintre prietenii mei mă toarnă la securitatea. Am căutat să fiu cât mai prevăzător cu ei, chiar cu riscul să nu mai am niciun prieten, ceea ce s-a şi întâmplat într-un târziu.
- D.C.: Prietenii tăi au recunoscut după 90 că te-au turnat?
- I. Is.:Unii au recunoscut, iar alţii, nu. Aşteptăm să se deschidă dosarele.
- D.C.: Aşteptăm cu toţii.
-I. Is.:Sper însă ca lucrul ăsta să se întâmple cât mai degrabă.
- D.C. :Dar, totuşi, cei care ţi-au recunoscut că te-au vândut, unde ţi-au zis-o asta: la un pahar cu vin?
- I. Is.:Da, la un pahar cu vin.
- D.C.: Şi-au cerut scuze?
- I. Is.:Nu prea.
- D.C. :Ar fi trebuit, pentru că tu ai avut de suferit de pe urma lor.
- I. Is.:Totuşi, au recunoscut puţini, comparativ cu câţi m-au turnat. Eu, totuşi, bănuiesc cine sunt aceştia.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu