O alta postare megalomana

Un carusel al iluziilor
de: nicoleta-munteanu

Piesa a cărei premieră a avut loc săptămâna trecută la Ateneul Tătărași lasă o impresie puternică. După o primă parte în care mă gândeam că singurul merit al spectacolului e că aduce pe scenă niște actori în devenire, se modifică brusc liniile de tensiune, semnificația se cristalizează și o covârșitoare tristețe ajunge să se răsfrângă în gesturile banale ale personajelor. Această impresie se configurează în partea a doua a spectacolului, odată cu intrarea în scenă a ”străinului”, ”americanul” Paul (Ionuț Cornilă), reîntors în țară după cinci ani pentru a-și împlini visul din tinerețe.

Visul e acela de a fi actor, de a putea juca pe o scenă adevărată, în fața unor spectatori adevărați și nu în subsoluri sordide, de a retrăi alături de prietenii de altădată tot ceea ce nu s-a putut împlini (pentru că dorința de a juca nu e suficientă pentru niște tineri absolvenți de teatru, chiar dacă ei cred cu tărie în visul lor). ”Povestea” e reconstituită treptat, niciodată complet, ea se reflectă însă în destinele frânte din prezent, dar și pe chipul, marcat de oboseală și deziluzie, al celorlalte personaje. Singurul care a avut curajul să înfrunte atunci realitatea e chiar Paul, cel care alege să plece și se reîntoarce acum, bogat, convins că banii îi vor oferi șansa de a lua totul de la început; plecând însă, a ratat ”prezentul” celorlalți, iar confruntarea cu acesta e treptată, dar nu mai puțin dureroasă: lumea de atunci a dispărut, alungată definitiv de ceea ce înseamnă viață. Întâlnirea cu prietenul din tinerețe George, acum poet și actor ratat, ajuns boschetar și care viețuiește din mila și în disprețul celorlalți dezvăluie fațetele nevăzute ale unor adevăruri nespuse: vinovăția celui care, urmându-și visul, trădează un alt vis și o prietenie, dezamăgirea sau cinismul celor care au rămas să se confrunte cu viața aici și care au ajuns să viețuiască într-un ”prea târziu” la fel de dureros ca cel cehovian, moartea mamei, imaginea din trecut a iubitei care se suprapune dureros peste silueta lui Lori, ajunsă chelneriță și ducând o viață sordidă, cinismul lui George, care se zbate între o bunătate tipic dostoievskiană și o indiferență din spatele căreia răzbate vehemența celui care a pierdut totul pentru un vis deșart.

Singurele momente în care cele două personaje reușesc să depășească realitatea brutală a imposibilității de a recupera ceea ce au avut (entuziasmul, forța, inocența, bucuria, încrederea în sine și în lume, pasiunea pentru teatru) sunt cele în care reconstruiesc fragmentar rolurile de altădată; teatrul în teatru (piesa lui Wedekind) nu e doar un element de intertextualitate, ci devine metafora unei vârste definitiv pierdute: vârsta visului, a căutărilor, a spaimelor, a adolescenței, dar și a necesității asumării consecințelor gesturilor personale. Schimbul de roluri din final e simbolic: întoarcerea lui Paul îl eliberează pe George (fără a sugera însă posibilitatea unei reale evadări din existența ratată pe care o duce), iar acesta preia destinul fostului prieten (cu întreaga povară a adevărului pe care nu l-a știut, consecințele ”trădării” de altădată și confruntarea cu realitatea celorlalți). E o împăcare simbolică a celor doi, dar și un ”schimb de destin”, cu iertarea (din nou cu accente dostoievskiene) eliberatoare a lui Lori.

La această tensiune semnificantă reprezentația ajunge destul de greu. După o primă parte destul de ștearsă, cu un ritm care trenează, cu gesturi ezitante, menite mai degrabă să se distanțeze decât să sugereze drama personajelor prinse în mecanica unei existențe în care doar visele le asigură puterea de a supraviețui (două tinere care lucrează într-un bar mohorât sperând la o cu totul altă existență în timp ce șeful pare preocupat mai degrabă de conservarea propriei comodități, un tânăr dezabuzat de băutură, încercând să obțină suma necesară pentru a-și plăti o sticlă de vodcă, trăind ca în transă, ajutat de tânăra Lori să supraviețuiască) ritmul se schimbă, întâlnirea, recunoașterea și confruntarea dintre cei doi prieteni de altădată (toate bine construite) generând o tensiune existențială care salvează reprezentația de la monotonie și previzibil. Dintr-o piesă banală, Check In se transformă într-o dramă a incongruenței dintre iluzii și capacitatea personajelor de a face față brutalității realității, dintre aspirațiile fiecăruia (toate aceste ființe cenușii trăiesc parcă în transă momentele decolării simbolice a unor curse spre destinații îndepărtate, care le întrețin iluzia că ar putea-o lua oricând de la capăt în altă parte) și mediul mizer în care viețuiesc, dintre fondul de puritate (trădat prin gesturi disparate, dar semnificative) și frivolitatea existenței cotidiene.

Într-un decor ce încerca să reconstruiască spațiul în care sunt captive personajele, rămânând însă fad, scenografia a părut ezitantă, nepunând suficient în valoare disponibilitatea de joc și mobilitatea actorilor. Atât Claudia Chiraș, cât și Andreea Lucaci fac un joc corect, prin nimic spectaculos, dar reușind să surprindă două psihologii: adolescenta fragilă, dar cochetă (o naivă visând să devină o ”super girl”), respectiv, tânăra a cărei inocență ultragiată reușește să supraviețuiască (încă) unor dezamăgiri. Un rol foerte bun îi reușește lui Codrin Dănilă (George) care trece cu mobilitate și nonșalanță de la limbajul și atitudinea tânărului dezabuzat, fără adăpost, trăind inerțial, la uimirea, apoi revolta provocate de reîntâlnirea cu vechiul prieten alături de care trăise iluziile unei alte vieți, la bucuria (regăsită) a pasiunii pentru teatru, la cinism și înstrăinare. Expresivitatea bine controlată a mimicii și a gesturilor și inflexiunile care sugerau perfect trăirile personajului sunt atu-uri ale unui tânăr actor care promite. Alături de el, Ionuț Cornilă face un rol foarte bun. Indiferent că joacă pe scena Teatrului Cub, la Sala Studio, în spațiul ușor impropiu de la Uzina cu teatru sau la Ateneu, Ionuț Cornilă trăiește cu aceeași intensitate fiecare nuanță psihologică a personajului interpretat. De la zâmbetul superior și atitudinea sigură a celui care se reîntoarce victorios în țară la bucuria sinceră a reîntâlnirii cu prietenul de altădată, la treptata înțelegere a consecințelor gestului de a evada asupra sa și a celorlalți, la gestul simbolic din final, el reușește să redea o gamă variată de emoții și deveniri ale personajului. Dincolo de acestea (și mai important pentru foarte tinerii actori care-i sunt parteneri în acest spectacol) rămâne de remarcat disponibilitatea lui de a juca într-o piesă care, deși nu părea prea ofertantă, a demonstrat că în teatru orice este posibil și că e nevoie de foarte puțin pentru ca întâlnirea rezonatoare cu celălalt să se producă.