marți, 27 martie 2012

Dan-Liviu Boeriu

*cronică apărută în revista Poesis international, nr.8/2012.

Cititorii versurilor lui Andrei Doboş trebuie să se înzestreze, la întâlnirea cu Inevitabilul, cu o doză consistentă de empatie. Numai aşa – printr-o asumare fictivă a personalităţii mânuitorului de vorbe – vor putea ajunge la esenţa poeziei. Lucru paradoxal, câtă vreme întregul volum al poetului reprezintă o ieremiadă discretă, cu valenţe vag protestatare, la adresa unei lumi în care haosul existenţial a devenit parte componentă.

Poetul imaginează universul banal-cotidian ca un imens muşuroi, ca un conglomerat sintetic de imagini suprapuse, toate având o trăsătură care le uneşte: kinetica individuală, necontrolabilă şi pluridimensională: „Plimbare. / Auzul sperios. / Fata cu rotweiller. / Cearta ciorilor. / Codobatură – vapor de mâl. / Alergătură – / oameni apar de nicăieri / în iarbă. / Băieţii cu fier vechi. / Maşini în alpha wave / toate – câte una / şi deodată” (p.10). Singura modalitate de percepţie cognitivă a tainelor de pretutindeni şi de nicăieri e recurgerea la simţurile proprii, aflate într-o legătură surprinzătoare cu semnificaţia nedetectabilă a panoramei imagistice: „Seară limpede / dimineaţă limpede / Mâna face / gura vorbeşte / urechea aude – / Biciclete în stradă. / Întuneric în lume – / Bondari şi tăuni. / Persistent: continuu: continuu şi tăcut” (p.12). Această constatare a mersului haotic al lumii nu are darul de a-l face pe poet să se sperie, ci îl plasează într-o postură a liniştii neprevăzutului inevitabil. Prin simpla raportare la un prezent în continuă schimbare, poetul găseşte resurse de a-şi configura o nişă proprie a siguranţei, aidoma unui embrion aşteptând, în culcuşul său ferit, evoluţia lucrurilor.

Lucrul cel mai interesant al poeziei din Inevitabil este pretextul scenografic care o precede. Autorul pare că stă deoparte, într-o postură de calmă instalare în confortul căminului, şi că urmăreşte viaţa de dincolo de fereastră, confecţionând cu ajutorul acesteia tablouri mişcătoare ale unei post-agitaţii ininteligibile. Poetul nu-şi pune întrebări cu privire la rostul tuturor lucrurilor, la originea lor cvasi-romantică, ci caută să-şi integreze obsesiile într-un mega-decor al dezordinii. Această sigurătate neintrospectivă îl determină să privească exteriorul ca pe o formă nesperată de compensare a vidului existenţial propriu, transformând sketch-urile citadine în adevărate elemente ontologice. Decorul, aşadar, este cel care întemeiază viaţa; kinetica nearticulată a imensului muşuroi se confundă cu circulaţia sângelui, cu bătaia inimii, cu respiraţia solitară a camerei. Transferul de suflu viu e, aşadar, asigurat: „Multe badoage pe masa căminului – cutii cu sare, conserve desfăcute. / Ulei. Peste tot ulei. / Prinsese floare. / Azi eu prind floare. În fotoliul închiriat / stau nemişcat şi lumea-mi stă la picioare; / Mucegaiul creşte verzului, alb şi opac” (p.43) sau „Aici unde eşti. / Spune-i mamei tale că ai ajuns. / Chiar pe scaun, în cameră; / cerul înnorat, fereastra” (p.46).

Identificarea poetului cu rolul domestic al căutătorului de sens reiese din modul în care poezia se condimentează cu ipostaze ale unui înăuntru de dincoace de lume. Masca preferată a observatorului cuminte e aceea a unui ins protejat de o căldură liniştitoare, rezultantă a prezenţei unor obiecte apropriabile, recognoscibile şi personale: „Îmbufnat în linişte sub lumina stelelor / pe acoperiş – / zumzăie uşor aparatul de aer condiţionat, / scara se termină într-o grădină puţin neglijată. // Spre vest, neted, şi zidul lanţului muntos în depărtare. // Sunt sobru când stelele se ivesc. / Crucea Sudului – / aerul ăsta proaspăt” (p.23). Mai mult decât atât, încercarea poetului de a-şi crea oaze de siguranţă dincolo de spaţiul privat (o ambiţie sănătoasă, am zice) primeşte un răspuns mulţumitor tot într-un element de scenografie urbană, ca şi cum împestriţarea panoramei iniţiale cu noi obiecte reprezintă un răspuns cosmic la neliniştile poetului: „S-a făcut târziu, / maşinile au aprins / farurile, un bărbat / înalt cu o plasă / în mână s-a săturat de aşteptat / tramvaiul, / o fată în urma / celeilalte. Una / dintre ele tunsă scurt / cu fâş subţire. Sunetul; / camionul / cu fier vechi – gresie faianţă / sanitare. Dintr-odată / pe cer / avioane cu reacţie – / poliţişti ce-şi fac tura de seară” (p.18).

Comunicarea deficitară cu exteriorul ajunge într-un punct critic, în care se pune la îndoială inclusiv autenticitatea unor legături vizibile sau detectabile. Claustrat în propria capcană a viziunii despre lume, poetul se miră cu o naivitate slab mimată atunci când semnalele de afară pătrund pe nesimţite în habitaclul atât de bine configurat: „dar pe jaluzele prin praful subţire / soare cenuşiu ninsoare molcomă / o oarecare nostalgie / oameni care tastează grijuliu / vorbesc între ei şi cu mine / ŞI CU MINE? / Sigur, şi cu mine / dar asta nu face nici o diferenţă” (p.33). Ca să găsească, totuşi, o lege funcţională pentru acest ocean de incertitudini, autorul recurge la cea mai la îndemână modalitate de creionare a unor răspunsuri: universul complotează după un foarte bine pus la punct sistem compensatoriu, nelăsând nicăieri jumătăţi de măsură ori lucruri neduse până la capăt. Salvarea nu e altceva decât instalarea graţioasă în yang, în reversul poveştii, la care asistă, evident, poetul: „Cineva stă liniştit / pentru că altcineva e agitat. / Cineva e deştept pentru că altul e prost. / Şi tot aşa. Până la urmă / o bătrânică schimbă bani la chioşc. / Prin parcuri e plin. Răcoarea / şi siguranţa că ei sunt bătrâni. / Bătrâni şi tineri. Toţi vociferează. / O cioară cârâie din înalturi. / Musca munceşte pe frunza de arţar / În prezenţa mea” (p.24). Riscul acestei detaşări superioare e privit cu superficialitate, întrucât poetul nu crede cu adevărat în alienare, câtă vreme toate pârghiile funcţionează impecabil, chiar dacă după reguli încă neştiute. Însă, chiar şi aşa, poetul ştie că deprinderea unui anumit mimetism poate crea angoase. Datorită calităţii de martor pe care şi-a asumat-o, autorul trăieşte cu o simulată (şi, din această cauză, ludică) spaimă a unei topiri a individualităţii într-o anonimitate sumbră şi tragi-comică: „Când mă întâlnesc cu oameni trebuie să fiu atent / să nu le preiau râsul, gesturile şi dispoziţia. / Rar mă pot abţine. Mi-e teamă că într-o zi / o să răspund la numele Petru” (p.53).

Ultimul poem al volumului, intitulat Jurnal, aduce un plus de coerenţă ansamblului cărţii, sintetizând, în manieră postfactuală, concluzia inevitabilă: ciclicitatea ameţitoare a timpului suprimă efortul izbăvitor de transcendere, condamnând cutezanţa la resemnare şi speranţa de mântuire colectivă la o izolată aspiraţie solitară. Inevitabilă nu e, aşadar, ieşirea din matricea universală, ci – dimpotrivă – însăşi recăderea fastuoasă şi ironică în timpul care ţi s-a dat: „E mişcarea continuă şi munca / din moment în moment şi de la zi la zi. / De aici tot mai adânc, până la nivelurile subtile. / Apoi din nou aici. Dimineţile devreme / zmeul zboară pe cale. Şi e numai apă, / numai păsări, scoarţă şi tufiş: las doar / mişcarea continuă şi munca / din moment în moment şi de la zi la zi” (p.56).

Concluzie? Un volum consistent (chiar dacă păcătuieşte, pe alocuri, prin redundanţă şi o uşoară monotonie), cu adâncime şi cu multiple resorturi interpretative, al unui poet care face ca lupta cu poezia să devină palpitantă. Autorul transgresează locurile comune şi le aduce într-un registru al meditaţiei, fără ca prin asta să piardă contactul cu originea, rostul şi fiinţarea lor iniţială. Sunt curios, mai mult decât în cazul altor tineri poeţi, care va fi următoarea destinaţie în drumul pe care ni-l deschide în faţă Andrei Doboş.

(Andrei Doboş, Inevitabil, Casa de pariuri literare, 2011)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Trandafirii

Câțiva trandafiri încă înfloriți în plină toamnă în stradă. Copyright: Ecaterina Ștefan