joi, 8 martie 2012

Interviu cu Dan Coman, autorul romanului ”Irezistibil”

(Hyperliteratura)

Dan Coman a publicat pentru prima dată poezie în 1993 în revista Minerva, apoi debutul său în 2003, Anul cârtiței galbene, a primit Premiul Național de Poezie “Mihai Eminescu” pentru debut și Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. Au mai urmat apoi alte volume, ghinga (Vinea, 2005), d great coman (antologie, Vinea, 2007), dicționarul mara (Cartier, 2009) și ultima sa carte, Irezistibil (Cartea Românească, 2010). A susținut lecturi la Paris în 2007 din poemele sale traduse în franceză de Linda Maria Baros, apoi a primit o bursă pentru literatură acordată de Akademie Schloss Solitude, unde juror a fost Mircea Cărtărescu.


Care sunt primele lucruri care-ți vin în cap când te trezești?

Cafea! Să fac repede o cafea! Mai apoi: ce bună-i cafeaua, ce m-aş face eu fără ea?

Cum arată o zi normală pentru tine?

Trezirea, absolut în fiecare zi, la 4 dimineaţa. Băut cafea amară, fumat o jumătate de oră deasupra ceştii, apoi citit. De la cinci patruzeci la şapte scriu. La şapte îi trezesc pe cei mici(şi pe cea mare…), torn ceai în ceşti, verific lucuri mărunte şi importante. Pînă la 3 după masă sunt la şcoala unde predau educaţie antreprenorială(cînd am cîte-o fereastră, mai trec vizavi la o cafenea-unde citesc cîte ceva din cărţile de poeme pe care le port mereu în geantă). De la patru la zece seara mă joc cu copiii mei. La zece citesc o poveste şi spun noapte bună. Pînă să adorm mai durează, cineva mă aşteaptă să fumăm pe balcon… Şi da, la patru – trezirea! Absolut în fiecare zi.

Ce obsesii ai?

Pe de-o parte, normal, literatura. Propria literatură ( uneori simt cum nu se poate mai clar că aş putea dinamita orice limită, că aş fi în stare să sparg hîrtia; că, scriind, aş putea ajunge atît de departe încît nimeni nu m-ar putea urma; alteori, cel mai adesea, sunt umilit de cît de puţin reuşesc).
O altă obsesie e tutunul. Locul gol de sub tutun.
Mai e apoi întrebarea aceea nesuferită: chiar contează cei trei centimetri în plus?

Ce e literatura și unde o găsești, e aproape de tine, e departe? Trebuie să te forțezi s-o găsești, s-o cauți, sau vine ea la tine?

N-am fost precoce deloc. Nici prea ambiţos n-am simţit vreodată c-aş fi. De citit, încă de mic, am citit doar la întîmplare şi doar ceea ce îmi convenea. Dacă m-ar pune cineva să vorbesc frumos şi elocvent despre poezie n-aş fi în stare. Nu citesc în nici o limbă străină. Nu sunt o fire pragmatică, nu-mi place munca de nici un fel, n-am nici un chef să ies cu băieţii la şpriţ sau la fotbal. Nu m-am întrebat în viaţa mea ce e literatura şi cînd şi de ce şi cum vine ea la mine. Ştiu doar că, atunci cînd trec săptămînile şi lunile şi jumătăţile de an- şi eu nu scriu nimic, ei bine, atunci n-am ce face: forţez. Înnebunesc dacă nu scriu. Aşa că forţez, la naiba! Sunt atît de încăpăţînat încît stau acolo, aplecat deasupra hîrtiei, pînă apar măcar cîteva rînduri bune, măcar ceva cît de cît de reţinut. Întotdeauna am forţat. M-am chinuit. Am tras din toate puterile, text după text. Scriu extrem de greu – dar numai aşa îmi iese!

Un gest o voce, un obiect oarecare, pot să devină literatură? Sau altfel spus, cât din banal crezi că poate fi literatură?

Pentru mine e foarte simplu: cînd mă aşez să scriu nu am în minte absolut nimic din ce aş putea scrie, nici o idee, nici cea mai vagă intuiţie…Ştiu doar că trebuie să scriu. Aşa că stau ore şi ore şi ore şi mă tot uit în jur. Cîtă vreme în jur a fost doar cafea, tutun şi Teodora, despre asta am scris. După ce, renunţînd la zahărul din cafea şi trecînd la ţigările cu filtru, a apărut ghinga, ghinga am tot scris. Cu primul copil au început să se ivească şi primele urme de lapte praf, a apărut mirosul de ceai laricol şi cel al păpuşilor proaspete din plastic, astfel că am trecut la dicţionarul mara. E simplu, aşadar: trebuie doar să scriem, n-are importanţă despre ce. Să-i dăm bice, să mergem pînă la capăt.

Care sunt lucrurile sau oamenii de care nu ai nevoie?

N-am nevoie de butelie. N-am nevoie de Andreea Bănică, nici de Dan Coman de la Rapid. N-am nevoie de tampoane intrauterine, nu suport cămăşile, nici nu vreau să aud de inel. N-am nevoie de basculantă. Nu-mi plac pijamalele. Dar dintre toate, cum bine s-a tot spus, cea mai nenorocită e munca. Mai că-mi vine şi mie să scriu pe toate zidurile din Bistritza: nu mai munciţi!

Cum a fost trecerea de la poezie la proză?

N-am resimţit nici un fel de trecere – pentru că n-am simţit niciodată ca aş scrie proză. Simt că-s la ani lumină de aşa ceva. Adevărul e că nici nu mă prea interesează altceva decît poezia. Să poţi scrie poeme: mare plăcere, zău aşa! Iar Irezistibil e, în mintea mea, mai degrabă un mic îndreptar de teorie literară decît un roman…

La Akademie Schloss Solitude există toate condițiile (luxoase, printre altele) ca un scriitor să stea liniștit și să-și vadă de scris. Și totuși, Cezar Paul Bădescu, care a fost și el la bursa respectivă, a scris pe blogul lui, din câte țin eu minte, că îi venea să-și pună ștreangul de gât. Iar tu ai scris povestirea gât de lup în romanul tău de debut, Irezistibil. Concluzia să fie că nu poți să scrii dacă ai tot ce ai nevoie? Sau ce a declanșat reacțiile astea?

Zice Faulkner într-un interviu: un scriitor n-are nevoie decît de pix şi hîrtie. Restu-s anexe neimportante.
Cît despre Schloss Solitude: raiul pe pămînt. M-am simţit absolut minunat în toată perioada cît am fost acolo. Pentru că acolo te simţi minunat dacă vrei să fii absolut singur. Altfel, vorba colegului, îţi vine să-ţi pui ştreangul de gît.
Iar Gît de lup nu e altceva decît o rescriere a părţii a treia din ghinga. Ghinga pe înţelesul tuturor, cam aşa ar veni…

S-a întâmplat să te posede pe tine ca om, în primul rând și apoi ca autor, ceea ce scriai?

Viaţa mea – aia de zi cu zi – are foarte puţine legături cu ceea ce scriu. N-am nici un chef să se confunde. Ar fi nedrept pentru micile bucurii, alea atît de importante.
Iar ca autor n-am fost posedat de altceva decît de emoţie, pentru că nu sunt un autor decît atunci cînd trebuie să-mi citesc în public textele – şi-n publicul ăla e mereu cîte cineva care mă inhibă…

Se tot spune că statutul scriitorului român este la pămînt.

Păi şi statutul politicianului-şi cel al medicului-şi cel al profesorului- cam toate-s la pămînt. Dar asta nu-i împiedică pe oameni să meargă înainte. Fiecare cu mica lui grădină de zarzavaturi sub braţ, arătînd-o ici şi colo-şi uite că se găsesc mereu alţii care se opresc, îşi trec propriul pămînt la spate şi admiră reuşitele şi curatele straturi ale grădinii celuilalt. Nici nu e nevoie de mai mult.

Crezi că la noi se schimbă ”canoanele” literare? Au șanse să scrie altceva și altfel scriitorii tineri și să fie și cumpărați?

La canoane nu mă bag. Cum aud cuvîntul ăsta, cum îmi şi vine să fug şi să mă ascund după fusta mamei!
Despre vînzări – ce să zic? Mi-ar plăcea ca o carte de poezie să se vîndă în 5000 de exemplare- ca cea a lui Ion Mureşan. Doar că trebuie să fie cel puţin la fel de bună, ceea ce nu prea poate decît tot Ion Mureşan.

Când am citit Irezistibil, am simțit în grotescul și absurdul ăla, un fel de spaimă, undeva în background. Nu mi-am putut-o defini, dar știu că era spaimă.

Spaimă, da, excelentă intuiţie! Mă bucur, e ăsta un semn că nu-s chiar singurul care vede aşa…Dar despre asta vom vorbi cîndva doar foarte puţini- şi obligatoriu la cafea.

Când ieși în lume, printre oameni și îi observi, despre care îți vine să scrii?

Dintre toţi aş alege femeile.
Dintre femei aş alege-o pe cea la care bănuiesc eu că aş avea cît de cît succes.
După ce mă hotărăsc despre cine e vorba îmi aprind o ţigară şi-i dau îndelung tîrcoale – apoi mă duc singur acasă şi scriu tot ce s-ar fi putut întîmpla.

Ce pregătești?
Dicţionarul Hor.

autor:
ioana vighi

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu