luni, 26 martie 2012

Restituiri:
Întregiri la biografia poetei Ana Blandiana de Nicolae Scurtu

Biografia şi opera poetei, prozatoarei şi eseistei Ana Blandiana (n. 25 martie 1942) comportă o cercetare amplă şi profundă spre a identifica universul liric şi epic al uneia dintre cele mai talentate scriitoare din literatura română.
Aşa cum scriitoarea argumentează şi în epistolele trimise la vârsta de 19 ani poetei Victoria Ana-Tăuşan (1937–2011), prietenă încă din adolescen- ţă, orice scriitor trebuie, un timp, să se izoleze, să citească enorm, să-şi cunoască colegii de generaţie, să-i citească şi, finalmente, pagina scrisă e cea care decide.
Epistolele acestea, încă necunoscute, se constituie în tulburătoare confesiuni asupra genezei operei literare, asupra inspiraţiei şi efortului chinuitor de a crea imagini şi universuri insolite. Mărturisirile Anei Blandiana surprind printr-o dezarmantă sinceritate, printr- o luciditate greu de acceptat la o aşa de tânără scriitoare, care începuse să se confrunte cu vitregiile existenţei ce nu dădeau semne că vor obosi prea curând.
Se cuvine să precizez că poeta Ana Blandiana fusese interzisă, în 1961, de către cenzura comunistă, după ce publicase câteva poezii în presa literară. Biograful meticulos se cuvine să cerceteze literatura epistolară a poetei Ana Blandiana spre a recompune portretul unei autentice şi inimitabile doamne a literelor române.

*

Cluj, 27 iunie[1]961

Dragă Victoriţă,

Probabil pentru că bănuiesc că nici tu nu eşti mai parolistă ca mine, îţi scriu fără să mă simt prost abia acum. De fapt sunt şi foarte lăsătoare.
Ceea ce e esenţial e totuşi faptul că în viaţa mea (spun asta deocamdată fără nostalgie) nu prea se poate întâmpla nimic nou şi neaşteptat pe când tu eşti într-un fel de sală de aşteptare a viitorului.
Acestea fiind spuse rezultă că tu trebuia neapărat să-mi scrii de-atunci pe când eu pot fi iertată.
De fapt nu-mi arde deloc de glumă. Nu-mi plac pozele romantice, mi-e ruşine să spun vorbe mari, dar sunt îngrozitor de... (nu ştiu care-i cuvântul, probabil tristă, probabil ceva mai complex).
Unui om serios şi cu scaun la cap (dezgustători termeni!) nu i-aş putea explica de ce. Ţie, cred că da. De altfel e vorba de o gamă întreagă de senzaţii.
Mi se întâmplă să fiu tristă, adică să am senzaţia că înot prin tristeţe ca printr-o apă mare (iartă-mi lipsa de gust a stilului).
Asta e o stare amară, dar oarecum euforică şi mai ales generatoare de poezie. Acum însă e altceva.
Păstrând aceeaşi comparaţie de mâna a doua, acum mi-e parcă în locul apei mari ar fi doar o baltă mică şi mâloasă şi totuşi trebuie să mă bălăcesc în ea.
Nu ştiu cum să-ţi explic dar e o senzaţie îngrozitoare. Nu pot nici scrie. Poate e de vină şi căldura îngrozitoare şi locuinţa mizerabilă care presimt că va sări în aer în curând din cauza temperaturii infernale, şi faptul că n-am unde scrie, şi faptul că aş vrea să fiu un timp mai îndelungat singură ca să pot scrie.
Iartă-mă că-ţi înşir atâtea prostii cu-atât mai mult cu cât ţi-s foarte cunoscute, probabil, toate astea.
Tu ce faci? Crede-mă că întrebarea asta n-are nici un pic de convenţionalism. În mod paradoxal, întreaga mea existenţă s-a concentrat în jurul a două întrebări convenţionale, înfiorător de convenţionale: Cum e vremea?
Adică zăpuşeala asta care mă înăbuşe. Şi tu ce faci? Adică vreau să învăţ să trăiesc altfel, ca alţii; şi alţii cum trăiesc?
Mi-ai povestit multe despre tine şi eu aproape nimic. Când ne vom întâlni, mă înscriu la cuvânt. Vreau să-ţi spun multe, multe lucruri.
Mi-au plăcut poeziile tale din ultimul număr. Cum mai reuşeşti să scrii în condiţiile alea? Eu simt că-mi crapă capul.
Aş vrea să plec undeva, de exemplu la Reşiţa şi în reg[iunea] Timişoara în general. Nu vii şi tu? Ar fi grozav.
Cred că cea mai bună soluţie e totuşi să călătoreşti mult, cât mai mult. Aşa te simţi grozav de spectator. Chiar şi faţă de tine însăţi. Tu de ce nu adopţi soluţia asta?
Mi se pare că dacă-aş citi scrisoarea asta, nu ţi-aş mai trimite-o. Sunt foarte împrăştiată şi în acelaşi timp răsucită. Ştii cum e asta?
Scrie-mi te rog, Victoriţo, să ştiu şi eu dacă n-ai murit. Pentru că faptul că ne naştem mereu, nu ne dă dreptul să murim mereu. Nu?
Te sărut,
Doina

[Ana Victoria Tăuşan, Strada Atanasie Stoicescu, nr. 48, Raionul Gheorghe Gheorghiu-Dej, Bucureşti, 15; Ana Blandiana, Cluj, Strada Emil Isac, nr. 3].

*

Cluj, 14 februarie [1]967

Dragă Victoria,

A doua zi după primirea scrisorii tale am fost chemată la Bucureşti, dar am stat o singură zi şi n-am reuşit să vin la tine, aşa cum aş fi vrut.
Sunt încă la examene (ultimele!) şi eram obligată să mă întorc acasă. Mi-a părut rău, pentru că mi-ar fi făcut mult mai mare plăcere să stăm de vorbă şi să-ţi mulţumesc pentru rândurile tulburătoare pe care mi le-ai trimis, decât să încerc acum să exprim în scris tot ce aş fi vrut să-ţi spun şi, bineînţeles, să nu reuşesc.
Mă uimesc corespondenţele celebre. Cum reuşeau să umple zeci de pagini de mare sinceritate adresate strict cuiva? Eu la fiecare cuvânt am complexul că ar putea suna fals, că n-am găsit tonul potrivit.
E motivul pentru care deşi de atâtea ori aş fi avut multe să-ţi spun, nu ţi-am scris. E motivul pentru care acum sunt emoţionată şi stânjenită.
Felul în care vorbeşti despre cartea mea1 mă intimidează. Sunt bucuroasă că ţi-a plăcut aşa cum şi mie mi-a plăcut a ta2, adică însuşinduni- le reciproc, fără urmă din ceea ce meschinii ar numi „sentimentul concurenţei”. Dar tocmai pentru că depăşeşte marginile simplei amabilităţi, mărturia ta mă tulbură.
Ce pot să-ţi răspund? Aici nu e vorba numai de a ne respecta reciproc scrisul, e vorba mai ales de corespondenţe umane, de substanţe asemănătoare.
Ceea ce ne apropie în acest moment este un mod sau altul de izolare, această izolare din care mai curând nu vrem decât nu putem să ieşim.
Alternativei de a face mereu parte dintr-un grup sau altul, prefer fără ezitări izolarea.
În felul acesta rămâne intactă o demnitate şi ideea, sprijin întotdeauna în clipe de amărăciune, că numai pagina scrisă decide.
Şi chiar când reuşesc să mă conving de acest adevăr, apare întrebarea fără răspuns şi dureroasă, întrebarea dacă pagina mea este în stare să decidă ceva. Succesele, când sunt şi câte sunt, nu o pot ameliora cu nimic, ştii foarte bine.
Pe colegii noştri de generaţie nu pot să-i judec. Nu-i cunosc prea bine, dar îi bănuiesc nişte oameni ca şi noi, mai mult sau mai puţin dezorientaţi, mai mult sau mai puţin nesiguri, mai mult sau mai puţini singuri.
Faptul că sunt mai gălăgioşi nu ţine decât de temperament. Poate că mă supără mai puţin pentru că îi văd mult, mult mai rar decât tine.
Vin de câteva ori pe an la Bucureşti şi mă întorc cât pot mai repede acasă. Este poate şi un soi de laşitate în această singurătate voită, dar este mai ales oboseala de vorbe, de prea multe vorbe fără acoperire.
Faptul că nu poţi crede fără reticenţe în cuvântul nimănui, faptul că trebuie, dacă nu eşti naiv sau prost, să bănuieşti pe toţi şi toţi să te bănuiască pe tine, e o coardă şi mai întinsă în mediul literar bucureştean decât în alte părţi. N-aş putea-o suporta tot timpul. Distanţa mă protejează.
Veşnica dorinţă rămâne desigur aceea a unei mâini întinse de prieten. Poate că mulţi ne întindem mâinile unii altora, dar nu simţim fiecare decât propriile noastre mâini aşteptând. Şi poate că multe palme care ne lovesc sunt numai mâini întinse pe lângă care am trecut prea repede.
Aş vrea să se întâmple între noi acea rară coincidenţă de gesturi şi mişcări sufleteşti şi să ne întâlnim peste veşnicul blestem pe care tu l-ai intuit atât de limpede, blestemul ca „nimeni cu nimeni să nu se asemene”.
Doina

[Victoria Ana Tăuşan, Strada Avrig, Bloc U1, Scara 3, Apartament 97, nr. 23, Bucureşti; Ana Blandiana, Strada Haţeg, Bloc lamă G. Apartament 57, Cluj].

Note
Originalele acestor epistole inedite se află în biblioteca profesorului Nicolae Scurtu din Bucureşti.
1. Ana Blandiana – Călcâiul vulnerabil. Versuri. [Coperta: Petre Vulcănescu]. [Bucureşti], Editura pentru Literatură, 1966, 56 pagini. Exemplarul din biblioteca mea are următorul autograf: Victoriei Ana Tăuşan şi lui Marin Bucur, pe care deopotrivă îi respect şi admir, cărora deopotrivă le sunt prieten, omagiul meu reînnoit. Ana Blandiana, decşembrieţ 1966.
2. Victoria Ana Tăuşan – Culorile complementare. [Poezii]. [Bucureşti], Editura pentru Literatură, 1966, 103 pagini.

N.red.: Scrisorile au fost reproduse cu acordul Anei Blandiana.

(Reprodus din Romania Literara)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu