vineri, 9 martie 2012

Un epos transilvan al Potopului

Autor: Paul CERNAT, Observator Cultural

Dincolo de numărul mare al comentariilor entuziaste şi, în general, relevante care au însoţit apariţia romanului Ploile amare de Alexandru Vlad, mi-a atras atenţia o formulă promoţională ce vedea în el „o «datorie» a generaţiei ‘80“. E mai degrabă o datorie a acestui optzecist atipic, al cărui unic roman de pînă acum (Frigul verii, 1985), bine primit de critică, n-a fost urmat de confirmări pe măsură. Altminteri, în ultimul deceniu, mai mulţi congeneri şi-au plătit „datoriile“ reinventîndu-se ca romancieri de substanţă şi revizitînd dramele Istoriei recente prin depăşirea experimentului postmodern.

Fără complexitatea prozelor scurte din Aripa grifonului (1980) sau Drumul spre Polul Sud (1985), hibrizii nonficţionali ai lui Vlad au continuat să alimenteze, oarecum frustrant, aşteptările cu privire la potenţialul său insuficient valorificat. N-a rămas neînregistrată, ce-i drept, continua sa „reinventare“. La fel de importantă e, însă, linia de continuitate subterană care merge de la povestiri precum Vară transilvană, trece prin conflictul etic din romanul „de război“ Frigul verii, pentru a izbucni, spectaculos, în Ploile amare. Ea trimite, pe lîngă tentaţia refugierii într-un spaţiu rural şi „primitiv“, la obsesii de adîncime precum fantasma orfică a iubirii inaccesibile sau cea a frigului care-i întoarce pe oameni spre ei înşişi. În Modernitatea ultimă (1998), Caius Dobrescu a prins exact atitudinea de tip Thoreau a acestui „prozator al purităţii şi spontaneităţii «silvane» inoculate experimental în structurile microscopice ale existenţei cotidiene“ care „readuce la viaţă, imprimîndu-i întreaga forţă a modernităţii, spiritul comunitar transilvan“.
Senzaţie de forţă şi densitate epică
Asumarea retragerii în natură de către un citadin intelectualizat pînă-n unghii, dar iubitor de libertate şi sătul de servituţile oraşului va fi înregistrată în Curcubeul dublu (2008), unde „iarba verde de acasă“ nu are nimic din idilismul semănătorist, ci reprezintă o regăsire a autenticităţii unei lumi dispreţuite şi ignorate. Avînd drept cadru o microcomunitate ţărănească izolată de ape din zona Dejului, Ploile amare se întoarce în perioada inundaţiilor din primăvara lui 1970, sondînd, prin ele, memoria traumatică, „noroioasă“, a anilor ’50. S-au făcut deja apropieri inevitabile cu Macondoul marquezian şi cu Yoknapatawpha faulkneriană în legătură cu acest roman al Potopului (căci totul e tras către parabolă) grefat pe un nou roman al „obsedantului deceniu“. Un roman al inun­daţiilor, nu al „dezgheţului“!

Ambiguitatea de fond este prezentă inclusiv în titlul ce trimite, deopotrivă, la un poem publicat la gazeta de perete a şcolii de tînărul profesor suplinitor Pompiliu şi la un verset din Apocalipsă citat, într-o predică, de Ilie, pastorul penticostal cu nume de sfînt aducător de ploi: „Şi o treime din ape se prefăcură în pelin, şi mulţi oameni muriră de aceste ape, căci se făcuseră amare“. Cu excepţia lui Pompiliu – găzduit de doi ani în casa mereu absentului şef de C.A.P. Alexandru Rogozan –, toate personajele au un trecut tulbure şi mîlos precum apele ce au invadat satul în timpul celor patru luni de ploaie, izolîndu-l de exterior prin blocarea căilor de acces. Deschis cu tîlc medical de doi dintre eroii secundari (doctorul Dănilă şi asistentul său, ingeniosul Kat), romanul avansează introducîndu-şi în scenă protagoniştii ca într-un puzzle care se completează din mers. Secvenţialitatea nu este însă o deformaţie profesională a fostului autor de proză scurtă; Ploile amare infirmă radical constatarea din 1985 a lui Radu G. Ţeposu cu privire la lipsa de „apetit sau vocaţie pentru acţiune, fapte, întîmplări“. Puţine romane apărute la noi după 1990 lasă o asemenea senzaţie de forţă şi densitate epică. Pînă pe la pagina 80, sîntem scufundaţi, pas cu pas, în intimitatea apăsătoare a lumii satului insular, izolat autarhic şi dizolvat de interminabile ploi putrede, cu oameni baricadaţi în case sau deplasîndu-se pe căi ocolite prin curţi şi grădini inundate. O proză de atmosferă şi de „medii“, cu caractere surprinse sur le vif şi de o remarcabilă porozitate a detaliilor. „Apele“ naraţiunii vin de peste tot şi se infiltrează pretutindeni, pînă cînd se unesc într-un şuvoi ce antrenează toată viaţa comunităţii.

Alexandru Vlad deţine – cum s-a remarcat deja – ştiinţa de a-şi pune cititorii pe piste false pînă la sfîrşit, cînd, date în vileag de stihiile inundaţiilor, firele încep să se dezlege la lumina soarelui de vară. Protagoniştii acestui „loc unde nu s-a întîmplat nimic“ din dealurile Lăpuşului nu sînt niciodată ce par a fi. Atît hainele, cît şi comportamentele afişate le camuflează identitatea, dar fiecare ascunde secrete primejdioase, drame atroce, traume ale colectivizării forţate etc. La rîndul ei, naraţiunea „tradiţională“ camuflează, deloc artificios, trucuri compoziţionale regizate din off de un artist trecut prin şcoala prozei americane moderne şi prin experienţa optzecistă. Scenele se agregă tacticos – efect de acumulare – într-o monografie fabuloasă, iar o dată cu confesiunile despre trecutul din anii ’50 al brigadierului Brodea (punctul critic!), dinamica epică se accelerează într-un crescendo ce devine copleşitor. Axul cărţii îl constituie, spuneam, treptata iniţiere a lui Pompiliu. Tînărul suplinitor virgin care-şi ignoră resursele de atracţie virilă descoperă mai întîi sexualitatea alături de gazda sa Marta, soţia neglijată şi taciturnă a lui Alexandru, în timp ce acesta din urmă, retras la o cabană forestieră destinată orgiilor de partid, îi mobiliza pe delăsătorii localnici să ridice baraje din piramide de saci, momindu-i cu ţigări şi băutură obţinute pe căi ilicite...

Revelaţia reciprocă a bucuriei simţurilor e surprinsă cu acuitate (Alexandru Vlad a tradus – bine! – şi din Henry Miller…), iar împlinirea carnală e dublată de beatitudinea apariţiei în vis a Ancăi: o fată rebelă, frumoasă şi pură ucisă cu cincisprezece ani în urmă în condiţii misterioase (mama ei, Florica – „curva satului“ –, a devenit între timp o babă respingătoare, ce refuză grotesc realitatea). Pe calea iniţierilor multiple în „viaţa care se vieţuieşte“, naivul oaspete descoperă, apoi, trecutul spectral, inavuabil al satului. Ascultă confesiunile lui Brodea (paznic la un incubator de găini care, din cauza hranei, devin agresive şi carnivore), dar şi poveştile în dodii ale paznicului de noapte Toma Buric sau predicile apocaliptice ale lui Ilie. E provocat să joace, ca victimă sigură, şah cu primarul, care face toate jocurile, ratîndu-l pe al propriei vieţi intime. Apare şi un intermediar nocturn enigmatic şi fascinant în persoana unui ţigănuş traficant zis Îngeraşul, ce va fi ucis – aflăm spre final – de concurentul său, hoţul Zaharie, frate al predicatorului şi instrument al manipulatorului Alexandru. Revelaţiile trecutului pe care Pompiliu îl descoperă sînt mereu amare: paznicul de noapte are un fiu dispărut fără urmă în închisorile comuniste; brigadierul Gabriel Brodea a fost preot greco-catolic şi a trecut prin Gulag pentru a masca o crimă oribilă asupra unui activist grobian şi lubric; la urmă, aflăm că Alexandru însuşi fusese implicat în crimă şi că s-a convertit la comunism după ce acţionase împotriva lui. Doctorul Dănilă (care-şi ascunde acum cancerul, incapabil să mai plece la oraş pentru chimioterapie) a ajuns în sat din cauza dosarului prost al soţiei devenite şomeră din motive politice; asistentul său neamţ, filiformul Kat, adăpostit de Dănilă, are şi el un trecut politic suspect; obsedat de problema timpului, caută, la biblioteca devastată a satului, cărţi de filozofie, mulţumindu-se cu o revistă de croitorie care-l seduce prin… analogiile împletiturilor cu nodurile din propriile reprezentări cronologice. Aparent insignifiant, singuraticul tehnician medical e un geniu tehnic şi practic: îşi construieşte din deşeuri un aparat de radio la care află ştiri despre inundaţii şi înfige în noroi o ţepuşă special fasonată pentru a urmări cotele apelor care scad cu cît ploile continuă... Acelaşi ins tăcut şi umil va „fixa“, curînd, adevărurile secrete ale comunităţii. Dezvăluirea lor începe prin mijlocirea naturii, cînd apele surpă în centrul localităţii un obelisc ridicat în cinstea activistului ucis, iar sătenii descoperă îngropat dedesubt scheletul persecutorului lîngă cel al Ancăi, într-o scenografie simbolică lugubră.
Nu e o carte „perfectă“, ci una vie, complexă
Discursul omniscient e „fisurat“ de capitolele ce redau confesiunea penitenţei lui Brodea şi de predicile lui Ilie. Prin cel dintîi intrăm în lumea închisorilor comuniste şi a prigoanei împotriva greco-catolicilor, dar şi în miezul uneia dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste din proza românească postdecembristă. Protagonişti – preotul celibatar slab de înger şi Anca, imagine a curăţiei naturale, rîvnită de toţi tinerii satului, dar inaccesibilă. Hăituită de respingătorul activist, care va trebui să se consoleze cu insaţiabila ei mamă, fata se adăposteşte la preotul de care e îndrăgostită fără speranţă şi-i propune să se salveze împreună fugind în lume. Însă acesta nu îndrăzneşte să renunţe la celibat (nu cedează nici păcatului trupesc), condamnînd-o la moarte şi devenind ţap ispăşitor pentru autorităţile care vor să muşamalizeze uciderea activistului şi a fetei. Pasiunea reţinută a confruntării amoroase subliminale, de o intensitate dramatică, are ceva tolstoian. Tot prin intermediul evocărilor lui Brodea intră în cadru detectivul Robert Buchet: fost agent al Siguranţei, arestat de comunişti, hepaticul, devitalizatul Sherlock „rezolvă“ în închisoare, doar pe baza informaţiilor date de preot, ecuaţia dispariţiei Ancăi, punînd la bătaie nu numai abilitatea de şahist, ci şi o bună cunoaştere a naturii umane.

Spectacolul inteligenţei sale detectivistice are un corespondent în geniul tehnic al lui Kat şi în discursul vizionar al predicatorului Ilie, prin care satul inundat de „ploile amare“ va fi pus, somptuos, în abisul textului biblic. În registru politic profan evoluează abilitatea manipulativă a lui Alexandru (cel mai complex şi mai reliefat personaj), care „ţine spatele“ supuşilor săi şi infracţiunilor acestora, privite ca tehnici de supravieţuire în comunism; dat în vileag, la final, de Pompiliu prin fotografiile făcute de Kat, va deveni el însuşi victimă a regimului, ca un fouteur foutu. Buchet, Kat şi Ilie încarnează componenta reflexivă a cărţii, transpusă epic prin varii strategii ale ingeniozităţii. În replică, suplinitorul face figură de martor, confident intim, dispecer şi mesager. Pînă la un punct, Ploile amare se plasează în descendenţa romanului-anchetă de tip D.R. Popescu-Augustin Buzura, însă scena descoperirii celor două cadavre păleşte prin comparaţie cu episodul memorabil, desprins parcă din proza lui Ştefan Bănulescu, al deplasării mormintelor din cimitir din cauza apelor. Sugestia blestemului sub care stau păcatele lumii potopite de ploi culminează cu moartea hoţului alcoolic Zaharie, ucis de propria iapă, care-i azvîrle atelajul în proximitatea cadavrului desfigurat al Îngeraşului (omorît de el la ordinul lui Alexandru şi scos la suprafaţă de ape). De data asta, agentul magic este chiar bunica ţigănuşului, pe care Pompiliu o vizitase cîndva în bordeiul ei din pădure, într-un episod eliadesc. Asemenea perechi moralmente asimetrice (între care tandemul fraţilor Papuc: Ilie şi Zaharie, fiii unui pantofar de la a cărui profesie îşi iau numele) nu sînt totuşi „trase de păr“. Ele apar motivate de logica internă a faptelor şi susţinute de regia parabolei din subtext. Cu toate sugestiile realist-magice şi elementele senzaţionale, textul rămîne mereu în marginile verosimilului, iar punerile în abis nu-l fac, în ciuda aparenţelor, să alunece spre „textualism“.

Apt să surprindă cu concreteţe robustă şi subtilitate senzorială, de sus şi de foarte aproape, atmosfere şi medii dintre cele mai diverse, Alexandru Vlad e un rafinat observator al naturii şi, în egală măsură, un observator penetrant al naturii umane, inclusiv în latura sa morală. Începînd cu şeful de C.A.P. care-şi conjură bărbăţia deficientă, sterilă, prin tehnici ale puterii, controlului şi manipulării supuşilor, profitînd la maximum de inundaţii pentru a-i ţine izolaţi şi a poza în salvator al comunităţii (cînd ploile se retrag, deţinătorul secretelor sale, Pompiliu, va fi primul care evadează din sat, străbătînd, în drum spre oraş, o selva oscura), toate personajele sînt reuşite şi se reţin.

„Roman total“, cum s-a observat în cronicile de pînă acum, de la Carmen Muşat la Alex. Goldiş şi Bogdan-Alexandru Stănescu, Ploile amare poate fi citit ca roman realist-social, istorico-politic, parabolic, de dragoste ş.a.m.d. Autorul reuşeşte să orchestreze simfonic registrele şi să le capteze într-un epos care se ţine. Nu e o carte „perfectă“, ci una vie, complexă, puternică. Unele cusături sînt prea vizibile. Evocările brigadierului Brodea despre viaţa din închisorile comuniste sînt bruiate de clişeele justiţiare şi lipsite de autenticitatea (credibilitatea) reconstituirilor din recentul Matei Brunul. Atîtea cîte sînt, imperfecţiunile stilistice vin dintr-o insuficientă reglare a perspectivei naratoriale; Alexandru Vlad nu îşi „aude“ suficient personajele, iar discursul elevat, intelectualizat, al perspectivei auctoriale nu se adaptează întotdeauna identităţii „socio-ling­vistice“ a acestora, în pofida unor precauţii elementare. Dar, cînd cobori în mîlul Istoriei, cizmele de cauciuc devin mai indicate decît pantofii de lac. Ploile amare redimensionează radical întreaga literatură a autorului clujean. Într-un an editorial din care romanele de vîrf n-au lipsit, acest epos comunitar al Potopului ne reobişnuieşte cu aerul tare al marii proze.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu