Cătălin GOMBOȘ

Cika Jova şi casa arabă din Zemun

Există în Zemun o misterioasă casă arabă. Se află nu departe de Kula Sibinjanin Janka şi este o apariţie nelalocul ei printre casele construite după moda austriacă atunci când oraşul făcea parte din Imperiu: faţade dreptunghiulare apropiate una de alta, dând direct în drumurile pavate cu piatră cubică, acoperişuri din ţiglă decolorată, geamuri mari, cu obloanele trase aproape întotdeauna.
Casa arabă se deosebeşte de ele prin grădina care o înconjoară, grădină ascunsă, ca şi trei din laturile casei, de un gard inundat în vegetaţie. Pe partea de vest a gardului, basorelieful unui grifon. Un grilaj de fontă dezvăluie privirii casa: are o formǎ ce le aminteşte, cunoscǎtorilor, de construcţiile babiloniene, este vopsită bej-verzui şi decorată cu arabescuri. Acoperişul îi lipseşte, fiind înlocuit cu o terasă crenelatǎ, iar pe frontispiciu apare o inscripţie în arabă, frumos caligrafiată: “La illah illa Allah”, ceea ce înseamnă că “Nu există zeu în afară de Dumnezeu”. Formula se repetă jur-împrejurul casei având, probabil, şi rolul unui talisman menit să-i apere de rele pe cei dinăuntru. Se ştie, de altfel, că este atât de puternică încât este suficient să o rosteşti de trei ori pentru a deveni musulman, iar odată ce eşti musulman, invocarea ei te poate feri chiar şi de cei mai puternici ginni.
Oamenii din Zemun nu ştiu prea multe despre casă, locuitorii săi, sau cei care au vizitat-o de-a lungul anilor. Au circulat tot felul de poveşti, anecdote şi zvonuri, unele mai exagerate şi mai ciudate decât altele, niciodată verificate sau adunate la un loc, niciodată coroborate, de parcă fiecare persoană din Zemun ar fi vorbit despre o altă casă arabă. La puţin timp după moartea lui Tito, copiii din cartier credeau că este locuinţa unor vrăjitori sau a unei cumplite bande de hoţi ce răpea oamenii pentru a-i vinde în sclavie în Albania; către sfârşitul războiului, se şoptea prin Zemun că fusese cumpărată de Arkan, care dorea să o transforme în palat şi o umpluse cu bogăţii nemaivăzute, toate rod al jafurilor din Bosnia; în sfârşit, ar mai fi de menţionat şi o stranie poveste spusă acum vreo cinci ani de un student de la Institutul de Fizică Nucleară, care a pretins că în casa arabă se află o maşinărie, inventată de Nikola Tesla în tinereţe, care poate să transporte obiecte prin spaţiu şi timp şi a furat casa din Baghdadul începutului de secol XX.
Cea mai autorizată sursă a poveştilor ar trebui să fie cika Jova, unchiul Jova, un bătrânel de vârstă incertă care exact cu asta se ocupă: spune poveşti fie în schimbul altor poveşti, pe care şi le notează pe nişte bilete colorate, fie pentru anumite sume de bani. În funcţie de complexitatea lor, de numărul de personaje, sau de dispoziţia lui cika Jova, poveştile pot costa 10, 20, 50, chiar şi 200 de dinari; contează, de asemenea, şi modul de alegere a poveştii: clienţii pot cere prima poveste care îi vine în minte lui cika Jova, una pe o temă anume sau despre cutare personaj, inventat ori real, sau pot lăsa alegerea la voia întâmplării, adică a papagalului Kiça. Asemeni papagalilor care aleg bilete de loto, Kiça este dresat ca, la un semn al lui cika Jova, să ia cu ciocul, dintr-o cutie aflată în faţa acestuia, un bilet pe care poate fi scris titlul unei poveşti, textul acesteia sau câteva cuvinte care să-i amintească bătrânului firul acţiunii.
Spuneam că unchiul Jova ar trebui să fie cea mai autorizată sursă a poveştilor despre casa arabă. Există două motive, amândouă la fel de evidente: în primul rând cika Jova cunoaşte, sau are scrise, un număr aparent nelimitat de poveşti, iar în al doilea rând, locul în care le deapănă trecătorilor este, de ani buni, acelaşi în fiecare vară: peste drum de poarta casei arabe, de dimineaţa până către prânz. Ora la care cika Jova îşi părăseşte locul este variabilă întrucât depinde de timpul care îi este necesar pentru a aduna o anumită sumă de bani. Chiar dacă, numeric, şi această sumă de bani poate fi variabilă, depinzând de inflaţie, mersul pieţei, crize economice, războaie, etc., valoric este întotdeauna aceeaşi: banii fac exact cât o ciorbă de peşte şi un pahar de slivovitza, plus un mic bacşiş, în Radecki, o terasă de pe malul Dunării frecventată de pescari şi, uneori, de studenţi.
Singura poveste pe care am aflat-o despre casa arabă de la cika Jova a fost cea a lui Vrsan Lestaric. La schimb, i-am spus Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte şi i-am dat şi 50 de dinari.
Povestea lui se întâmplase cu câţiva ani înainte, când Vrsan era student la facultatea de limba arabă din Belgrad, într-o zi de marţi, sau poate miercuri, cika Jova nu îşi mai amintea exact. Vrsan luase, ca de obicei, autobuzul din Zemun către Belgrad, pentru a merge la cursuri. Coborâse din autobuz la capătul liniei, apoi pornise, pe jos, către facultate. În piaţa Terazije, vis-a-vis de hotelul Moskva, îi atrăsese atenţia un bărbat de 30 şi ceva de ani, aşezat pe o bancă din mijlocul pieţei, care privea trecătorii. Era ceva ciudat în concentrarea bărbatului, în felul în care fixa câte o persoană pentru ca apoi, brusc, să înceapă să se uite în jur, de parcă ar fi căutat ceva, după care privirea i se oprea asupra unui alt trecător. Vrsan şi-a imaginat, mai întâi, că bărbatul din piaţă Terazije îşi alege ţintele în baza unor criterii precise, apoi că bărbatul grupează oamenii în nişte mulţimi care cresc conform anumitor progresii matematice şi, în sfârşit, că bărbatul ar fi, de fapt, un diavol sau, de ce nu, chiar Diavolul.
Toate aceste idei trebuiau puse pe hârtie şi transformate într-o povestire. Încă de dimineaţă Vrsan nu fusese foarte convins că trebuie să meargă la cursuri în acea zi, astfel încât a schimbat fără niciun regret direcţia şi s-a îndreptat către Plato, cafenea-librărie-bar de jazz.
Ceaiul îi venise în timp ce la difuzoare se auzeau primele acorduri din It ain’t necessarily so. Vrsan dăduse la o parte caietul, pe care deja umpluse o pagină ce descria posibile prime scene ale povestirii sale, şi se cufundase în fotoliul de piele pentru a savura ceaiul şi melodia. Îşi aprinsese o ţigară. I s-a părut că, prin geam, îl vede pe bărbatul de mai devreme îndreptându-se către Cnez Mihailova, însă până să se convingă că era într-adevăr acelaşi om, ochii i-au fugit către sânii abia acoperiţi de un tricou mulat ai unei brunete care mergea, legănându-şi şoldurile, în direcţia opusă. A înghiţit un pic în sec şi şi-a aprins o nouă ţigară. Soarele de afară, ideea pentru povestire, muzica lui Gershwin şi bruneta cu mers de pisică meritau sărbătorite. I s-a făcut poftă de o bere şi ştia exact locul unde vroia să o bea, nu aici, unde preţurile îi descurajau pe studenţi să îşi potolească setea, ci într-o terasă modestă, aflată lângă unul din zidurile vechii cetăţi a Belgradului, care beneficia, însă, de o superbă panoramă a confluenţei dintre Dunăre şi Sava. Şi-a plătit ceaiul, apoi a ieşit din Plato, a făcut stânga, către Cnez Mihailova, după care dreapta, înspre Kalemegdan. Douăzeci de minute mai târziu, sorbea prima dintre cele două beri Jelen pe care le ceruse chelneriţei chiar înainte de a se aşeza la masă. Doar după ce a terminat-o şi-a aprins o ţigară şi a aruncat o privire în jur. La masa din dreapta lui stăteau vreu 7-8 persoane, destul de zgomotoase, care, la fel ca şi el, beau Jelen. Chiar lângă Vrsan se afla bărbatul pe care îl văzuse mai devreme în Terazije. Nu participa la discuţie, ci fredona melodia care se auzea la boxele obosite, agăţate de ziduri, ale terasei: Sympathy for the Devil.
În anul acela formalităţile nu contau prea mult în Belgrad, tinerii erau mai ocupaţi de războiul cu NATO şi lupta împotriva lui Milosevic, aşa că Vrsan i s-a adresat bărbatului fără să îşi pună vreo secundă problema că ar fi nelalocul lui:
„Nu au trecut nici două ore de când m-am gândit că aţi putea fi Diavolul şi iată-vă fredonând această melodie.”
„Ei, nici chiar diavol, dar s-ar putea să fiu vreun vrăjitor. În fond, am puterea de a citi semne care altora nu le spun nimic, rostesc incantaţii şi pot să înţeleg graiuri vrăjite!”
Vrsan îl privise un pic nedumerit. Bărbatul zâmbise:
„Am senzaţia că iei un pic prea literar ceea ce ţi-am spus. Nu te gândi la tainele ascunse în zborul păsărilor, la formule gen Sesam, deschide-te! sau la faptul că aş putea să înţeleg dialogul pe care îl poartă câinii ăia doi care se aud în depărtare. Mi-am permis să glumesc cu tine. De fapt sunt traducător de armeană. Semnele care altora nu le spun nimic sunt cuvintele scrise în alfabetul armean, inventat de sfântul Mesrop Mashtots, incantaţiile – versurile cărţilor de poezie pe care le traduc – iar graiurile vrăjite sunt, bineînţeles, armeana clasica şi cele două dialecte moderne ale sale.”
„Hadha kullish jamil, sadiqi. Tagdar tashab arnab min al-qub’a maltеk aydan?”
„Adică?”
A fost rândul lui Vrsan să zâmbească:
„Şi eu aş putea pretinde că sunt vrăjitor, deşi încă nu mi-am terminat ucenicia. Cunosc alfabetul arab şi pot recita, e drept, nu ca un imam, versete din suratele revelate la Mecca şi chiar din Al Bakara, dacă îmi pui în faţă un Coran şi mă laşi să parcurg de câteva ori textul pe care vrei să îl auzi. În ceea ce priveşte graiurile vrăjite, înţeleg destul de bine araba literară şi câte ceva din dialectele care se vorbesc în Baghdad, Damasc sau Cairo. Mai am, însă, de învăţat ani buni până când voi putea, la rândul meu, să traduc poezie.”
„Şi asta mi-ai spus mai devreme în arabă?”
„Nu, doar ţi-am zis că este foarte frumos ceea ce mi-ai spus şi te-am întrebat dacă poţi, de asemenea, să scoţi un iepure din pălărie.”
Însoţitorii Armeanului – aceasta a fost porecla pe care i-a dat-o Vrsan – au izbucnit în râs. L-au invitat pe Vrsan să li se alăture. Câteva beri mai târziu, Armeanul şi-a amintit că urma să primească oaspeţi acasă, aşa că s-a scuzat şi s-a ridicat de la masă pentru a pleca. Auzind că se duce tot înspre Zemun, Vrsan i-a propus să împartă un taxi.
I s-a părut ceva familiar atunci când Armeanul a zis adresa la care vroia să ajungă, însă nu a făcut legătura decât în clipa în care taxiul a oprit în faţa casei arabe. L-a privit uimit pe Armean:
„Aceasta este casa ta?”
„Nu este a mea, am închiriat două camere la parter.”
„Deci ştii cine este proprietarul? Ştii cumva şi cine şi când a construit-o? Înăuntru arată tot ca o casă arabă, sau există un mobilier european?”
Armeanul zâmbise:
„Mi-e teamă că şi pentru mine casa este un mister aproape la fel de mare ca şi pentru restul zemunarzilor. Stau aici doar de vreo cinci ani şi am ajuns chiriaş oarecum întâmplător...dar zii, nu mai bine vii cu mine, ca să nu mai ţinem taxiul...cu ocazia asta vezi cu ochii tăi ce este înăuntru.”
Atracţia casei era mult prea puternică pentru ca Vrsan să refuze. S-a prefăcut că ezită exact atât cât cerea politeţea:
„Dar spuneai că aştepţi nişte prieteni.”
„Sunt oameni normali, nu nişte sălbatici care să nu accepte străini în preajma lor, şi nu avem a ne povesti secrete ca sǎ trebuiascǎ sǎ fim singuri. În plus, nici ei nu se ştiu între ei, aşa că din punctul lor de vedere eşti doar un alt invitat de-al meu.”
Vrsan a avut prima surpriză în grădina casei arabe, unde a descoperit un labirint din gard viu. I-a povestit Armeanului despre fascinaţia sa pentru labirinturi.
„De altfel, a continuat Vrsan, ar fi trebuit să îmi închipui că acest labirint se află aici şi nu ştiu cum de mi-a scăpat ideea în zecile de ore pe care le-am petrecut dând târcoale casei arabe.”
„Păi de ce trebuia să existe un labirint?”
„Pentru că nu prea poate sǎ existe o casǎ arabǎ fǎrǎ deşert, fie că acesta se află la o aruncătură de săgeată, dincolo de zidurile oraşului, fie că absenţa sa este sugerată prin antiteză – bogăţia un pic excesivă de verdeaţă şi apa fântânilor ce îi împodobesc grădinile – fie, în sfârşit, că apare, undeva o aluzie la el, în cazul de faţă labirintul.”
„Nu înţeleg.”
„E simplu. Există o povestire a lui Borges, Cei doi regi şi cele două labirinturi, parcă, nu sunt sigur că acesta e titlul exact, în care un rege din insulele Babiloniei construieşte un labirint extrem de complicat în care, la un moment dat, îl lasă să rătăcească pe un rege arab. Arabul găseşte, într-un târziu, ieşirea, după care vine cu o armată asupra Babiloniei, o învinge, îl ia captiv pe rege şi îl duce în mijlocul deşertului unde îl abandonează spunându-i ceva de genul acesta este labirintul meu, o rege, fără ziduri şi fără scări de bronz. Bineînţeles că regele Babiloniei rătăceşte până când moare însă ideea mea e că, aşa cum deşertul poate fi privit ca un labirint, şi labirintul poate fi privit ca un simbol al deşertului. Dar să lăsăm asta, acum, începuseşi să îmi povesteşti cum ai ajuns să locuieşti aici.”
„Labirintul ca simbol al deşertului...hm, uite, la asta nu mǎ gândisem. În fine, sǎ revenim la povestea mea, care nu este una borgesiană şi, sincer sǎ fiu, nici măcar nu este prea interesantă. Sunt născut în Zemun, iar familia mea a trăit aici de când ne ştim...bunicul meu ştia de la bunicul lui că ne-am trage din Sabac şi că un strămoş de-al nostru ar fi fost căpitan al lui Karageorge şi ar fi venit cu el în Zemun atunci când a fugit din calea turcilor. Nu ştiu cât adevăr e aici, nu partea cu Sabac, cu asta s-ar putea să o fi nimerit bătrânul, însă îmi vine greu să cred că un strămoş de-al meu a luptat, ba mai mult, a fost chiar căpitan al lui Karageorge, pentru că toţi strǎmoşii de care ştiu eu au fost fie meşteşugari, fie, începând cu Regatul, intelectuali, toţi oameni cât se poate de paşnici, care o dată în viaţă nu au arătat vreo aplecare spre violenţă: nu s-au încăierat cu alţi tineri, în vremea când erau ucenici, sau liceeni, nu şi-au bătut nevestele la beţie, nu şi-au închis atelierul pentru a se alătura războincilor care au trecut de-a lungul timpului prin Zemun. Presupun, însă, că aşa cum totul este posibil în ziua de azi, era posibil şi acum 200 de ani. În fine, o să trec peste istoria familiei, niciunul dintre noi nu a făcut ceva demn de amintit în afara întâlnirilor clanului. Casa noastră, construită pe locul vechiului atelier al străbunicilor, era la câteva străzi de aici; n-o mai găseşti pentru că a fost demolată şi în locul ei s-a construit una din vilele care strică pe ici pe colo faţa Zemunului. Vechea casǎ încă mai stătea în picioare acum cinci ani, când nişte probleme de sănătate ale tatălui meu au necesitat tratament în Germania. Mama era învăţătoare, tata pensionar care îşi mai rotunjea veniturile dând lecţii de muzică, eu abia terminasem facultatea şi munceam pe câţiva dinari la o revistă; de unde bani? Ne-am sfătuit şi am hotărât să vindem casa, urmând ca, după întoarcerea din Germania, ai mei să se mute în satul mamei, unde le rămăsese moştenire o căsuţă. Eu aveam să rămân în Zemun şi, ca să îmi dea o mână de ajutor, ai mei au condiţionat vânzarea casei de rămânerea mea acolo, în chirie, într-o mică dependinţă, din capătul grădinii, formată dintr-o bucătărioară de vară, o cămară şi o mică baie, cam înghesuite, dar suficiente pentru nevoile mele. În plus au anunţat şi că lasă câteva mii de mărci la preţ, pentru ca să nu am eu pe cap chiria pe care, oricum, nu mi-aş fi permis-o atunci.
Cumpărătorul nici nu a vrut să audă de propunerea alor mei pentru că avea de gând să demoleze totul şi să îşi construiască altceva şi, în plus, nici nu era un om căruia să îi placă să aibă străini prin preajmă. Asta o ştiam de la reprezentantul lui pentru că de văzut nu l-am văzut niciodată pe cel căruia i-am vândut casa, am aflat doar un nume şi am dedus, din câteva aluzii ale avocatului, că lupta în Bosnia. Norocul nostru a fost că tipul vroia neapărat locul în care era casa noastră aşa că avocatul a venit cu o soluţie, pe care nu ştiu dacă o găsise chiar el sau clientul. Propunerea suna aşa: ai mei aveau să primească suma cerută iniţial, fără reducerea oferită în schimbul chiriei, iar cumpărătorul urma să-mi găsească un loc decent de închiriat, la un preţ rezonabil şi cu promisiunea că nu voi fi dat afară după primele trei luni. Am acceptat şi trei zile mai târziu avocatul m-a adus aici, la casa arabă...cred că îţi închipui perplexitatea mea, pur şi simplu nu îmi venea să cred nici mǎcar că am trecut, în sfârşit, dincolo de poartă, ceea ce îmi dorisem să fac de când eram copil.”
Cei doi intraseră, între timp, în casă. Încăperile pe care le ocupa Armeanul erau destul de sărăcăcios mobilate – un pat simplu din lemn, cu picioare groase, şi un dulap masiv şi vechi, cu uşi grele, ocupau jumătate din dormitor. Pe dulap, o cutie dreptunghiulară, tot din lemn. În cealaltă jumătate a camerei, un birou care părea a fi cel puţin la fel de vechi ca dulapul, şi un fotoliu tapiţat cu piele, cu braţele frumos arcuite. Pe birou şi pe jos, în jurul acestuia, teancuri de hârtii şi de cărţi. Nimic oriental nici în cea de-a doua cameră, cu excepţia celor câteva perne aruncate pe jos. În rest, două fotolii adânci şi o canapea, o bibliotecă mult prea mică pentru numărul de cărţi îngrămădite în ea şi o masă destul de joasă, aproape cât canapeaua de lungă. Armeanul a desfăcut două beri, i-a oferit una lui Vrsan, apoi a continuat:
„Acum, ca să răspund şi la întrebările tale. Habar nu am cine este proprietarul, nici măcar nu ştiu cum îl cheamă. În ultima săptămână a fiecărei luni depun banii de chirie într-un cont care mi s-a comunicat la început. N-am reuşit să aflu nici cine şi când a construit casa pentru că n-am avut pe cine să întreb...de fapt, nu ştiu dacă mă crezi, dar nici nu ştiu exact cine mai trăieşte aici. Casa este sigur locuită, pentru că aud tot timpul zgomote, parchet care scârţâie sub picioare, voci, muzică, dar nu ştiu cine sunt locatarii. M-am întâlnit de câteva ori cu persoane care veneau sau plecau, însă nici măcar nu am făcut prezentările, ne-am limitat doar la un simplu salut, sau uneori o înclinare din cap aşa că n-am idee dacă persoanele respective erau vecini de-ai mei sau oaspeţi ai acestora. Cineva are grijă de grădină – tunde iarba şi gardul viu al labirintului, adună frunzele care cad, udă florile în verile secetoase – însă nu l-am întâlnit niciodată pentru a-l putea întreba, de exemplu, de ce nu se ocupă şi de copacii şi tufişurile de lângă zid. După cum vezi, apropierea de casă nu a făcut decât să-i adâncească misterul.”
Vrsan a vrut să comenteze ceva, însă l-a întrerupt soneria. Armeanul s-a îndreptat către uşă:
„Uite, ca să îţi dau un alt exemplu de ciudăţenie a casei. Acum, ca întotdeauna, ştiu exact cine este la uşă şi asta nu pentru că aş fi eu vreun ghicitor în stele. Niciodată nu s-a întâmplat să sune cineva din greşeală, să mă deranjeze vreun vânzător ambulant sau vreun martor al lui Iehova, ori să facă vreo glumă copiii din cartier...în cinci ani nu m-au vizitat neanunţaţi nici măcar prietenii, de parcă toată lumea ar deveni timidă atunci când vine vorba de casa asta. Este ora cinci după-amiaza, ceea ce îl exclude pe poştaş care vine întotdeauna dimineaţa, aşa că la uşă trebuie să fie cei trei oaspeţi pe care îi aşteptam.”
La fel ca şi Armeanul, oaspeţii erau cu vreo 10 ani mai în vârstă decât Vrsan; acesta a remarcat o blondă pe care i-a venit să o poreclească Teresa Salguiero, poate pentru că îşi începuse dimineaţa ascultând Madredeus. Deşi ştia că cei trei se întâlnesc unul cu altul pentru prima oară, Vrsan avea senzaţia că se cunosc de ani de zile, mai mult, avea senzaţia că şi el îi cunoaşte de ani de zile. Primele ore au trecut aproape fără să-şi dea seama; doar când Armeanul s-a dus în bucătărie pentru a găti cina a realizat că se lăsase întunericul, deci trebuia să fie trecut de opt. I s-a alăturat Armeanului pentru a-i da o mână de ajutor, însă cum acesta se descurca, şi-a desfăcut o nouă bere şi s-a aşezat la masa din bucătărie. Teresa Salguiero şi unul dintre cei doi bărbaţi au apǎrut, la un moment dat, ca sǎ îi cearǎ Armeanului o faţǎ de masǎ, farfurii şi tacâmuri. S-a mâncat peşte şi s-a băut vin alb. Ceva mai încolo, cineva a ciupit corzile unei chitări. Vrsan s-a gândit că ar fi fost mai potrivit, poate, oudul, însă şi-a uitat ideea imediat ce Teresa Salguiero l-a fixat cu privirea. Chitaristul s-a lansat într-o istorie incoerentă şi pe trei sferturi inventată a flamencoului, cu ţigani, evrei sepharzi, vechi cântece religioase bizantine şi cuceritori africani şi arabi, veniţi în Spania cu bătăi de tobe şi tehnici de recitare a Coranului. Vrsan a profitat de faptul că se adusese vorba despre arabi şi le-a vorbit despre vechiul şi noul Baghdad, presărându-şi descrierea cu cele câteva versuri din Abu Nuwas pe care le ştia. Teresa Salguiero a vrut să afle dacă era doar impresia ei că între Dicţionarul kazar al lui Pavic şi O mie şi una de nopţi există o legătură subtilă, pe care cititorul o simte doar între orele trei şi patru dimineaţa.
Către de miezul nopţii, Armeanul s-a ridicat, a dispărut un pic în dormitor şi s-a întors ţinând în mâini cutia pe care Vrsan o văzuse pe dulap. A deschis-o dând la iveală un qanun, „nu otoman, nici arab, ci armenesc, coborât direct din harpa egipteană pe care oştenii lui Alexandru cel Mare au adus-o la poalele Araratului”. S-a aşezat turceşte şi şi l-a sprijinit pe genunchi:
„Văd că aveţi cu toţii poveşti şi fantezii despre Orient. Vă previn că s-ar putea ca totul să se datoreze casei în care ne aflăm, pentru că au mai păţit-o şi alţii înaintea voastră. Ca şi voi, acum, au povestit despre întâmplări, vise şi oameni din lumi îndepărtate, pentru ca a doua zi, sau peste o săptămână, o lună, un an, când i-am reîntâlnit, să fi uitat cu desăvârşire totul. Mai este, însă, destul până în zori, aşa că o să vă spun o istorie care cred că, la aceastǎ orǎ, o să vă placă, chiar dacă mâine nu vă va spune nimic. S-a petrecut în Balcani acum vreo 80 de ani, însă la fel de bine eroii săi ar fi putut trăi într-o poveste imaginată acum 800 de ani în Samarkand, Basra sau Damasc.”
Sorbi o gură de vin, apoi puse paharul la loc pe masă. Vorbea fără să îi privească, în timp ce îşi acorda qanunul.
„Este povestea lui Sarkis Kasparian şi a Gordanei, poveste care m-a făcut pe mine să învăţ armeana, şi înaintea mea, pe tatăl meu, înaintea lui pe bunicul meu şi înaintea bunicului meu, pe bunicul tatălui meu.”
Scoase din buzunar douǎ pene şi le trecu peste corzile qanunului.
„Nu ştiu dacǎ vǎ era cunoscut faptul cǎ penele sunt fǎcute din carapace de ţestoasǎ, sau cǎ un qanun este format din 72 de rânduri a câte trei corzi fiecare...”
„...Sau cǎ în arabǎ cuvântul qanun înseamnǎ lege, cu sensul de cod de legi, interveni Vrsan, deşi nu ştiu dacǎ existǎ vreo legǎturǎ cu instrumentul...poate cǎ este vorba de omonime, sau poate cǎ este doar o coincidenţǎ, un cuvânt armean care sǎ sune exact ca unul arab.”
„Mǎ îndoiesc cǎ este o coincidenţǎ, din câte ştiu eu turcii, armenii şi arabii folosesc acelaşi cuvânt.. Dacǎ ne gândim şi la rigurozitatea qanunului, care practic îşi inventeazǎ propriul sǎu sistem muzical, nu este greu sǎ ne închipuim cǎ intenţionat i s-a dat harpei egiptene numele de lege. Dar nu despre qanun vroiam sǎ vǎ vorbesc, deşi este, şi el, un personaj secundar al poveştii.”
Armeanul mai fǎcu un ultim reglaj înainte de a pune qanunul deoparte.
„Sarkis Kasparian s-a nǎscut în cartierul armean din Istanbul, Kumkapi, pe la 1880, într-o familie de muzicieni. Cronica neamului sǎu, pe care Sarkis a citit-o înainte de a fi arsǎ, la 1915, menţiona un strǎmoş care îl însoţise în campania de la Viena pe Soliman Magnificul, pentru a-l desfǎta în lungile seri ale asediului, un baiaram de la 1833, când negustorii de mǎtase din bazar îl tocmiserǎ pe strǎ-strǎbunicul lui Sarkis sǎ le cânte de-a lungul celor trei zile care sǎrbǎtoreau sfârşitul Ramadanului, şi recitalul prin care, şaizeci şi ceva de ani mai târziu, bunicul lui Sarkis oprise una din bandele de turci şi kurzi care intraserǎ în Kumkapi pentru a mǎcelǎri armenii. Jumǎtate din marii maeştrii pe care îi dǎduse qanunul în ultimele trei secole apǎreau la capitolul destinat celor care le fuseserǎ elevi Kasparianilor, iar restul în capitolul despre cei care îşi comandaserǎ cel puţin un qanun de la ei, pentru cǎ, pe lângǎ faptul cǎ erau muzicieni desǎvârşiţi, Kasparianii erau vestiţi şi pentru atelierul în care fǎceau unele dintre cele mai cǎutate qanunuri din imperiul otoman.
În alte vremuri, poate cǎ Sarkis ar fi devenit cel mai faimos cântǎreţ la qanun din lume. La cinci ani nu mai vroia sǎ audǎ de niciuna dintre jucǎriile sale, însǎ petrecea ore întregi ciupind corzile qanunului; la zece, cânta la fel de bine precum cei mai talentaţi dintre ucenicii care începuserǎ sǎ deprindǎ qanunul în anul naşterii sale; pe la 15 ani, când încǎ mai aştepta sǎ îi aparǎ primele fire din barbǎ, bǎtrânii maeştrii din Kumkapi şi din Galata îl ascultau dând aprobator din cap şi îi spuneau tatǎlui sǎu cǎ ei nu mai aveau ce sǎ îl înveţe.
Acelea, însǎ, nu erau cele mai bune timpuri în care Imperiul întreg sǎ te cunoascǎ şi sǎ ştie cǎ eşti armean. Deja se arǎtaserǎ primele semne ale urgiei ce avea sǎ vinǎ. Mulţi armeni îşi vedeau liniştiţi de viaţǎ, încrezǎtori cǎ, în caz de nevoie, Marile Puteri le vor lua apǎrarea, însǎ nu şi Kasparianii. Pe ei nenorocirea îi atinsese de patru ori înainte ca Sarkis sǎ împlineascǎ treizeci de ani. Mai întâi, clanul Grigorianilor, încuscrit cu Kasparianii prin mama lui Sarkis, Rehan, fusese masacrat la Bitlis de kurzii dezlǎnţuiţi de Abdul Hamid. Înainte ca anul de doliu sǎ treacǎ, doi dintre fraţii lui Sarkis cǎzuserǎ, în drum spre Van, în mâinile unor soldaţi care îi bǎtuserǎ în cuie pe cruci. În 1901 murise şi cel de-al treilea frate, la poarta bazarului din Istanbul, împuşcat în cap de un habotnic musulman care, auzindu-l cǎ vorbeşte armeana, încercase sǎ îl forţeze sǎ treacǎ la islam. Temându-se cǎ va rǎmâne fǎrǎ urmaşi, tatǎl lui Sarkis, Garabed, îi poruncise acestuia sǎ nu mai calce dincolo de Kumkapi. Sarkis, de a cǎrui mǎiestrie auzise deja întreg Istanbulul, a trebuit sǎ îşi asculte pǎrintele şi sǎ refuze pungile de aur cu care era ademenit cǎtre marile cafenele din Cornul de Aur, mulţumindu-se sǎ cânte doar în cartierul sǎu, de obicei în câte o bojdeucǎ în care cu greu puteau fi înghesuite zece mese. Nici în Kumkapi, însǎ, viaţa armenilor nu era sigurǎ: în zilele care au dat semnalul masacrelor din Adana, la 1909, Garabed Kasparian, a fost linşat de o gloatǎ chiar în locul în care, cu nici 15 ani mai devreme, tatǎl sǎu oprise o altǎ gloatǎ înarmat doar cu un qanun. Sarkis rǎmǎsese singurul bǎrbat al familiei. Îngrozite cǎ o sǎ îl piardǎ şi pe el, mama şi surorile sale l-au implorat, l-au ameninţat cǎ îl blestemǎ, i-au spus cǎ îşi vor lua singure viaţa, cǎ îi vor duce la un vrǎjitor fire din barbǎ pentru a aduce ghinionul asupra sa, şi nu s-au lǎsat pânǎ când nu le-a jurat cǎ nu va mai ieşi din casǎ. Timp de şase ani şi-a ţinut jurǎmântul iar casa i-a fost închisoare; celor care întrebau de el, femeile le spuneau cǎ plecase în Franţa. La sfârşitul celor şase ani, însǎ, nici speranţele optimiştilor, nici ameninţǎrile Marilor Puteri şi nici zidurile de cǎrǎmidǎ nu au mai putut ţine deoparte furtuna. Când oamenii au început sǎ fie luaţi chiar din casele lor, Kasparianii au hotǎrât cǎ este timpul sǎ fugǎ. În ciuda prigoanei, mai aveau destui prieteni printre turci şi aceştia i-au ajutat sǎ ajungǎ, deghizaţi, pânǎ la graniţa cu Grecia unde i-au predat unor cǎrǎuşi care trebuiau sǎ îi ducǎ pânǎ în Albania, loc în care îi aştepta o barcǎ spre Italia. N-au ajuns niciodatǎ la destinaţie. În munţii Macedoniei, cǎrǎuşii i-au vândut bandiţilor. Când aceştia i-au înconjurat, Sarkis şi-a smuls pumnalul de la brâu şi a încercat sǎ se lupte cu ei. Bandiţii au râs, mai întâi, vǎzând stângǎcia cu care ţinea arma, însǎ atunci când a reuşit sǎ îi cresteze obrazul unuia dintre ei, s-au înfuriat. L-au doborât la pǎmânt cu paturile armelor, l-au legat de un copac, iar când şi-a revenit din leşin l-au forţat sǎ priveascǎ în timp ce îi violau mama şi surorile. Când au terminat, le-au tǎiat la toate gâtul, pentru cǎ fiind femei nu meritau sǎ moarǎ de glonţ, apoi şi-au descǎrcat puştile în Sarkis. Au plecat, crezându-l mort, dupǎ ce i-au luat cizmele, pelerina şi chimirul gros, din piele, în care ascunsese ce mai rǎmǎsese din averea familiei. Un miracol, cǎci altfel nu îi pot spune, fǎcuse, însǎ, ca niciunul dintre cele 11 gloanţe care îl loviserǎ sǎ nu îi fie fatal. O patrulǎ greceascǎ l-a gǎsit, într-o baltǎ de sânge, lângǎ copacul de care fusese legat. Câteva luni mai târziu s-a trezit pe un pat de spital din Salonic. Nu avea idee unde se aflǎ, însǎ auzind cǎ în jur se vorbeşte greceşte, limbǎ pe care o învǎţase în Istanbul, a întrebat unde îi sunt mama şi surorile. Un medic i-a rǎspuns cǎ nimeni din spital nu ştia nimic despre el. Fusese adus de ţǎrani care coborâserǎ din munţi pentru a vinde oi şi cojoace din lânǎ, iar aceştia nu putuserǎ sǎ le spunǎ decât cǎ nişte soldaţi îi rugaserǎ sǎ ia rǎnitul în carul lor. În clipa aceea, Sarkis şi-a amintit de atacul bandiţilor şi a început sǎ urle. Vreo doi medici şi câteva asistente au alergat spre patul lui, încercând sǎ-l linişteascǎ. Nimeni nu înţelegea ce vrea, pentru cǎ striga, plângând, în armeanǎ: trebuie sǎ mǎ întorc în munţi şi sǎ le îngrop. Deşi slǎbit, şi-a aruncat pǎtura de pe el încercând sǎ se ridice. Abia atunci a observat cǎ piciorul drept îi fusese amputat.
Din ziua aceea a încetat sǎ vorbeascǎ, nu pentru cǎ nu putea sǎ o facǎ, ci pentru cǎ orice cuvânt i se pǎrea a fi inutil. A mai durat vreo lunǎ înainte ca medicii sǎ-i dea drumul din spital şi mai bine de un an pânǎ când a reuşit sǎ înveţe sǎ îşi foloseascǎ proteza atât de bine încât ceilalţi sǎ nu vadǎ, atunci când mergea, decât un şchiopǎtat uşor. Ca sǎ aibǎ din ce trǎi, s-a angajat la bucǎtǎria unei taverne, unde curǎţa peştele, tǎia legume şi spǎla vasele. Era un om liniştit, care îşi vedea de treaba lui fǎrǎ sǎ supere pe nimeni; doar când vedea vreun soldat înarmat, privirea i se întuneca şi pǎrǎsea, şchiopǎtând, încǎperea.
V-am spus cǎ, încǎ de când se trezise pe patul de spital, Sarkis vroise sǎ se întoarcǎ în munţi şi sǎ îşi îngroape mama şi surorile. Gândul l-a urmǎrit în toatǎ perioada în care a reînvǎţat sǎ meargǎ şi a rǎmas cu el în fiecare dintre zilele pe care le-a petrecut în tavernǎ. Atunci când armata sârbǎ, care se retrǎsese în Grecia din calea nemţilor şi bulgarilor, a început sǎ soseascǎ în Salonic şi au apǎrut zvonurile despre deschiderea unui front macedonean, Sarkis s-a gândit cǎ aceea ar putea fi şansa lui şi a început sǎ îşi petreacǎ timpul prin preajma uneia dintre unitǎţile noastre. Aşa l-a cunoscut pe strǎbunicul meu, care era intendent şef al batalionului. Strǎbunicul era şi el şchiop de un picior, în urma unui accident din adolescenţǎ, motiv pentru care, de altfel, nici nu fusese mobilizat în trupele care luptau, ci ajunsese la intendenţǎ. Handicapul lor comun, tristeţea lui Sarkis, insistenţa cu care acesta stǎtea în preajma batalionului l-au fǎcut pe Dragan, aşa îl chema pe strǎbunic, sǎ îl simpatizeze. A reuşit sǎ îşi convingǎ superiorii cǎ are nevoie de un ajutor în plus, mai ales acum, când batalionul se pregǎtea de luptǎ şi era mult mai mult de lucru, aşa cǎ, atunci când batalionul s-a pus în mişcare, Sarkis i-a însoţit. Atât de mare fusese dorinţa lui de a pleca cu ei încât a acceptat chiar şi sǎ poarte o uniformǎ, deşi a refuzat cu încǎpǎţânare sǎ atingǎ vreo armǎ, fie chiar şi o baionetǎ.
Batalionul nu a ajuns şi pe la locul unde fuseserǎ ucise mama şi surorile lui Sarkis, însǎ acesta a rǎmas cu ai noştri pânǎ la sfârşitul rǎzboiului. În timp, mulţi dintre soldaţi şi ofiţeri au ajuns sǎ îl îndrǎgeascǎ. În ciuda handicapului sǎu, muncea cât doi, fǎrǎ sǎ se audǎ vreodatǎ un cuvânt din partea lui cǎ ar fi prea greu. Când nu avea treabǎ la intendenţǎ, îşi petrecea timpul pe lângǎ spitalul de campanie, îngrijind rǎniţii. În anii în care se ascunsese în casǎ, în Istanbul, învǎţase sǎ cânte şi la vioarǎ; dupǎ ce a gǎsit una, pe locul unei tabere pe care austriecii o abandonaserǎ în grabǎ, a început sǎ le cânte balade sodaţilor, seara, în jurul focului, sau muribunzilor care aveau nevoie de o alinare. Noaptea, în cort, Dragan îi povestea despre familia din Zemun şi încerca sǎ îl înveţe sârbǎ. Sarkis refuza în continuare sǎ vorbeascǎ, însǎ îl asculta cu atenţie pe strǎbunic. Dragan ştia sǎ scrie şi sǎ citeascǎ, lucru nu tocmai rǎspândit în vremea aceea, aşa cǎ s-a apucat sǎ punǎ pe hârtie toate cuvintele pe care i le spunea lui Sarkis, iar în cazul substantivelor fǎcea mici desene în dreptul lor. Doi ani nu a ştiut dacǎ Sarkis chiar învaţǎ ceva, deşi acesta pǎrea cǎ înţelege tot mai bine ceea ce i se pune şi de la un timp nu mai trebuia sǎ i se explice şi prin semne atunci când i se cerea ceva. Dragan a fost surprins sǎ afle câtǎ sârbǎ învǎţase Sarkis, de fapt, la demobilizare, când acesta i-a scris o scrisoare în care îi povestea cum îi fusese ucisǎ familia, îi mulţumea pentru tot ajutorul pe care i-l dǎduse, şi îl anunţa cǎ avea de gând sǎ plece, singur, în munţi. Strǎbunicul abia aştepta sǎ ajungǎ acasǎ la nevasta şi la fiul sǎu, bunicul meu, pe care nu-i mai vǎzuse de trei ani, de la retragere. Chiar în ziua aceea ar fi trebuit sǎ plece, aşa cǎ avea deja totul împachetat. Şi-a pus rucsacul în spinare, l-a prins pe Sarkis la ieşirea din tabǎrǎ şi i-a zis, simplu, Le vom sǎpa împreunǎ mormântul.
Au rǎtǎcit mai bine de un an prin munţii Macedoniei pânǎ sǎ gǎseascǎ luminişul în care Sarkis şi ai lui fuseserǎ atacaţi. Arǎta exact ca în urmǎ cu patru ani. La poala copacului de care fusese legat Sarkis, erau patru morminte la capǎtul cǎrora fuseserǎ înfipte cruci de lemn, acum rupte. Cineva – poate soldaţii care îl gǎsiserǎ pe Sarkis, poate nişte ţǎrani care trecuserǎ pe acolo – le îngropase pe femei. Sarkis a plâns, recunoscǎtor cǎ oasele lor nu stǎtuserǎ toţi aceşti ani în ploaie şi la mila fiarelor sǎlbatice. A fǎcut, împreunǎ cu Dragan, patru cruci noi, iar în copacul din spatele lor a scrijelit numele celor patru. Când au terminat, Dragan i-a spus: Acum vom merge la mine acasǎ.”
Armeanul îşi turnǎ un pahar de vin şi îşi aprinse o ţigarǎ.
„Prin ce drame au trecut unii oameni, zise Teresa Selguiero. Îmi vine sǎ plâng atunci când mǎ gândesc.”
„Ar fi fost bine dacǎ s-ar fi terminat în 1918, cǎ doar tocmai fusese rǎzboiul care trebuia sǎ termine toate rǎzboaiele, însǎ astfel de nenorociri au continuat sǎ se întâmple în toţi anii care au trecut, cel mai recent aici, în Bosnia. Cu toţii avem prieteni, veri sau cel puţin cunoscuţi care au luptat acolo. Şi cel mai de cǎcat este cǎ şi acum continuǎ sǎ se întâmple, în tot felul de colţuri ale lumii, în primul rând în Africa, dar şi în Asia sau America, peste tot ne batem între noi ca chiorii, pânǎ şi aici, în ‚civilizata’ Europǎ...Ceea ce mie, unul, îmi dǎ încǎ o oarecare speranţǎ în ceea ce ne priveşte, şi aici nu mǎ refer la noi, ǎştia din camera asta, nici mǎcar la sârbi ca naţie ci în general, ca specie, este cǎ niciodatǎ, în cele mai crunte clipe, umanitatea nu dispare şi cǎ exact în momentele alea în care iese la ivealǎ ce este mai rǎu în noi apare şi ceea ce este mai nobil...uite, în povestea lui Sarkis, gloata îmblânzitǎ de muzica bunicului sǎu, turcii care l-au ajutat pe el sǎ fugǎ din Istanbul, gestul lui Dragan, care a refuzat sǎ meargǎ la familie...”
„Şi chiar şi îngroparea celor patru femei de cǎtre nişte necunoscuţi”, interveni Vrsan.
„Exact, şi aia...iatǎ doar câteva astfel de întâmplǎri şi sunt sigur cǎ au fost mii doar de-a lungul Primului Rǎzboi Mondial.”
Armeanul îşi stinse ţigara în scrumierǎ:
„Aveţi, cu toţii, dreptate...cred însǎ cǎ Sarkis s-ar fi lipsit bucuros de toate aceste gesturi şi de prietenia cu Dragan dacǎ nenorocirile ar fi fost, astfel, evitate. Eu însumi mi-aş dori sǎ fim incapabili chiar şi de prietenie şi iubire dacǎ asta ne-ar scuti de urǎ şi rǎzboaie. Dar sǎ revin la povestea lui Sarkis şi a Gordanei.”
Dǎdu peste cap paharul de vin:
„Pânǎ acum nu v-am zis nimic despre Gordana. Aşa cum Sarkis ar fi putut sǎ devinǎ cel mai mare cântǎreţ de qanun din lume, şi ea ar fi putut sǎ fie cea mai vestitǎ frumuseţe a Balcanilor. Viaţa ei, curmatǎ la o vârstǎ mult prea fragedǎ, a fost însǎ la fel de urmǎritǎ de nenorociri ca şi cea a lui Sarkis. Era doar o copilǎ atunci când ambii sǎi pǎrinţi şi-au pierdut viaţa în primul accident mortal de maşinǎ din Belgrad. Pânǎ atunci fusese o rǎsfǎţatǎ, datǎ la cele mai bune şcoli din Belgrad, îmbrǎcatǎ întotdeauna cu cele mai cochete haine ale vremii, profesor particular de pian, profesor particular de francezǎ, propria bonǎ, et caetera! Moştenitorul averii a fost fratele sǎu de douǎzeci de ani, influenţabil de prieteni, lǎudǎros, mânǎ-largǎ, cartofor, ce mai, în doi ani pierduse totul. Când Gavrilo Princip şi-a descǎrcat gloanţele în arhiduce, fratele Gordanei se gândea sǎ fugǎ de datorii trǎgându-şi un glonte în cap. Invazia austriacǎ a fost, însǎ, salvarea sa: el a plecat pe front, iar pe Gordana a dat-o sǎ munceascǎ în Tri šešira, unde cap al ospǎtarilor era un frate mai mare al majordomului din casa pǎrinţilor sǎi. Cât a durat rǎzboiul şi doi ani dupǎ aceea, Gordana a fost fata în casǎ la Tri šešira. Deşi copilǎ, în scurt timp a ajuns sǎ vuiascǎ întreaga Skadarlija de frumuseţea ei. Veneau negustori din Sarajevo, Split sau Novi Sad pentru a-i vedea farmecele şi pentru a trage-o cǎtre cârciumile lor; tineri din Dubrovnik, Pristina sau Skopje apǎreau prin Tri šešira, cu pumnalele şi pistoalele înfipte în brâuri din lânǎ, gata sǎ se încaiere cu oricine şi-ar fi oprit privirile asupra Gordanei. Când rǎzboiul s-a încheiat şi fratele Gordanei, Zdravko, s-a întors de pe front, îndrǎzneala curtezanilor s-a stins, ajutatǎ şi de câteva dueluri în care învingǎtor ieşise Zdravko. Autoritǎţile au închis, de fiecare datǎ, ochii atunci când pe Dunǎre sau Sava apǎreau cadavrele umflate ale curtezanilor ucişi de Zdravko – era unul dintre puţinii eroi care supravieţuise întregului rǎzboi şi ar fi fost destul de greu de explicat judecarea unuia care, de exemplu, cucerise cu doar 20 de oameni o culme apǎratǎ de o întreagǎ companie austriacǎ, sau eliberase, alǎturi de opt oşteni înarmaţi doar cu baionetele de la flinte, cǎci gloanţele le trǎseserǎ demult, vreo trei sate de pe lângǎ Novi Sad în care îşi sǎpaserǎ tranşee nu mai puţin de 500 de cehi.
La doi ani de la întoarcerea lui Zdravko din rǎzboi, niciunul dintre cei care îşi pierdeau serile şi nopţile prin Tri šešira nu mai îndrǎznea sǎ îşi opreascǎ ochii, insistent, asupra Gordanei. Chiar şi pictorii îi desenau portretul mai mult din amintirea celor câteva priviri fugare pe care îndrǎzniserǎ sǎ i le arunce. Acela a fost anul în care, pentru a da o mânǎ de ajutor la gospodǎria lui Dragan, Sarkis s-a angajat, ca lǎutar, în Tri šešira. În prima zi de muncǎ, la câteva ore dupǎ ce se întorsese din Tri šešira, unde o cunoscuse pe Gordana, Sarkis a rostit primele cuvinte de când Dragan îl cunoştea: a cerut ca strǎbunica mea, nevasta lui Dragan, sǎ cumpere, când o merge în piaţǎ, şi o lubeniţǎ.
Toatǎ lumea din Tri šešira, mai puţin Gordana, şi-a dat seama de iubirea lui Sarkis pentru ea din felul în care o sorbea din ochi atunci când el cânta câte o baladǎ la vioarǎ iar ea se învârtea, sprintenǎ, printre mese, adunând ulcioarele de rakija. Toatǎ lumea, mai puţin Sarkis, a observat zâmbetul aparte pe care Gordana îl avea pentru el şi felul în care i se lumina privirea atunci când el ciupea corzile viorii.
Dar degeaba observǎ lumea, degeaba îşi închipuie cǎ ştie. Timp de un an, Sarkis a plecat cǎtre casǎ fǎrǎ sǎ îi zicǎ Gordanei, la despǎrţire, un alt cuvânt decât la revedere. Douǎ ceasuri încheiate dura drumul sǎu din Belgrad pânǎ în Zemun şi cale de douǎ ceasuri îşi rostea iubirea cǎtre Gordana şi povestea Dunǎrii cum avea sǎ decurgǎ viaţa lui alǎturi de ea; niciodatǎ, însǎ, atunci când o întâlnea, nu îi spunea o vorbǎ şi Gordanei.
Timp de un an, Gordana s-a culcat singurǎ în pat visând la un prinţ, dacǎ nu prinţ chiar şi cavaler, dacǎ nu chiar cavaler fie şi un bǎrbat obişnuit, cu ochii negri şi arzând ca focul, cu un accent misterios şi o vioarǎ care trezeşte în oameni vremurile care n-or sǎ fie niciodatǎ, cu un picior de lemn şi un zâmbet atât de trist încât tristeţea altora sǎ parǎ doar o simplǎ mascǎ.
Apoi, într-o zi, un tânǎr locotenent, blond, înalt, spǎtos, cu barbǎ asprǎ, privire jucǎuşǎ şi zâmbet care cere trei sute de ani de viaţǎ, a intrat în Tri šešira. Cum l-a vǎzut, Gordana a uitat de prinţ, de cavaler şi de violonistul şchiop şi trist. Altfel de vise au început sǎ îi tulbure nopţile, vise însoţite de o cǎldurǎ pânǎ atunci necunoscutǎ, dar plǎcutǎ, în pântece. Când îl vedea pe locotenent la vreuna dintre mese, respiraţia i se iuţea şi i se tǎiau picioarele, de trebuia sǎ iasǎ la aer şi sǎ îşi arunce cu nişte apǎ pe faţǎ ca sǎ îşi revinǎ.
Locotenentul a observat cǎ fata se înroşea ori de câte ori li se întâlneau privirile. Nu era neobişnuit ca femeile sǎ reacţioneze în acest fel în preajma sa, aşa cǎ zâmbea din colţul buzelor şi cǎtre Gordana, la fel cum fǎcea cu celelalte. Spre deosebire de altele, însǎ, Gordana nu zǎbovea niciodatǎ la vorbǎ cu el, iar când s-a oferit, în vreo douǎ ocazii, sǎ o însoţeascǎ acasǎ pentru a o apǎra de golani, fata l-a refuzat scurt, fǎrǎ a-i da vreo explicaţie. Înainte de a apuca sǎ o invite din nou, un prieten i-a spus locotenentului cǎ ar face bine sǎ uite de Gordana dacǎ nu vroia sǎ aibǎ de-a face cu Zdravko. Locotenentul nu era un fricos, dar nici genul cǎruia îi place sǎ-şi încerce prea mult norocul, nu atunci când era vorba de un luptǎtor de care ajunsese sǎ se teamǎ întreg Belgradul, aşa cǎ a încercat sǎ urmeze sfatul prietenului sǎu. Nouǎ luni încheiate nu a mai cǎlcat prin Tri šešira. În timpul ǎsta Gordana a devenit slabǎ ca o umbrǎ iar Sarkis, care o privea cum se usucǎ de dor, mai pǎmântiu la faţǎ decât fusese atunci când se trezise pe patul de spital din Salonic.
Nu a existat bordel în Belgrad sau în Zemun prin care locotenentul sǎ nu fi cǎlcat în cele nouǎ luni. N-a fost fatǎ, întâlnitǎ pe la vreun dans, cǎreia sǎ nu îi fi sucit minţile. Când se sǎtura de curve şi fecioare, bǎtea strǎzile oraşului în cǎutare de neveste de ofiţeri, meşteşugari sau chiar şi de muncitori, şi i-au cǎzut la pat toate cele pe care şi le-a dorit, chiar şi acelea cǎrora, de obicei, nu le fugeau ochii dupǎ alţi bǎrbaţi. A avut, în acele nouǎ luni, sute de femei de toate felurile, însǎ niciuna dintre ele nu a reuşit sǎ-l mulţumeascǎ. Gordana i se insinuase, cumva, în sânge. Şi-a dat, de altfel, seama de acest lucru chiar din prima zi dupǎ ce s-a hotǎrât sǎ nu mai meargǎ în Tri šešira când, pentru a termina partida de amor cu tânǎra nevastǎ a unui negustor de cafea înainte ca acesta sǎ se întoarcǎ acasǎ, a trebuit sǎ îşi închidǎ ochii şi sǎ îşi imagineze cǎ femeia care se zvârcolea, sub el, ca un şarpe, era Gordana. De atunci, în fiecare zi, uneori de mai multe ori pe zi, a fǎcut dragoste doar cu Gordana, care se afla mereu la doar o mişcare de pleoapǎ de toate acele gemete şi trupuri care se agǎţau de el, de sânii în felurite forme pe care îi frǎmânta sau de pǎrul blond, roşcat sau brunet care îi mângâia pieptul. Dupǎ nouǎ luni nu a mai suportat sǎ nu o vadǎ şi s-a întors în Tri šešira. Nǎscocise, de altfel, un plan sǎ o câştige.
Locotenentul fusese dintotdeauna norocos, în ciuda zicalei cu norocul în cǎrţi şi norocul în dragoste. Cu cât avea mai multe amante, cu atât mai mulţi aşi, popi şi dame atunci când fǎcea o partidǎ. În seara în care s-a reîntors în Tri šešira, nu i-a aruncat nici mǎcar o privire Gordanei, care cǎzuse lângǎ o bancǎ, prinsǎ în braţe de mereu-atentul Sarkis, şi s-a aşezat la masa lui Zdravko, provocându-l la un joc de cǎrţi.
Cǎtre dimineaţǎ, când Zdravko pierduse tot ceea ce avea şi solda pe urmǎtorii 10 ani, locotenentul i-a propus un ‚totul sau nimic’ în care el avea sǎ punǎ tot ceea ce avea, iar Zdravko pe Gordana. Când a auzit, Zdravko a dus mai întâi mâna la pistol însǎ, atunci când transpiraţia îngheţase deja pe spatele locotenentului, a acceptat.
Zdravko a avut doi aşi, o damǎ şi doi zecari; locotenentul – doi şeptari şi trei popi. Pânǎ ca ospǎtarul sǎ îi aducǎ locotenentului prima rakije care sǎrbǎtorea victoria, Zdravko fugise deja din Tri šešira; l-au gǎsit mort, cu un glonte în cap, undeva prin Kalemegdan.
În dimineaţa în care fratele sǎu s-a sinucis, Gordana a mers acasǎ cu locotenentul. Timp de patruzeci de zile, cât ar fi trebuit sǎ dureze cel mai negru dintre dolii, nu a lǎsat-o sǎ se ridice din pat decât pentru a bea apǎ şi a se spǎla. Cu toate acestea, când Gordana s-a întors la muncǎ, arǎta la fel de voinicǎ şi de sǎnǎtoasǎ ca şi înainte de a-l cunoaşte pe locotenent, de parcǎ lunile în care nu-l vǎzuse şi moartea lui Zdravko nu se întâmplaserǎ niciodatǎ.
Mai grea decât întoarcerea Gordanei a fost revenirea locotenentului la regiment. Mulţi bârfeau, pe la colţuri, cǎ îl vrǎjise pe Zdravko sǎ se împuşte în cap; şi mai mulţi şopteau cǎ, de fapt, cel vrǎjit era chiar locotenentul şi era aşa pentru cǎ bǎuse vin în care Gordana îşi pusese câteva picǎturi din sângele care-i curgea în fiecare lunǎ. Câţiva prieteni chiar au râs de el şi i-au spus cǎ nu mai este suficient de bǎrbat şi a ajuns sub papucul femeii. Locotenentul turba atunci când îi auzea şi era tentat sǎ îi provoace, unul câte unul, la duel; în cele din urmǎ s-a gândit cǎ ar fi mai câştigat dacǎ le-ar arǎta el la toţi cât este de bǎrbat fǎrǎ sǎ fie nevoie sǎ îşi tragǎ şi sabia. Locul în care a ales sǎ o facǎ a fost Tri šešira, iar modul – sǎ o punǎ pe cea care îl adusese sub papuc sǎ danseze goalǎ pe masǎ, pentru el şi câţiva dintre camarazii lui, ca aceştia sǎ se convingǎ singuri cǎ nicio femeie nu îl poate face sǎ îşi piardǎ capul.”
„Ce chestie, îl întrerupse Vrsan, şi strǎbunica mea a dansat goalǎ pe o masǎ într-unul din anii care au urmat Primului Rǎzboi Mondial. Dar nu în Skadarlija ci chiar aici, în Zemun, într-o cârciumǎ de pe malul Dunǎrii care mai existǎ şi azi, Šaran îi zice. Este una dintre poveştile picante ale familiei mele. Este drept, însǎ, cǎ pe ea nu a pus-o nimeni, a fǎcut-o pentru cǎ aşa a vrut, la un chef la care s-au cam încins spiritele.”
„Poate cǎ asta o fi fost moda vremii, sǎ danseze femeile goale pe masǎ. Te asigur, însǎ, cǎ Gordana nu a vrut sǎ o facǎ; locotenentul a urcat-o cu forţa pe masǎ, i-a smuls rochia, l-a strigat pe Sarkis şi le-a poruncit lui sǎ cânte şi ei sǎ danseze. Gordana a izbucnit în plâns şi a încercat sǎ-şi acopere cu mâinile goliciunea. Sarkis şi-a lǎsat pe lângǎ corp mâna în care ţinea vioara însǎ a rǎmas pe loc, privind-o ca hipnotizat pe Gordana. Locotenentul a rânjit cǎtre el, şi-a smuls pistolul din teacǎ şi l-a împuns în tâmplǎ pe Sarkis, îţi place femeia mea şchiopule, nu? Acum pune mâna şi cântǎ dacǎ nu vrei sǎ îţi împrǎştii creierii pe jos, dupǎ care a scos din veston un bici şi a lovit-o peste coapse pe Gordana: Danseazǎ! Sarkis a început sǎ tremure, însǎ nu a fǎcut nicio mişcare. Danseazǎ! strigǎ din nou locotenentul şi o lovi iar pe Gordana, apoi armǎ pistolul şi îl presǎ şi mai tare de tâmpla lui Sarkis: Şchiopule, este ultima oarǎ când ţi-o spun: cântǎ! Sarkis nu zise nimic, însǎ continuǎ sǎ o fixeze pe Gordana. Femeia îl implorǎ, privindu-l în ochi: Cântǎ, Sarkis, te rog! apoi, fǎrǎ sǎ aştepte ca el sǎ înceapǎ, îşi şterse lacrimile cu dosul palmei, se îndreptǎ din spate, îşi ridicǎ mâinile în sus şi începu sǎ se învârtǎ pe o muzicǎ pe care doar ea o auzea. N-a fost bǎrbat în Tri šešira care sǎ nu fi oftat atunci când a vǎzut-o în întreaga ei splendoare. Chiar şi locotenentul şi-a slǎbit apǎsarea armei pe tâmpla lui Sarkis şi a lǎsat sǎ-i alunece biciul din mânǎ. Nici el, nici cei patru camarazi ai sǎi, orbiţi cu toţii de frumuseţea Gordanei, nu au observat ura din ochii lui Sarkis în timp ce îşi ridica vioara la umǎr. Pentru prima oarǎ în viaţa lui, Sarkis îşi dorea sǎ ucidǎ. A început sǎ cânte imaginându-şi cǎ arcuşul este o spadǎ cu care taie capul fiecǎrui soldat din lume, iar vioara o flintǎ cu care îi împuşcǎ în inimǎ.
Cântecul lui Sarkis avea un ritm drǎcesc. Gordana, prinsǎ în propriul ei dans, nu îl auzea, însǎ cei cinci ofiţeri simţeau cum ritmul le intrǎ, încet, încet, în sânge, silindu-i mai întâi sǎ se ridice în picioare, apoi sǎ batǎ din palme şi, în cele din urmǎ, sǎ se prindǎ într-o horǎ în jurul mesei pe care dansa Gordana. Pe mǎsurǎ ce cântecul viorii curgea prin ei, li se redeşteptau în vine bǎtǎliile pe care, nu demult, le purtaserǎ. Bǎtǎile cizmelor în duşumea erau loviturile de tun ale austriecilor, un glissando ascuţit şi stins al viorii – schija care apare, de nicǎieri, pentru a-ţi sfârteca un picior; şopotul vinului şi al rakijei turnate în pahare – murmurul sângelui ce se scurge din camarazii cǎzuţi. Chiotul de bucurie al unuia dintre ofiţeri a devenit rǎcnetul de asalt al bulgarilor. Cineva şi-a smuls stiletul din teacǎ şi l-a înfipt în gâtlejul celui care era în faţa lui, altcineva şi-a îndreptat pistolul cǎtre cel mai bun prieten al sǎu. Când Sarkis a lǎsat vioara, cei cinci ofiţeri zǎceau morţi, întinşi pe jos. Pe masǎ, Gordana tremura goalǎ şi murdarǎ de sângele lor. A strigat, vǎzându-l pe locotenent mort, a sǎrit de pe masǎ, i-a îmbrǎţişat cadavrul, l-a sǎrutat pe ochi şi pe buze şi, înainte ca cineva sǎ o poatǎ opri, a pus mâna pe pistolul lui, şi l-a vârât în gurǎ şi a tras.”
Armeanul se opri din povestit pentru a-şi turna un nou pahar de vin.
„Povestea ta este foarte frumoasǎ, fratele meu, zise Vrsan. Cum se face, însǎ, cǎ nu am auzit pânǎ acum de ea? Skadarlija este una din strǎzile mele favorite din Belgrad şi cred cǎ îi ştiu toate legendele...nu se putea ca o astfel de întâmplare, care depǎşeşte cu mult orice am aflat eu pânǎ acum, sǎ fie uitatǎ.”
„Ba se putea, pentru cǎ s-a vrut sǎ fie uitatǎ. Toţi cei care au vǎzut tragedia din acea noapte au jurat cǎ nu vor povesti, niciodatǎ, nimǎnui, nimic din ceea ce se întâmplase, pentru cǎ toţi simţiserǎ acelaşi impuls, ca şi ofiţerii, de a-l ucide pe cel de lângǎ el. Nu puteau înţelege de unde venise acea poftǎ de sânge, era ca şi cum o vrajǎ, sau mai degrabǎ un blestem, dacǎ nu chiar Diavolul însuşi, se pogorâse peste Tri šešira. Le-a fost teamǎ cǎ şi dacǎ se vor mai gândi vreodatǎ la masacru, Diavolul se va întoarce pentru a-i hǎitui, şi de aceea s-au grǎbit sǎ şteargǎ toate urmele, sǎ arunce cadavrele în Dunǎre şi în Sava şi sǎ plece care încotro, cât mai departe de Belgrad şi de Skadarlija. Singurul care a povestit întâmplarea a fost Sarkis Kasparian, dar şi povestea lui le-a fost cunoscutǎ doar lui Dragan şi alor lui. Acesta este, de altfel, cum v-am mai spus-o, motivul pentru care eu şi-ai mei am încercat sǎ învǎţǎm armeana şi qanunul. Am vrut sǎ înţelegem povestea lui Sarkis, aşa cum a spus-o el.”
„Pǎi de ce a trebuit sǎ învǎţaţi cu toţii armeana? Bǎnuiesc cǎ povestea lui Sarkis a fost aflatǎ de acel strǎbunic al tǎu, Dragan, care i-a spus-o fiului sǎu, în sârbǎ şi tot aşa pânǎ la tine...mai ales cǎ, dupǎ cum ai zis chiar tu, Sarkis învǎţase sârba, deci în sârbǎ trebuie sǎ îi fi spus totul lui Dragan.”
„E şi nu e aşa. Este adevǎrat cǎ, pânǎ acum, voi aţi auzit o poveste a lui Sarkis şi a Gordanei şi este la fel de adevǎrat cǎ în cealaltǎ poveste, cea spusǎ de Sarkis, sunt exact aceleaşi întâmplǎri, cu aceleaşi personaje şi în aceeaşi ordine cronologicǎ...totul începe în Istanbul, înainte de naşterea lui Sarkis şi se terminǎ în Belgrad odatǎ cu moartea sa, despre care nu am apucat sǎ vǎ spun nimic, încǎ. Da, pare a fi aceeaşi poveste, însǎ nu este. Dacǎ vreţi o metaforǎ care sunt sigur cǎ o sǎ îi placǎ lui Vrsan, deosebirile între cele douǎ sunt la fel de mari ca deosebirile între oaza pe care cǎlǎtorul însetat crede cǎ o vede în depǎrtare în deşert atunci când ochii îi joacǎ ultima festǎ a vieţii, şi oaza, realǎ de data aceasta, care i se descoperǎ, în spatele unei dune, beduinului care ştie sǎ îşi gǎseascǎ drumul prin întinderi de nisip în care nu existǎ niciun drum. Povestea lui Sarkis începe în noaptea morţii Gordanei când, neobservat de nimeni, s-a strecurat afarǎ din Tri šešira şi s-a întors în casa alor mei din Zemun. Cum a ajuns, s-a închis în cǎmǎruţa lui, a luat în braţe qanunul pe care şi-l fǎcuse dupǎ ce ajunsese în Zemun, şi a început sǎ lucreze. Începând din acea zi a devenit o umbrǎ pentru cei ai casei. Din camera lui se auzeau acorduri, fraze muzicale, cuvinte în armeanǎ pe care, bineînţeles, nimeni nu le înţelegea, însǎ niciodatǎ nu schimba o vorbǎ şi cu Dragan şi ai lui. Când nu era nimeni prin preajmǎ, lua castroanele de mâncare pe care strǎbunica mea i le lǎsa lângǎ uşǎ, dar abia ciugulea din ele; noaptea târziu, când familia dormea, stǎtea tǎcut în grǎdinǎ sau rǎtǎcea pe strǎzile Zemunului şi chiar şi mai departe, pentru cǎ în câteva rânduri a fost vǎzut şi pe Skadarlija, pe lângǎ Tri šešira.
Dupǎ trei ani de singurǎtate, Sarkis s-a întâlnit, în sfârşit, cu Dragan şi restul familiei. A ieşit din camera sa la ora cinei şi s-a aşezat cu ei la masǎ de parcǎ ultima oarǎ o fǎcuse cu doar o searǎ înainte. Ca niciodatǎ de când îl cunoscuse Dragan, avea chef de vorbǎ şi de glume şi chiar şi-a umplut în câteva rânduri paharul cu vin. Dupǎ ce strǎbunica mea a strâns masa, Sarkis le-a cerut tuturor sǎ mai rǎmânǎ pentru a le cânta o poveste şi l-a chemat pe Dragan în camera lui sǎ-l ajute sǎ-şi care qanunul. Odatǎ ajunşi în camerǎ, i-a încredinţat strǎbunicului meu un manuscris de câteva zeci de pagini cu partituri muzicale sub care erau scrise, mǎrunt, cuvinte în alfabetul armean. Apoi a luat el însuşi qanunul şi s-a îndreptat cǎtre camera de zi.
Strǎbunicul meu, Dragan, nu era nici pe departe genul de om care sǎ se lase impresionat prea uşor de ceea ce el numea nimicuri din care femeile pişǎ ochii. A fost un tip dur, cu picioarele bine înfipte în pǎmânt, care cu cinci minute înainte de a muri s-a ridicat din pat, a zis cǎ el nu are de gând nici sǎ boleascǎ precum o lǎuzǎ şi nici sǎ moarǎ ca vita în aşternut, a bǎtut cu pumnul în masǎ şi a cerut o rakija şi o ţigarǎ din care n-a mai apucat sǎ fumeze decât trei sferturi. Cu toate acestea, pânǎ în ultima zi bǎtrânului i se udau ochii atunci când îşi amintea de noaptea în care Sarkis le cântase povestea.
Balada Gordanei, cum o numise Sarkis, nu era nici cântec, nici poezie, nici poveste. Istanbulul cum fusese înainte de prigoanǎ şi în timpul acesteia, poiana din munţii Macedoniei şi bandiţii însetaţi de sânge, spitalul din Salonic şi Gordana dansând, goalǎ, pe masǎ, toate acestea le apǎreau aievea lui Dragan şi alor lui în timp ce Sarkis cânta; le apǎreau aievea deşi nu înţelegeau nici mǎcar unul dintre cuvintele cu iz de liturghie ale baladei. Cincizeci de ani mai târziu, Dragan îi povestea tatǎlui meu cǎ dupǎ atât amar de vreme nu reuşise sǎ îşi dea seama dacǎ, atunci când Sarkis terminase, începuse sǎ plângǎ pentru cǎ acesta cǎzuse mort sau pentru cǎ frumuseţea baladei era de nesuportat.
A doua zi dupǎ înmormântarea lui Sarkis, Dragan s-a apucat de armeanǎ şi de qanun. A reuşit sǎ le înveţe, pe amândouǎ, la fel de bine ca mulţi dintre cei care erau numiţi cunoscǎtori; fiul sǎu l-a depǎşit, fiul fiului sǎu a reuşit sǎ le stǎpâneascǎ de parcǎ s-ar fi nǎscut armean, iar eu cred cǎ, deşi am doar treizeci de ani, mǎ descurc deja, atât cu armeana cât şi cu qanunul, mai bine decât tatǎl meu. Totuşi, ceva ne-a scǎpat. Oricât de corect am citi versurile şi partiturile lui Sarkis, oricâte lacrimi le-am smulge ascultǎtorilor, Gordana nu danseazǎ, printre noi, în camerǎ, minaretele Istanbului nu strǎpung podelele ca în acea noapte în care Dragan a auzit pentru prima oarǎ balada. Bunicul meu s-a gândit, spre bǎtrâneţe, cǎ poate nu reuşim sǎ rostim balada pentru cǎ nu ne-am nǎscut cu limba armeanǎ şi de atunci încercǎm sǎ o traducem, însǎ în ciuda zecilor de variante, în versuri, în prozǎ, mot-a-mot, adaptate, nu am ajuns nicǎieri. Tatǎl meu a crezut cǎ incapacitatea noastrǎ de a traduce are legǎturǎ cu faptul cǎ niciunul dintre noi nu a vǎzut povestea, aşa cǎ ne-am apucat sǎ vizitǎm Istanbulul, Salonicul şi munţii Macedoniei şi am inventat şi un joc în care cǎutǎm personajele baladei – ne aşezǎm în câte un loc şi privim chipurile care trec pe lângǎ noi încercând sǎ gǎsim o Gordana, un Sarkis, un locotenent, un Dragan, dar şi fete care ar putea sǎ-i fie surori lui Sarkis, femei care seamǎnǎ cu mama sa, bǎrbaţi cǎrora li s-ar potrivi rolurile celor patru ofiţeri care au murit odatǎ cu locotenentul...eu unul am jucat ultima oarǎ acest joc chiar astǎzi, înainte sǎ ne întâlnim, Vrsane. Degeaba, ritmul tainic al Baladei Gordanei continuǎ sǎ ne scape, fie cǎ încercǎm sǎ o recitǎm în armeanǎ, fie cǎ ne pierdem nopţile pentru a o traduce în sârbǎ.”
„Cred cǎ, totuşi, o ştii pe de rost, chiar dacǎ nu o poţi spune aşa cum îţi doreşti”, zise Teresa Selgueiro.
„Bineînţeles cǎ o ştiu, altfel nu mi-aş fi adus qanunul. Care qanun, nu v-am spus-o pânǎ acum, este chiar cel fǎcut de Sarkis. O sǎ vǎ recit, balada, aşa cum pot, în armeanǎ. Dacǎ veţi reuşi sǎ îi ghiciţi frumuseţea, consideraţi acest lucru un dar pe care vi-l face casa arabǎ; în ceea ce priveşte stângǎciile, însǎ, vina este numai a mea.”
Niciunul dintre ei nu a observat vreo stângǎcie: balada, cu muzica sa stranie şi înlǎnţuirea aceea de cuvinte ce amintea de o litanie, li s-a pǎrut perfectǎ. Şi chiar dacǎ umbrele lungi de pe podeaua şi pereţii camerei nu au tremurat decât din cauza jocului lumânǎrilor, atunci când au închis ochii au avut impresia cǎ vǎd frânturi din vieţile lui Sarkis şi Gordanei.
Nimeni nu a îndrǎznit sǎ tulbure tǎcerea atunci când Armeanul a terminat de recitat balada. Au rǎmas nemişcaţi, pânǎ când s-a stins şi ultima dintre lumânǎri, apoi au plecat unul câte unul, fǎrǎ sǎ îşi mai ia la revedere. Când s-a deschis uşa şi a pǎtruns o razǎ de luminǎ de la lunǎ, Vrsan a vǎzut, cu coada ochiului, cǎ acul unui ceas de pe perete era undeva între orele trei şi patru.
Nici mǎcar câinii vagabonzi nu mai erau treji în Zemun la acea orǎ. Pe strǎzile pustii ale oraşului, patru oameni se îndreptau, fiecare singur, cǎtre propria lui casǎ, deşi cel puţin unul dintre cei trei bǎrbaţi aşteptase, în secret, o invitaţie din partea femeii. Vrsan nu a mai întâlnit-o niciodatǎ pe Teresa Selgueiro şi nu i-a mai revǎzut nici pe Armean sau pe ceilalţi doi oaspeţi ai sǎi; dupǎ un timp şi-a dat seama cǎ nici nu şi-ar dori acest lucru şi cǎ dacǎ, din întâmplare, ar da peste vreunul din ei prin Belgrad, nu ar avea ce sǎ le spunǎ şi ar încerca sǎ îşi gǎseascǎ o scuzǎ pentru a se despǎrţi cât mai repede. Noaptea petrecutǎ în casa arabǎ a devenit, însǎ, parte din el. Avea senzaţia că trǎise o experienţă mistică, atât de intensă încât o bună bucată de vreme a evitat sǎ treacǎ prin apropierea casei dintr-o teamă absurdă că nu o va mai găsi, că se va dovedi că aceasta, şi odată cu ea şi seara petrecută alături de traducătorul de armeană şi Teresa Salguiero, a fost doar un vis.
În ziua în care s-a hotǎrât, în sfârşit, sǎ vadǎ din nou casa, l-a întâlnit, peste drum de aceasta, pe cika Jova.
Încǎ de când a dat cu ochii de Vrsan, bǎtrânul şi-a dat seama cǎ acesta ascunde o poveste. Nici nu i-a fost greu sǎ o facǎ, dat fiind cǎ îşi petrecuse o viaţǎ întreagǎ spunând şi ascultând poveşti. În atâţia ani învǎţase sǎ citeascǎ semnele subtile care arǎtau cǎ o anumitǎ poveste pe care o spunea el devenea parte dintr-un ascultǎtor şi ajunsese sǎ cunoascǎ privirea omului care are el însuşi o poveste de spus. Cika Jova credea cǎ fiecare om este, în mare mǎsurǎ, o alcǎtuire de poveşti – cele pe care le trǎise el însuşi, cele pe care şi le inventase, cele pe care le citise în cǎrţi sau le auzise de la alţii, chiar şi poveştile pe care nu le ştia, dar care intrau în alcǎtuirea altor oameni ale cǎror vieţi se întâlniserǎ, fie şi preţ de o clipǎ, cu a sa. Un ochi priceput putea sǎ ghiceascǎ poveştile sau frânturile de poveşti din alcǎtuirea unui om, iar acesta era cel mai mare dar pe care şi-l putea dori un povestitor, cǎci astfel ştia cu exactitate ce fel de poveste trebuie sǎ îi spunǎ unui anume ascultǎtor pentru a-i da impresia cǎ o aude pentru prima oarǎ, dar totodatǎ cǎ i-a fost cunoscutǎ dintotdeauna.
De cele mai multe ori, alcǎtuirile de poveşti care fǎceau oamenii nu se deosebeau prea mult una de alta, mai întâi pentru cǎ multe dintre poveşti erau asemǎnǎtoare sau chiar identice, apoi pentru cǎ în niciuna dintre alcǎtuiri o poveste nu avea o importanţǎ atât de mare încât sǎ schimbe, singurǎ, forma întregii alcǎtuiri. Existau, însǎ, foarte, foarte rar, şi poveşti unice, care le umbreau pe toate celelalte, iar acestea erau cele pe care le cǎuta cika Jova. I s-a pǎrut cǎ recunoaşte, în ochii lui Vrsan, o astfel de poveste iar ca sǎ îl ademeneascǎ sǎ i-o dezvǎluie, i-a promis cǎ, la schimb, îi va spune o poveste din O mie şi una de nopţi.
„Bine, dar le ştiu pe toate”, i-a rǎspuns Vrsan care, într-adevǎr, citise câteva traduceri, în sârbǎ şi în englezǎ, şi rǎsfoise şi volumele în arabǎ.
„Nu cred cǎ existǎ vreun om, în viaţǎ, care sǎ ştie toate poveştile din O mie şi una de nopţi. Mulţi au încercat sǎ le adune într-o singurǎ carte, dar întotdeauna au fost câteva care le-au scǎpat. Dar o sǎ afli asta singur, dacǎ mai întâi îmi vei spune povestea la care ştiu cǎ te gândeşti acum.”
Vrsan a acceptat şi în felul acesta a aflat Cika Jova singura poveste pe care o ştia despre casa arabǎ din Zemun şi pentru care eu am plǎtit 50 de dinari şi Tinereţe fǎrǎ bǎtrâneţe şi viaţǎ fǎrǎ de moarte.
Când bǎtrânul a terminat de spus povestea, însǎ, casa arabǎ din Zemun nu mǎ mai interesa câtuşi de puţin. Vroiam sǎ aud o cu totul altǎ poveste, cea pe care cika Jova i-o spusese lui Vrsan, povestea secretǎ din O mie şi una de nopţi. O cǎutam, prin satele şi oraşele Balcanilor, de mai bine de jumǎtate an. L-am implorat pe bǎtrân sǎ mi-o spunǎ şi, pentru a-l convinge, m-am apucat sǎ îi vorbesc despre cǎutǎrile mele, însǎ m-a întrerupt:
“Nu îmi stǎ în obicei sǎ îi spun cuiva mai mult de o poveste pe zi. Îţi trebuie timp sǎ te acomodezi cu ea, sǎ îi pǎtrunzi tainele, sǎ ajungi sǎ o visezi noaptea. Dacǎ ai lǎsa-o sǎ se amestece şi cu altele i s-ar pierde întregul farmec pe care numai un povestitor poate sǎ i-l dea şi ai putea la fel de bine sǎ o citeşti, alǎturi de altele, într-o carte, în loc sǎ îţi pierzi timpul şi banii ascultându-o. Crezi, oare, cǎ este întâmplǎtor faptul cǎ poveştile care ţi s-au fixat cel mai bine sunt acelea pe care ţi le spuneau bunicii în copilǎrie, câte una pe searǎ? Nu, astǎzi nu îţi voi mai spune nicio poveste, mai ales cǎ mai am şi un al doilea motiv sǎ nu o fac: mulţumitǎ celor 50 de dinari pe care mi i-ai dat, ziua mea de lucru s-a încheiat. Mâine, însǎ, mǎ vei gǎsi tot aici, asta dacǎ nu ţi-o vor lua-o înainte alţi iubitori de poveşti. Cautǎ-mǎ şi o sǎ stǎm de vorbǎ.”
L-am rugat sǎ mai stea, am încercat sǎ îl tentez cu alte poveşti pe care le ştiam, sǎ îl mituiesc cu zece mii de dinari şi ceasul pe care îl purtam la mânǎ, însǎ nici nu a vrut sǎ audǎ. Şi-a pus papagalul pe umǎr, a luat la subraţ cutia cu poveşti, a mai zis o datǎ, scurt, “mâine” şi a plecat fǎrǎ sǎ îmi mai arunce vreo privire.
În noaptea aceea nu am mai putut închide un ochi la gândul cǎ, totuşi, eu aş putea fi cel care gǎseşte Al-layla. Chiar dacǎ acceptasem sǎ plec din Bucureşti pentru a o cǎuta în Balcani, nu crezusem niciodatǎ cu adevǎrat cǎ se aflǎ aici, era mult mai probabil sǎ fie pe undeva prin Orient. Într-acolo plecaserǎ, însǎ, aceia dintre noi care vorbeau limbile locului – turca, araba, persana sau hindi. Sârba şi rusa pe care le ştiam eu nu îmi dǎdeau posibilitatea de a merge altundeva decât aici şi, dacǎ voi avea noroc, prin Caucaz şi Asia Centralǎ, însǎ locurile acelea aveau sǎ fie bǎtute şi de ceilalţi patru.
Descoperisem Al-layla, mai bine zis ideea de Al-layla, cu câţiva ani în urmǎ, pe când lucram cu toţii la departamentul de traduceri al unei multinaţionale. Prietenia noastrǎ începuse la unul din jocurile acelea stupide de team-building pe care le tot organizeazǎ astfel de companii. La prima vedere s-ar putea spune cǎ joculeţele lor şi, mai ales, chefurile cu care acestea se încheiau în fiecare searǎ, şi-au atins scopul, pentru cǎ echipele din multinaţionalǎ într-adevǎr s-au sudat. De fapt, cred cǎ şefii au cam regretat organizarea acelui team-building, având în vedere consecinţele sale. La discuţiile pe care le-am avut între noi în zilele team-buildingului, dar şi la ieşirile tot mai dese la bere pe care le-am fǎcut, împreunǎ, dupǎ aceea, ne-am dat seama cǎ niciunul dintre noi nu era prea încântat de munca pe care o fǎcea în multinaţionalǎ, de direcţia pe care pǎrea cǎ o luase viaţa fiecǎruia dintre noi. Nu trecuserǎ prea mulţi ani de când terminasem facultatea aşa cǎ ne aminteam destul de bine visele pe care le avusesem, în primii ani ai acesteia, despre viitorul nostru. Ne dorisem aventuri, cǎlǎtorii, întâlniri cu oameni speciali din tot felul de colţuri ale lumii, iubiri ca acelea despre care citisem în cǎrţi şi nu ne alesesem cu nimic din toate acestea. De aventuri aveam parte când jucam vreun joc pe calculator sau când le organiza firma, sub formǎ de team-buildinguri, cǎlǎtoriile erau delegaţii sau vacanţe în hoteluri all-inclusive izolate de lumea din jur, oamenii pe care-i întâlneam – corporatişti ca şi noi, obsedaţi doar de munca lor – iar iubirile, aventuri sexuale, dar nu toride ci mai degrabǎ mecanice, cu tot felul de tipe agǎţate prin baruri, sau relaţii anoste cu femei şterse cǎrora le ziceam iubite dar care ne erau, de fapt, simple colege de garsonierǎ. Am realizat, atunci, cu toţii, cǎ dacǎ vrem sǎ mai avem vreodatǎ o şansǎ de a o rupe cu viitorul aplatizant care ameninţa sǎ ne macine, trebuie sǎ plecǎm din multinaţionalǎ şi sǎ o luǎm de la capǎt. În câteva luni, şefii noştri s-au trezit cu zeci de demisii şi toţi, pânǎ la ultimul, am reuşit sǎ ne ţinem tari şi sǎ rezistǎm presiunilor pe care le-au fǎcut asupra noastrǎ şi tentaţiilor cu care au vrut sǎ ne atragǎ pentru a ne face sǎ ne rǎzgândim.
Eu şi bǎieţii de la departamentul de traduceri am fost printre primii plecaţi pentru cǎ am descoperit destul de repede ceea ce vroiam sǎ facem, aventura pe care urmǎ sǎ o începem: împreunǎ cu câţiva de la alte departamente ne-am propus sǎ cǎutǎm Al-layla, chiar dacǎ existenţa acesteia nu era nici pe departe o certitudine pentru noi, ci doar o speculaţie întǎritǎ de intuiţie. Nu ne pǎsa, însǎ, pentru cǎ eram convinşi cǎ drumul parcurs cǎtre o destinaţie, oricât de fantasticǎ ar fi aceasta, poate avea la fel de mult farmec ca şi ea. Graalul fascineazǎ nu doar prin ceea ce este, ci şi prin aventurile cǎrora le-a dat naştere, iar Al-layla era Graalul nostru.
Al-layla este noaptea, sau mai bine zis povestea. O mie şi una de nopţi, în arabǎ, este Elf layla ua layla, adicǎ o mie de nopţi şi o noapte. Titlul culegerii pare un pic ciudat, dupǎ cum ne-a atras atenţia arabistul nostru, Grig. În primul rând, de ce sǎ zici o mie de nopţi şi o noapte, când poţi sǎ spui o mie una, elf ua uahad? Şi, în al doilea rând, de ce fix o mie de nopţi şi încǎ una, de ce nu 376, 584 sau 645 de nopţi?
Nu sunt 376, 584 sau 645 de nopţi şi o noapte pentru cǎ 1000 este numǎrul perfect, o formǎ de manifestare a infinitului, iar acel unu dupǎ 1000 te duce dincolo de infinit. Dar asta nu e totul: o mie de nopţi şi o noapte înseamnǎ cǎ dincolo de perfecţiunea care este o mie, existǎ o esenţǎ a perfecţiunii care este o noapte, adevǎrata substanţǎ a celor o mie şi una de nopţi. Al-layla, noaptea, este acea noapte, din cuprinsul celor o mie şi una, în care Sherezada i-a spus lui Shahriar o poveste care conţine esenţa tuturor celorlalte: povestea perfectǎ.
Iar acum pune-te sǎ cauţi Al-layla. Titlul culegerii este doar un indiciu cǎ existǎ o poveste perfectǎ. Sǎ fie ascunsǎ, cumva, în cele 20 de nopţi de tǎcere ale Shehrezadei care apar, în versiunea tradusǎ de Burton, dupǎ povestea lui Aladin? Sǎ fie una dintre poveştile comune tuturor versiunilor existente din O mie şi una de nopţi? Sǎ fie, din contrǎ, o poveste care apare doar într-una dintre versiuni, iar atunci nu ne rǎmâne decât sǎ le citim pe toate pentru a o gǎsi?
Pânǎ la urmǎ am ajuns la concluzia cǎ Al-layla, cea de-a mia şi una noapte, face parte din cele O mie şi una de nopţi dar nu este, neapǎrat, cuprinsǎ în vreuna din versiunile tipǎrite ale acesteia. Cu o mie de ani înainte ca poveştile sǎ fie puse pentru prima oarǎ pe hârtie la Damasc, acestea au circulat prin Orient şi au fost spuse prin cafenele, în diwaniile satelor, la câte un colţ de stradǎ sau chiar şi la curţile regilor înclinaţi sǎ afle cu ce se desfǎta vulgul pe care îl stǎpâneau. În mia de ani de dupǎ ce au fost puse pentru prima oarǎ pe hârtie, poveştile şi-au continuat aceastǎ viaţǎ paralelǎ, care scǎpa îngrǎdirilor acelei forme fixe care este cuvântul tipǎrit. Au fost reinventate, modificate, unele au scǎpat ciclului, altele i-au fost adǎugate, unele nu au ajuns niciodatǎ poveşti ale celor o mie şi una de nopţi, deşi acolo le era locul, altele, din contrǎ, au devenit poveşti-impostoare, care nu au nimic de-a face cu nopţile.
Era clar cǎ, deşi bibliotecile erau un loc cât se poate de potrivit pentru a începe sǎ cǎutǎm Al-layla, trebuia sǎ batem lumea, locurile în care aceasta ar fi putut fi spusǎ de-a lungul veacurilor, dacǎ vroiam sǎ fim siguri cǎ o sǎ o gǎsim. Orientul, de unde au pornit nopţile şi în care mai trǎiau încǎ unii dintre acei povestitori de modǎ veche, hakawati, era destinaţia evidentǎ, însǎ nu era singura. Din Baghdad şi Damasc, din Ispahan şi Samarkand, din Herat şi Cairo, Orientul şi poveştile sale se rǎspândiserǎ înspre toate punctele cardinale. Era greu sǎ luǎm la picior întreaga lume, aşa cǎ am început prin a încerca sǎ gǎsim locurile în care se poate ascunde o poveste. Unde poate fi mai greu de gǎsit un copac decât în pǎdure? Unde se poate pierde mai uşor urma unei poveşti decât într-o parte a lumii clǎditǎ pe poveşti? Balcanii erau unul din acele astfel de locuri, astfel încât, chiar de ziua mea, pe 13 septembrie, am intrat în Serbia pe la Stamora Moravita. Câteva luni mai târziu, îmi croisem, prin poveşti, drum pânǎ la Belgrad, unde am auzit de cika Jova şi de casa arabǎ din Zemun. Era cea mai bunǎ pistǎ din câte avusesem pânǎ atunci, iar acea primǎ întâlnire cu bǎtrânul nu a fǎcut decât sǎ îmi creascǎ speranţele; de aceea nu am putut sǎ închid un ochi în noaptea care i-a urmat.
L-am gǎsit la locul lui, peste drum de casa arabǎ, însǎ a trebuit sǎ aştept pentru cǎ avea un client cǎruia îi spunea chiar povestea auzitǎ de la mine, Tinereţe fǎrǎ bǎtrâneţe şi viaţǎ fǎrǎ de moarte. M-a surprins un pic cǎ, deşi nu a citit-o de pe hârtia pe care şi-o notase, nu a fǎcut niciun fel de greşealǎ, de parcǎ o ştia de ani de zile. M-am întrebat dacǎ nu cumva aflase istoria lui Vrsan Lestaric tot cu o noapte înainte de a mi-o povesti mie, şi nu cu ani în urmǎ, cum îmi imaginasem.
Când a terminat, s-a uitat la ceas, şi-a închis cutia cu poveşti şi mi-a fǎcut semn sǎ mǎ apropii:
„Pentru cǎ, la fel ca mine, eşti un cǎutǎtor de poveşti, voi încǎlca o regulǎ pe care am urmat-o cu sfinţenie întreaga mea viaţǎ de povestitor. Te voi lǎsa sǎ mǎ însoţeşti şi sǎ îmi cumperi prânzul; pe drum şi cât vom sta la masǎ o sǎ îţi spun ceea ce ştiu despre povestea pe care cred cǎ o cauţi.”
S-a ridicat în picioare:
„Nu pari a fi mult mai în vârstǎ decât nepotul meu, aşa cǎ o sǎ te rog sǎ cari tu cutia cu poveşti. În felul acesta vei ajuta un om bǎtrân sǎ îşi pǎstreze rǎsuflarea pentru a putea vorbi.”
Am aprobat din cap, fǎrǎ sǎ zic nimic, şi m-am aplecat ca sǎ ridic cutia. Era mai grea decât mǎ aşteptasem şi nu prea înţelegeam cum de bǎtrânul o purtase cu o zi în urmǎ la subraţ fǎrǎ sǎ parǎ cǎ face vreun efort. Cika Jova a zâmbit uşor vǎzând cǎ mǎ cam chinui cu ea şi a luat-o înainte fǎrǎ sǎ mǎ mai aştepte. Am alergat câţiva paşi pentru a-l prinde; când am ajuns în dreptul lui, a început sǎ vorbeascǎ:
„Ştiu cǎ vouǎ, tinerilor, vǎ este destul de greu sǎ vǎ imaginaţi cǎ bǎtrânii pisǎlogi şi neputincioşi care vǎ stau vouǎ în picioare pe stradǎ au fost pe vremuri ca şi voi, cǎ bunicul copilǎriei voastre a fost şi el, cândva, copil. Nu m-ar mira ca tu sǎ îţi închipui, despre mine, cǎ mi-am petrecut întreaga viaţǎ spunând poveşti. Este adevǎrat, poate, cǎ anii în care eu am spus poveşti sunt mai mulţi decât anii pe care i-ai trǎit tu pânǎ acum, însǎ eram deja bǎrbat trecut bine de floarea vârstei atunci când am început sǎ o fac. În tinereţe am colindat şi eu lumea în cǎutarea unei poveşti. Mi-ai zis, ieri, cǎ tu ai plecat la drum fǎrǎ sǎ ştii cu siguranţǎ cǎ povestea ta existǎ; eu unul am fost mai norocos, din punctul ǎsta de vedere, pentru cǎ, în primii ani ai vieţii, crescusem alǎturi de un om care o auzise: strǎbunicul meu.
Tata Vanja, cum îi spuneam cu toţii, a fost marinar. Nu de apǎ dulce, dintre aceia care se lasǎ duşi de Dunǎre sau, cel mult, vâslesc împotriva curgerii sale, ci marinar adevǎrat, care a ocolit Capul Bunei Speranţe, şi-a vǎzut camarazi luaţi de talazuri în furtunile Pacificului şi a strǎbǎtut Atlanticul de la un cap la celǎlalt. Te-ar putea mira existenţa unui strǎmoş marinar, având în vedere cǎ eu sunt dintr-un oraş care nu are ieşire la mare, la fel cum au fost toţi ai mei de când ne amintim. Şi tata Vanja s-a nǎscut pe lângǎ Belgrad, însǎ a ajuns marinar în anul în care a vǎzut pentru prima oarǎ marea, la capǎtul unei cǎlǎtorii cǎtre Dubrovnik. Fusese nǎimit sǎ apere carele cu rakija şi grâu de bandiţii care bǎteau, în vremea aceea, drumurile, iar când marfa a fost încǎrcatǎ pe corabie, tata Vanja şi-a gǎsit şi el un loc, de om bun la toate, pe aceasta.
Nu este locul, aici, sǎ povestesc cum din om bun la toate pe una dintre ultimele corǎbii cu pânze care au strǎbǎtut Adriatica şi Mediterana, tata Vanja a ajuns maşinist la un vas cu aburi ce îşi avea portul în Dublin; cum, dupǎ ce a bǎtut drumul spre India şi Australia timp de zece ani, s-a angajat la compania unui american, Samuel Alan Armstrong, iar acolo, dupǎ un timp, a devenit secund al cǎpitanului pe cel mai mare vas al flotei care fǎcea comerţ între Shanghai şi San Francisco.
Este important de ştiut, însǎ, pentru ceea ce vrei tu sǎ afli, cǎ atât Shanghaiul cât şi San Francisco atrǎgeau marinarii, în acele vremuri, cu mulţimea de localuri în care chinezii ofereau tinere gata sǎ facǎ orice pentru un bǎrbat obosit de cǎlǎtorii, şi pipe cu opium care îl ajutau sǎ uite de monştrii ce îşi iţeau capetele din mare în nopţile cu lunǎ nouǎ. Tata Vanja nu era omul care sǎ tremure pe mare în aşteptarea dozei de drog, însǎ din când în când se întindea şi el pe câte un pat şi trǎgea alene din pipǎ în timp ce lǎsa câte douǎ-trei chinezoaice sǎ aibǎ grijǎ de trupul sǎu.
O astfel de escapadǎ avea sǎ îi schimbe viaţa strǎbunicului meu şi sǎ îl determine sǎ renunţe la marinǎrie pentru a se întoarce acasǎ.
S-a întâmplat în cartierul chinezesc din San Francisco, în primǎvara lui 1870. Cǎlǎtoria dinspre Shanghai fusese mai grea ca niciodatǎ, cu nu mai puţin de opt marinari mǎturaţi de valuri în timpul unei furtuni din largul oceanului. Din port, tata Vanja s-a îndreptat direct cǎtre localul lui favorit, amenajat la etajul unui mic hotel destul de scump; tata Vanja îl prefera pentru cǎ erau mici şansele ca acolo sǎ se întâlneascǎ cu vreunul dintre marinarii pe care îi comanda, care nu trebuiau sǎ ştie cǎ şi ofiţerii au aceleaşi îndeletniciri ca şi ei.
Localul era destul de aglomerat în acea searǎ, iar clienţii erau în mare parte din lumea bunǎ a San Franciscoului – avocaţi, ingineri, negustori, chiar şi doi militari. Proprietarul, un chinez slab, înalt şi complet spân, amic cu tata Vanja, l-a luat în primire de cum a intrat în local, a trimis dupǎ fata sa favoritǎ şi i-a spus cǎ pentru el are ceva special.
‚Bengalez?’, a întrebat strǎbunicul meu.
‚Bineinteles cǎ bengalez, ştii bine cǎ ţie îţi dau doar cel mai bun opium, însǎ acesta este mult, mult mai bun decât de obicei’, i-a rǎspuns Han, apoi i-a aprins el însuşi pipa.
Sǎ nu îţi închipui cǎ dacǎ îţi povestesc atât de în detaliu am adǎugat ceva de la mine. Toate aceste amǎnunte, de la începutul serii, au fost reţinute cu exactitate de tata Vanja, care mi le-a spus atunci când eram adolescent şi a vǎzut cât de pasionat eram de cǎrţi şi de poveşti. Din pǎcate, strǎbunicul meu nu a memorat exact ceea ce a fost mai important în acea searǎ, şi anume povestea perfectǎ pe care a auzit-o.
Îşi aprinsese deja cea de-a doua pipǎ şi se întinsese pe o canapea, cu capul în poalele lui Qi. Cei mai mulţi dintre clienţi plecaserǎ, aşa cǎ nu mai rǎmǎseserǎ decât obişnuiţii casei. Han a condus pânǎ la poartǎ un important judecǎtor, a cǎrui prietenie îl ajuta sǎ nu aibǎ probleme cu poliţia, şi s-a întors însoţit de o persoanǎ pe care tata Vanja nu o mai vǎzuse niciodatǎ. Era un bǎrbat înalt, cu nasul coroiat asemeni unui cioc de vultur, ten mǎsliniu şi o barbǎ bogatǎ, pe jumǎtate cǎruntǎ.
‚În noaptea aceasta, domnilor, a spus Han cu accentul lui puternic, vǎ voi face un dar. Alǎturi de noi se aflǎ Abu Waqt – arǎtǎ cǎtre strǎin, iar acesta înclinǎ din cap – care de treizeci de ani, de când şi-a pǎrǎsit tribul ce rǎtǎcea prin deşerturile Arabiei, cutreierǎ lumea spunându-le oamenilor poveşti din timpuri şi locuri îndepǎrtate. Şi-a depǎnat poveştile în o sutǎ de oraşe mari, o mie de sate şi un numǎr atât de mare de ferme şi de case încât le-a pierdut socoteala. A învǎţat, în toţi aceşti ani, nu mai puţin de douǎspreze limbi, care s-au adǎugat arabei, turcǎi şi persanei pe care le cunoştea deja când a pornit la drum. Ajuns la San Francisco, norocul a fǎcut sǎ mǎ aleagǎ pe mine pentru a cere gǎzduire şi mi-a promis cǎ, în schimbul acesteia nu îmi va da bani, cǎci singura-i avere îi sunt hainele de pe el, o bocceluţǎ şi toiagul de care aceasta e agaţatǎ, ci îmi va spune o poveste mai preţioasǎ chiar decât un bulgǎre de aur. Povestea aceasta vreau sǎ o împart cu voi, stǎpânii mei.’
Astfel de tirade nu erau neobişnuite la Han, cum nu erau neobişnuite nici ‚darurile’ pe care le fǎcea clienţilor, daruri pentru care, însǎ, avea grijǎ sǎ mǎreascǎ preţul la opium atât cât sǎ-şi scoatǎ cheltuiala. Tata Vanja nu i-a acordat prea mare atenţie şi i-a cerut lui Qi sǎ-i pregǎteascǎ o nouǎ pipǎ. Nici ceilalţi obişnuiţi ai casei nu au pǎrut sǎ dea importanţǎ anunţului fǎcut de Han. Netulburat de indiferenţa lor, Abu Waqt a fǎcut trei paşi, pânǎ în mijlocul camerei, şi-a dres vocea şi a zis: ‚Se spune, o iubiţi oaspeţi, cǎ în vremea lui Iskander Zulqarnein, dincolo de ţinuturile stǎpânite de Gog şi Magog, exista o cetate, ce plutea între pǎmânt şi cer, peste care era rege un cumplit vrǎjitor, în vârstǎ de 999 de ani’. Glasul lui Abu Waqt era puternic şi profund, cu tonuri joase care îl purtau pe ascultǎtor într-o stare asemǎnǎtoare cu cea de veghe, dintre somn şi trezire. Pânǎ ca vocea şi povestea sǎ îl înrobeascǎ de tot, tata Vanja a mai apucat sǎ observe şi cǎ Abu Waqt vorbeşte o englezǎ curatǎ, lipsitǎ de accent.”
Nu m-am putut abţine şi l-am întrerupt pe cika Jova:
„Povestea acelui Abu Waqt...este cumva povestea secretǎ din O mie şi una de nopţi pe care i-ai spus-o lui Vrsan?”
Bǎtrânul m-a privit nemulţumit:
„Nu ştiu când va învǎţa generaţia voastrǎ sǎ asculte. Eşti exact ca şi nepotul meu. Dacǎ ai fi fost atent de la bun început, ai fi observat cǎ am zis în câteva rânduri cǎ strǎbunicul meu nu a memorat povestea ci doar mi-a vorbit despre ea.”
„Am auzit când aţi spus asta, dar mi-am închipuit cǎ, ulterior, aţi gǎsit-o pentru cǎ ziceaţi ceva şi de nişte cǎutǎri...”
„Ţi-ai închipuit greşit. Nici nu este vorba de aceeaşi poveste şi nici nu am reuşit, pânǎ acum, sǎ gǎsesc pe cineva care sǎ îmi poatǎ spune povestea pe care a auzit-o tata Vanja. Dar pot continua, sau nu te mai intereseazǎ ce am de zis?”
Sperasem cǎ tot ceea ce îmi spusese era doar o lungǎ introducere la capǎtul cǎreia aveam sǎ aflu Al-layla, însǎ se pǎrea cǎ bǎtrânul avea altceva în cap. Cum nu îmi permiteam sǎ îl supǎr înainte de a afla tot ce ştie, mi-am cerut scuze şi l-am rugat sǎ continue:
„Bun, cum ţi-am spus, tata Vanja nu şi-a amintit conţinutul poveştii pe care a spus-o Abu Waqt. Ceva s-a întâmplat, însǎ, în acea noapte în salonul lui Han. Poate cǎ nu o fi fost doar povestea de vinǎ, ci şi acel opium bengalez special, cert este cǎ, atunci când Abu Waqt a terminat, strǎbunicul meu era un om schimbat. A înţeles, brusc, ce îl împinsese pe mare cu douǎzeci de ani în urmǎ, a înţeles cǎ gǎsise tot ceea ce cǎutase vreodatǎ. Şi-a dat seama cǎ, indiferent câţi ani ar mai petrece cutreierând lumea, nu se poate aştepta la nimic mai mult decât ceea ce i se dezvǎluise în acea noapte, aşa cǎ s-a gândit cǎ sosise momentul sǎ se întoarcǎ acasǎ.
Avea 40 de ani atunci când a revenit în Serbia. Şi-a cumpǎrat o casǎ în Belgrad, a început un mic negoţ cu ajutorul banilor strânşi în timpul cǎlǎtoriilor şi a luat-o de nevastǎ pe fata de 15 ani a partenerului sǎu de afaceri. Avea sǎ o îngroape şi pe ea şi pe 11 dintre cei 14 copii pe care i i-a fǎcut, pentru cǎ, dupǎ ce s-a întors de pe mǎri, a mai trǎit încǎ 80 de ani. A murit la 120 de ani, când era, poate, cel mai bǎtrân om din Serbia. Cum ţi-am spus, nu memorase povestea lui Abu Waqt şi nici nu şi-a dorit vreodatǎ sǎ o mai asculte, însǎ aceasta a rǎmas cu el, parte din el, ca o luminǎ ce i se citea în ochi şi care l-a ajutat sǎ treacǎ senin, în 80 de ani, peste nenorocirile aduse de douǎ rǎzboaie mondiale, naţionalizarea comuniştilor, trei incendii şi douǎ inundaţii care i-au distrus din temelii casa.
Cât am fost copil şi adolescent, tata Vanja mi-a vorbit de multe ori despre povestea pe care o auzise în San Francisco aşa cǎ, în ziua în care a murit – aceeaşi zi în care eu împlineam douǎzeci de ani – m-am hotǎrât sǎ plec în lume pentru a o cǎuta. Îţi voi vorbi imediat şi despre cǎutǎrile mele, pentru moment mǎ opresc pentru cǎ am ajuns şi vreau sǎ salut nişte prieteni.”
M-a pus la una din mesele lungi, cu bǎnci de lemn, de pe terasǎ, dupǎ care a intrat în clǎdirea dǎrǎpǎnatǎ a restaurantului. Un bǎtrân solid, cu mâini butucǎnoase şi figura taciturnǎ, a venit sǎ mǎ întrebe ce vreau. I-am cerut o bere şi o slivovitza. Mi le-a adus destul de repede, însǎ a pufnit nemulţumit când i-am atras atenţia cǎ nu îmi adusese şi pahar pentru bere. A plecat fǎrǎ sǎ îmi desfacǎ sticla şi s-a întors cu un pahar obişnuit, de apǎ, în care mi-a turnat berea în vitezǎ, de s-a fǎcut aproape jumǎtate spumǎ, adicǎ exact ceea ce nu suport eu.
Doar trei mese erau ocupate pe terasǎ. În dreapta, chiar lângǎ balustradǎ, un grup de bǎieţi şi fete, probabil studenţi, care beau bere şi discutau aprins. La douǎ mese de ei, câţiva pescari tǎcuţi, cu pahare de rakija în faţǎ şi priviri destul de tulburi. În faţa mea, tot lângǎ balustradǎ, cu coatele sprijinite pe aceasta şi spatele întoarse la masǎ, un tatǎ cu doi bǎieţi de pânǎ în zece ani, toţi trei tunşi chilug. Urmǎreau ceva pe Dunǎre, fie vreo pasǎre, fie pe canotoarea care se chinuia sǎ urce împotriva curentului.
„Parcǎ te invitǎ sǎ le faci o fotografie cu capetele alea rotunde şi picioarele ce se bǎlǎngǎne pe banchetǎ”, a zis cika Jova, care se întorsese fǎrǎ sǎ îl simt.
S-a aşezat la masǎ, vis-a-vis de mine. Bǎtrânul taciturn i-a pus în faţǎ un pahar de slivovitza şi i-a spus cǎ imediat vine şi ciorba. Cika Jova a ridicat paharul cǎtre mine:
„’Aide jiveli!”
„Nazdravlje!”, am închinat şi eu, apoi am luat o gurǎ de tǎrie şi am stins-o cu un gât de bere. M-a privit un pic critic:
„Nu e bine sǎ amesteci bǎuturile şi nici sǎ bei fǎrǎ sǎ mǎnânci, exact asta îi tot spun şi nepotului meu. De ce nu iei şi tu o ciorbǎ de peşte? Sǎ ştii cǎ e foarte bunǎ.”
Fǎrǎ sǎ aştepte sǎ îi rǎspund, l-a strigat pe ospǎtar şi i-a zis sǎ pregǎteascǎ încǎ o ciorbǎ:
„Am zis eu cǎ îmi cumperi tu masa, însǎ o sǎ ţi-o cumpǎr şi eu pe a ta. Doar ciorba, bǎuturile ţi le plǎteşti tu. Bun, unde rǎmǎsesem?”
Eram sigur cǎ îşi aminteşte exact, însǎ vrea sǎ îmi testeze atenţia:
„Tocmai murise strǎbunicul dumneavoastrǎ şi vǎ hotǎrâseţi sǎ plecaţi în cǎutarea poveştii pe care o auzise în San Francisco.”
„Exact, aşa e. Nu doar cǎ m-am hotǎrât, dar am şi pus în practicǎ hotǎrârea, imediat dupǎ pomana de patruzeci de zile pe care i-am fǎcut-o lui tata Vanja. Mi-am început cǎutǎrile în cartierul chinezesc din San Francisco, hotǎrât ca, de acolo, sǎ strǎbat în sens invers drumul fǎcut de Abu Waqt, pânǎ când voi întâlni pe cineva care sǎ ştie povestea auzitǎ de strǎbunicul meu. S-a dovedit a fi imposibil, pentru cǎ, dupǎ 80 de ani, oamenii nu îşi mai aminteau nici mǎcar de hotelul lui Han, distrus probabil la marele cutremur din 1906, cu atât mai puţin de un arab care se odihnise acolo prin 1870. Am încercat, apoi, sǎ dau de urma povestitorului prin localurile de opium care încǎ mai existǎ prin lume, ceea ce s-a dovedit, din nou, a fi o muncǎ aproape sisificǎ întrucât toate erau, acum, ascunse, şi niciunul dintre cei care le frecventau nu doreau sǎ se afle despre existenţa lor. Pe deasupra, pe mǎsurǎ ce anii treceau, opiumul era din ce în ce mai puţin la modǎ, fiind înlocuit în localuri cu haşiş, însǎ acest lucru nu m-a deranjat foarte tare pentru cǎ ştiam, din lecturile mele, cǎ haşişul şi mâncǎtorii de haşiş au fost o parte destul de importantǎ a lumii celor O mie şi una de nopţi; cum vezi, la fel ca şi tine, credeam cǎ povestea pe care o cǎutam are legǎturǎ cu nopţile, cu atât mai mult cu cât Abu Waqt venise din Arabia.
Din cauza acestei legǎturi, Orientul povestitorilor a fost urmǎtoarea mea destinaţie, dupǎ ce îmi petrecusem ani de zile în fum de opium şi haşiş, fǎrǎ sǎ ajung, însǎ la vreun rezultat. Nu pot sǎ spun cǎ au fost ani pierduţi, pentru cǎ am aflat mii de poveşti şi poveştile a mii de oameni tot punându-l pe fiecare sǎ îmi spunǎ cea mai frumoasǎ istorie pe care o ştia.
Am zis Orientul povestitorilor pentru cǎ ajunsesem deja în Orientul geografic în cǎutarea localurilor cu opium şi haşiş. O terminasem cu ele, însǎ, şi îmi doream sǎ descopǎr cafenelele, pieţele şi diwaniile în care încǎ mai trǎia arta vechilor povestitori populari, ai acelor hakawati. Au trecut, din nou, ani, în care i-am ascultat pe hakawati, am învǎţat de la ei poveşti şi am deprins felul lor de a le spune, ani în care, din pǎcate, am vǎzut cum numǎrul lor, al hakawati-lor, se împuţineazǎ tot mai mult, cǎci într-o lume a cǎrţilor, radioului şi televiziunii, este tot mai greu sǎ gǎseşti tineri dispuşi sǎ se înhame la zeci de ani de ucenicie sau chiar şi tineri dispuşi sǎ asculte o poveste de-a lungul a trei nopţi, când o pot vedea în numai douǎ ceasuri la cinematograf.
Niciunul dintre hakawati pe care i-am întâlnit nu ştia povestea pe care o cǎutam eu. Mai mult de jumǎtate dintre ei auziserǎ, însǎ, cǎ prin lume circulǎ una sau chiar mai multe astfel de poveşti. Iar aceasta nu a fost singura încurajare pe care am primit-o. În toţi acei ani de cǎutǎri, am întâlnit oameni care aveau aceeaşi privire luminoasǎ ca şi tata Vanja. Cu toţii auziserǎ cândva, o poveste care le schimbase viaţa, însǎ niciunul nu şi-o mai amintea. Dar mǎnâncǎ-ţi ciorba, cǎ ţi se rǎceşte.”
Am mâncat, un timp, în tǎcere, amândoi. În spatele lui cika Jova, masa unde erau tatǎl şi cei doi copii s-a animat pentru scurt timp, când au venit o femeie tânǎrǎ, probabil soţia bǎrbatului, şi doi bǎtrâni, socrii sau pǎrinţii. Au sporovǎit câteva minute şi au plecat toţi, fǎrǎ sǎ îşi comande nimic. Studenţii dispǎruserǎ ceva mai devreme, fǎrǎ sǎ îmi dau seama, aşa cǎ în Radecki mai rǎmǎsesem doar noi şi pescarii, cu ochii din ce în ce mai tulburi, care beau rakija. Când a terminat ciorba, cika Jova s-a şters pe buze cu şerveţelul şi i-a fǎcut semn ospǎtarului sǎ mai aducǎ un rand de slivovita.
„Jiveli!”
I-am rǎspuns şi am sorbit o gurǎ mecanic, cu gândul la ceea ce îmi spusese şi imaginându-mi, deja, cǎ eu sunt cel care a fǎcut toate acele cǎlǎtorii. Am simţit cǎ mǎ fixeazǎ şi mi-am întors privirea cǎtre el. Stǎtea cu paharul ridicat, dar neatins.
„Noi, sârbii, avem obiceiul sǎ ne uitǎm în ochii oamenilor atunci când închinǎm cu ei. Cǎ doar nimeni nu bea singur sau de dragul bǎuturii. Aide jiveli!”
De data aceasta l-am privit şi eu în timp ce duceam paharul la buze. A zâmbit şi mi-a fǎcut cu ochiul:
„Cred cǎ, dacǎ îţi plac atât de mult poveştile, nu te superi cǎ îţi mai spun una şi alta. Pânǎ la urmǎ, poveştile sunt unul dintre puţinele locuri în care noi bǎtrânii suntem întotdeauna înţelepţi şi niciodatǎ senili.”
„Sǎ ştiţi cǎ nu toţi tinerii au o pǎrere aşa de proastǎ despre oamenii în vârstǎ. Aşa cum dumneavoastrǎ aveţi un nepot, care vǎ apropie de generaţia mea, şi eu am bunici de care îmi amintesc oamenii de vârsta lor pe care îi întâlnesc, iar asta este valabil pentru foarte mulţi din generaţia mea.”
Cika Jova a zâmbit din nou:
„Ştiu, nepoate, ştiu, glumeam şi eu, ca orice bǎtrân pisǎlog şi critic cu noua generaţie.”
„Spuneaţi ceva, mai devreme, de nişte oameni pe care i-aţi întâlnit şi care auziserǎ aceeaşi poveste ca şi strǎbunicul dumneavoastrǎ. Sǎ nu credeţi cǎ vreau sǎ schimb vorba, dar chiar mǎ intereseazǎ mult subiectul.”
Cika Jova mai sorbi o gurǎ de slivovita.
„De fapt nu ştiu dacǎ toţi au ascultat exact aceeaşi poveste ca şi tata Vanja dar, da, am întâlnit în cǎlǎtoriile mele, prin te miri ce colţuri ale lumii, bǎrbaţi şi femei care fuseserǎ afectaţi de o poveste, sau poate de câte o poveste, la fel ca şi el.
Niciunul dintre ei nu auzise povestea de la Abu Waqt. Cei care le-o spuseserǎ se numeau Abu Oud, Abu Tawariq, Abu Saraab, Abu Al-Ahlam, Abu Suwalif şi aşa mai departe. La un moment dat m-am gândit cǎ ar putea fi vorba de una şi aceeaşi persoanǎ, care foloseşte mai multe pseudonime, mai ales cǎ, din descrieri, povestitorii semǎnau unul cu altul şi cu acel Abu Waqt de care îmi spusese tata Vanja: înalţi, uscǎţivi, ten mǎsliniu, nas coroiat asemeni unui cioc de vultur şi, un element care îi scǎpase strǎbunicului meu în obscuritatea localului cu opium, ochii de un albastru cu nuanţǎ de lapis lazuli. M-am convins, ulterior, cǎ nu avea cum sǎ fie vorba de aceeaşi persoanǎ. În primul rând, dupǎ calculele mele, Abu Waqt ar fi trebuit sǎ fie cu cel puţin zece, dacǎ nu chiar douǎzeci de ani mai în vârstǎ decât tata Vanja, ceea ce ar fi însemnat cǎ, ultima oarǎ când ştiu eu cǎ s-a auzit povestea, prin 1980, ar fi avut cel puţin 160 de ani. O sǎ spui cǎ un om care acceptǎ ideea de poveste perfectǎ poate sǎ o accepte şi pe cea de vârstǎ matusalemicǎ şi m-am gândit şi eu la asta, însǎ e ceva mai mult decât atât. Un Abu Saraab foarte bǎtrân, cu pǎrul şi barba cǎrunte, a spus povestea pe la 1950 pe o plantaţie de ceai din munţii Ceylonului, iar douǎzeci de ani mai târziu povestea a fost auzitǎ din nou, într-un restaurant de mazguf de pa strada Abu Nuwas din Baghdad, recitatǎ, de data aceasta, de un Abu Suwalif care nu pǎrea sǎ aibǎ mai mult de patruzeci de ani. Hai sǎ zicem cǎ, de dragul poveştii, mai facem o abatere de la logicǎ şi suntem de acord cǎ povestitorul nostru ştie, pe undeva, un izvor din care poate bea apa tinereţii, însǎ cum sǎ explicǎm faptul cǎ poate apǎrea simultan în mai multe locuri? Pentru cǎ, în prima noapte de aid al-fitr din 1977, povestea a putut fi auzitǎ, simultan, în trei locuri diferite: într-o piaţǎ de peşte de la marginea Izmirului, unde a spus-o un Abu Oud de vreo 50 de ani, cu ochelari şi proaspǎt ras; la o petrecere din cartierul Al Hamra din Beirut, unde povestitorul, Abu Al-Ahlam, era un bǎrbat chel cu o barbǎ stufoasǎ, ce îi cǎdea pânǎ la mijlocul pieptului; şi, în sfârşit, într-un magazin de covoare de pe Chicken Street, din Kabul, cel de-al treilea povestitor fiind un pashtun venerabil ce se recomandase drept Abu Tawariq.
Nu, era clar cǎ nu avea cum sǎ fie vorba de o singurǎ persoanǎ ci de un numǎr de povestitori, rǎspândiţi în tot Orientul, dacǎ nu în întreaga lume. Chiar am şi gǎsit un nume pentru aceşti povestitori. Era 1980, eu mǎ aflam în Alexandria, tocmai întâlnisem un actor care ascultase şi el povestea, actorul m-a invitat la o petrecere, acolo cineva a adus nişte haşiş şi am fumat şi eu, deşi nu o mai fǎcusem de câţiva ani. În momentul în care drogul a avut efectul maxim m-am gândit la aceşti povestitori care seamǎnǎ unul cu altul, de parcǎ ar fi fost fraţi, dar fraţi despǎrţiţi de mii de kilometri de câmpii, munţi şi deşerturi, poate cǎ unul este în Damasc, un altul într-un trib de beduini surzi din cauza cosangvinităţii, un al treilea, cerşetor ce rǎtǎceşte prin India şi Afghanistan, despǎrţiţi, aşadar, şi de graniţe, râuri şi limbi diferite, dar uniţi cu toţii printr-un dar: acela de a povesti. M-am mai gândit, înainte sǎ adorm pe fotoliul pe care mǎ aşezasem, cǎ aşa un dar avusese doar Sheherezada şi atunci mi-am imaginat cǎ purtǎtorii poveştii perfecte sunt urmaşii ei şi ai lui Shahriar, moştenind de la ea ochii de un albastru închis, de lapis lazuli şi, de la el, nasul coroiat ca un cioc de vultur. Iar de aici şi numele pe care l-am dat acestor povestitori: fiii Sheherezadei. Bineînţeles cǎ, a doua zi, mi-am dat seama cǎ exagerasem un pic şi cǎ nişte fiinţe cât se poate de reale, ale cǎror urme le gǎsisem peste tot prin lume, nu au cum sǎ fie descendenţii unor personaje de poveste, însǎ am pǎstrat numele pe care îl alesesem pentru grupul lor.
Cǎlǎtoria la Alexandria a fost ultima pe care am întreprins-o înainte de a deveni, eu însumi, povestitor. Mersesem acolo pentru cǎ auzisem de un hakawati, nu cel mai bǎtrân din Egipt, însǎ descendent al uneia dintre cele mai vechi familii de povestitori din lumea arabǎ: susţineau cǎ ajunseserǎ acolo odatǎ cu armatele lui `Amr Ibn al-`As, însoţitor al Profetului care a cucerit Egiptul pentru Islam, şi cǎ, înainte de asta, fuseserǎ hakawati în oazele în care poposeau caravanele. L-am ascultat, noapte de noapte, trei sǎptǎmâni încheiate pânǎ sǎ îmi dau seama nu doar cǎ nu voi afla de la el povestea pe care o cǎutam, dar şi cǎ ştiam, deja, toate poveştile pe care le spunea. Nu era nici pe departe cel mai bun hakawati pe care îl auzisem eu, însǎ oamenii îi urmǎreau fermecaţi poveştile şi nu am vǎzut pe nimeni sǎ se ridice sǎ plece înainte ca ele sǎ se termine, n-am auzit pe nimeni sǎ murmure dezaprobator, asta pânǎ în ultima seara când cineva de lângǎ mine a şoptit, sarcastic, ,Habar n-ai, tu, ce-i aia o poveste adevǎratǎ’. M-am întors şi l-am vǎzut pe actorul de care ţi-am spus mai devreme; în ochi, avea lumina lui tata Vanja.
Prietenul meu actor – Muhammad era numele lui – a fost cel datoritǎ cǎruia am renunţat la cǎlǎtorii. Dupǎ noaptea cu haşişul, mǎ hotǎrâsem sǎ îi caut pe ‚fiii Sheherezadei’. Aveam câteva zeci de nume şi descrierile fizice şi eram sigur cǎ, dacǎ luam, pe rând, oraşele Orientului, nu se putea sǎ nu dau mǎcar peste unul dintre ei, mai ales cǎ nu aveam sǎ îi mai caut şi în locurile în care fuseserǎ deja. I-am vorbit lui Muhammad despre planurile mele, însǎ când am terminat a izbucnit în râs:
‚Şi cam cât timp ai de gând sǎ dedici acestor cǎutǎri?’, m-a întrebat.
‚Atât cât va fi nevoie, i-am rǎspuns eu. Deja sunt pe drumuri de treizeci de ani; dacǎ va fi nevoie, şi mǎ va ţine Dumnezeu, o sǎ mai umblu treizeci.’
‚O sǎ umbli degeaba, Jova, pentru cǎ mǎ îndoiesc cǎ vei gǎsi vreodatǎ un om care sǎ îţi spunǎ cǎ Abu Al-Ahlam, sau Abu Suwalif, trǎiesc pe strada lor.’
L-am privit un pic nedumerit, însǎ apoi am înţeles. Ar fi trebuit sǎ îmi fie clar de când învǎţasem araba însǎ, cumva, îmi scǎpase. Abu Al-Ahlam – tatǎl viselor, Abu Suwalif – tatǎl poveştilor, Abu Tawariq – tatǎl drumurilor, Abu Oud – tatǎl oudului, Abu Saraab, tatǎl mirajului, Abu Waqt – tatǎl timpului. Sau, într-o traducere adaptatǎ, omul cu visele, omul cu poveştile, omul cu oudul, omul cu mirajul, omul cu timpul. Obişnuit fiind ca fiecare nume din arabǎ sǎ însemne ceva, nu mǎ gândisem cǎ numele fiilor Sheherezadei erau, de fapt, false construcţii onomastice.
Muhammad şi-a pus mâna pe umǎrul meu:
‚Jova, tu ştii cǎ noi suntem fatalişti.Cred cǎ, dacǎ îţi este sortit sǎ asculţi povestea, chiar dacǎ nu o cauţi te va gǎsi ea pe tine, iar dacǎ Allah nu vrea sǎ ţi-o dezvǎluie, poţi sǎ baţi tu fiecare palmǎ din pǎmântul ǎsta şi sǎ stai de vorbǎ cu fiecare om în viaţǎ, şi tot nu o vei auzi.’
Avea dreptate. În plus, parcǎ obosisem sǎ fiu tot timpul pe drumuri şi sǎ îi tot ascult pe alţii; simţeam nevoia sǎ spun o parte dintre poveştile pe care le învǎţasem. M-am întors, aşadar, acasǎ şi am început sǎ spun, pe ici pe colo, poveşti, stând uneori doar câteva luni într-un loc, alteori chiar şi doi trei ani. De când cu nebunia rǎzboiului care a rupt Iugoslavia, a trebuit sǎ mǎ limitez la teritoriul Serbiei unde, în cele din urmǎ, m-am oprit la locul din faţa Casei Arabe. Pânǎ acum nu mi-a ieşit în cale niciun bǎrbat cu ochii albaştri lapis lazuli şi nasul coroiat ca un cioc de vultur şi nici nu am mai întâlnit, de când am plecat din Alexandria, pe cineva care sǎ fi ascultat povestea.”
Cika Jova a tǎcut. Am aşteptat, câteva minute sǎ continue, dupǎ care, fǎrǎ sǎ pot sǎ îmi ascund dezamǎgirea din glas, l-am întrebat:
„Asta este tot? Dar cu povestea aceea pe care i-aţi spus-o lui Vrsan Lestaric ce este?”
“Te asigur cǎ nu este în niciun caz povestea pe care am cǎutat-o eu toatǎ viaţa. Deşi frumoasǎ, este doar o poveste care, cumva, a scǎpat celor care au întocmit numeroasele culegeri ce poartǎ numele de O mie şi una de nopţi.”
„Şi chiar sunteţi sigur cǎ niciun om nu a reţinut acea poveste secretă, cǎ le este cunoscutǎ doar acelor ‚fii ai Sheherezadei’ de care vorbeaţi? Pentru că sunt convins că povestea de care mi-aţi vorbit este exact acea Al-layla pe care o caut şi eu.”
„Nu am zis asta, am zis doar cǎ niciunul dintre oamenii pe care i-am cunoscut eu. Cu ani în urmǎ, însǎ, am întâlnit, într-un sǎtuc din Anatolia, un povestitor turc, hagi Nureddin Dograr, care mi-a spus o veche legendǎ otomanǎ despre omul care a furat povestea perfectǎ. Este vorba de un ghiaur pe nume Dimitri Kantemiroglu care a auzit-o, în bazarul din Stambul, spusǎ de un derviş rǎtǎcitor. Dervişul spunea povestea în fiecare searǎ şi le cerea celor care o mai auziserǎ sǎ plece, ameninţându-i cu blestemul bubei negre. Fiind orb, bǎtrânul derviş nu a observat ghiaurul care s-a strecurat în audienţǎ în fiecare dintre cele patruzeci de nopţi pe care le-a petrecut în Stambul. Când dervişul a plecat, din nou, la drum, Dimitri Kantemiroglu a pus pe hârtie povestea. Se spune cǎ aceasta se încheia cu un verset din Coran: ‚Dacǎ toţi copacii de pe pǎmânt ar fi condeie şi dacǎ marea, şi încǎ şapte mǎri asemenea ei, ar da cernealǎ, Cuvintele lui Allah tot nu s-ar sfârşi. Alah este Puternic, Înţelept.’ În clipa în care pana lui Kantemiroglu a scris ultimul dintre aceste cuvinte, dervişul cel orb, ajuns pe undeva prin munţii Albaniei, şi-a pierdut graiul. Dupǎ aceea ghiaurul a luat povestea cu el, în Ţǎrile Române, unde a ajuns şi prinţ pentru o vreme, pânǎ când l-au alungat oştile Sultanului. Legenda este, bineînţeles, mult mai lungǎ şi mai frumoasǎ, descrie aventurile dervişului orb şi felul în care Kantemiroglu a scos povestea din Stambul şi cum a ascuns-o, la un pustnic din munţi, atunci când şi-a pierdut domnia şi tot felul de alte întâmplǎri; i-a trebuit o noapte întreagǎ lui hagi Nureddin sǎ mi-o spunǎ. Eu ţi-am vorbit despre ea doar în ideea cǎ aratǎ cǎ s-ar putea ca povestea auzitǎ de tata Vanja sǎ fie scrisǎ şi sǎ se gǎseascǎ chiar într-o mǎnǎstire sau o bibliotecǎ din ţara ta.”
„Pǎi dacǎ mi-aţi spune întreaga legendǎ, aşa cum aţi auzit-o de la hagi Nureddin, s-ar putea ca eu sǎ gǎsesc anumite indicii care dumneavoastrǎ v-au scǎpat.”
„Nu cred cǎ este aici momentul pentru aşa ceva.”
„Spuneţi-mi, atunci, povestea aceea din O mie şi una de nopţi. Uitaţi, sunt gata sǎ vǎ ofer o mie de dinari pe ea şi încǎ o mie mâine la prima orǎ, imediat ce îmi veţi spune şi Legenda lui Dimitri Kantemiroglu şi a dervişului orb.”
Cika Jova m-a privit lung:
„Cred cǎ m-ai înţeles greşit, nepoate. Un adevǎrat povestitor nu îţi va povesti nimic niciodatǎ, dar niciodatǎ, dupǎ momentul ales de el pentru a pune capǎt poveştilor. Poate fi o anumitǎ orǎ din noapte, cum fac cei mai mulţi hakawati, pot fi zorii zilei, ca în cazul Sheherezadei, sau, în ceea ce mǎ priveşte, ora la care am adunat bani suficienţi pentru o ciorbǎ şi o slivovitza. Excepţia pe care am fǎcut-o eu astǎzi a fost aceea cǎ te-am lǎsat sǎ mǎ însoţeşti la masǎ, însǎ de povestit nu ţi-am povestit nimic, nu în sensul canoanelor pe care le are arta noastrǎ; pur şi simplu ţi-am istorisit nişte întâmplǎri. Ceea ce ţi-am zis ieri, rǎmâne valabil şi astǎzi: dacǎ vrei sǎ auzi poveşti de la mine, va trebui sǎ mǎ cauţi, sǎ îţi aştepţi rândul şi, dacǎ nu îmi voi fi terminat ziua de lucru cu cei care ţi-o vor lua înainte, va fi o plǎcere sǎ îţi spun orice poveste îmi ceri.”
A strigat cǎtre ospǎtar sǎ ne aducǎ nota de platǎ. Am vrut sǎ achit eu totul, însǎ a insistat sǎ punǎ banii pentru ciorba mea. S-a ridicat de la masǎ şi a luat, fǎrǎ nici un efort, cutia cu poveşti la subraţ:
„Dacǎ vrei, mǎ poţi însoţi de-a lungul cheiului pânǎ unde se terminǎ restaurantele şi începe parcul.”
N-a fost nevoie de încǎ o invitaţie. Am dat rapid peste cap sfertul de pahar de bere care îmi rǎmǎsese şi m-am alǎturat bǎtrânului. M-am oferit sǎ îi car tot eu cutia de poveşti, însǎ a refuzat.
„Ştii, nepoate, am acceptat sǎ mǎ însoţeşti astǎzi la masǎ pentru cǎ mi-ai amintit de propria mea tinereţe şi de cǎutǎrile mele. Ieri, dupǎ ce ne-am despǎrţit, m-am gândit, însǎ, la toţi anii în care am bǎtut lumea în cǎutare de poveşti şi la anii, la fel de mulţi, în care am aşteptat ca lumea sǎ vinǎ la mine nu doar sǎ asculte, ci sǎ îmi şi spunǎ poveşti. Şi ştii ce-am realizat? Cǎ povestea aceea a lui Abu Waqt, Abu Suwalif, Abu Saraab, nu prea mai conteazǎ atât de mult pentru mine. Pentru mine povestea este, de fapt, toate poveştile pe care le aud de la oameni şi le vǎd în ei zi de zi, toate poveştile pe care le ştiu şi le spun şi altora. Cutia aceasta – bǎtu cu mâna stângǎ într-una din marginile cutiei – este, pentru mine, ceea ce tu ai numit Al-layla şi nu existǎ riscul ca timpul, ora târzie din noapte sau haşişul sǎ şteargǎ poveştile de pe pagini aşa cum le şterg din memoria oamenilor.”
„Nu vǎ supǎraţi pe mine, cika Jova, dar nu sunt de acord. Chiar dumneavoastrǎ mi-aţi vorbit despre felul în care l-a schimbat pe tata Vanja povestea lui Abu Waqt, despre cum aţi vǎzut o luminǎ aparte în ochii tuturor celor care i-au întâlnit pe fiii Sheherezadei. Una este sǎ ştii mii de poveşti, cu totul alta este sǎ ştii o poveste fermecatǎ care, dacǎ este învǎţatǎ şi de altcineva, te poate face sǎ amuţeşti, cum a pǎţit-o dervişul cel orb.”
„Prostii, tinere, nu te lua dupǎ o legendǎ, nu rǎmâne nimeni fǎrǎ glas dacǎ cineva îi furǎ o poveste. Tu ai fǎcut fixaţia asta pe O mie şi una de nopţi. Dacǎ acel ,ua layla’ de care faci tu atât caz nu vrea sǎ însemne decât cǎ, oricâte poveşti ar fi spuse de-a lungul nopţilor, mai este întotdeauna loc de una? Sǎ ştii cǎ poveşti speciale existǎ peste tot în lume, poate cǎ fiecare om are câte una...gândeşte-te la Balada Gordanei, asta este o poveste specialǎ pentru traducǎtorul de armeanǎ, gândeşte-te la povestea nopţii petrecute de Vrsan Lestaric în casa arabǎ din Zemun, asta a fost specialǎ pentru el şi se vedea pe el de la o poştǎ cǎ este sub vraja ei. Da, ştiu, Orientul şi noaptea sunt o combinaţie teribil de atrǎgǎtoare, dar nu uita cǎ, peste tot în lume, poveştile s-au spus întotdeauna noaptea, când oamenii se retrǎgeau acasǎ. Chiar la tine în ţarǎ, în România, aveţi mii de basme care au ajuns pânǎ în ziua de azi transmise din gurǎ în gurǎ, în nopţile lungi de iarnǎ; baladele noastre, sârbeşti, au fost cântate şi ele în jurul focurilor, tot noaptea. Iatǎ cǎ, fǎrǎ sǎ le numim aşa, avem O mie şi una de nopţi valahe, O mie şi una de nopţi sârbe şi dacǎ vrei îţi voi mai gǎsi O mie şi una de nopţi în Ellada, O mie şi una de nopţi albaneze, pânǎ la urmǎ O mie şi una de nopţi balcanice...”
Discursul lui cika Jova mi se pǎruse un pic cam lung şi artificial, de parcǎ ar fi încercat sǎ mǎ convingǎ de ceva în care nici el nu credea. I-am rǎspuns destul de agresiv:
„Bine, cika Jova, înţeleg cǎ iubiţi toate poveştile lumii, dar ce legǎturǎ are ce mi-aţi spus dumneavoastrǎ cu Al-layla? V-am spus, doar, cǎ Al-layla este doar o idee, dacǎ o legǎm de poveştile Orientului nu înseamnǎ cǎ respingem ideea cǎ am putea-o gǎsi şi în altǎ parte, de fapt, de aceea mǎ şi aflu eu acum în Belgrad. Şi, pânǎ la urmǎ, cum puteţi sǎ puneţi semnul egalului între poveştile lumii, pe care le cunoaşteţi dumneavoastrǎ, şi o poveste fermecatǎ pe care nu aţi auzit-o, din care nu ştiţi decât fraza de început şi, poate, fraza de final?”
A încetinit preţ de câteva clipe pasul, mi-a aruncat scurt o privire, apoi şi-a reluat ritmul normal. Am simţit un gol în stomac. Dacǎ, totuşi...?
„Cika Jova, e aşa cum am zis, nu, şi cum mi-aţi spus şi dumneavoastrǎ, nu aţi auzit niciodatǎ vreo poveste magicǎ!?”
Mi-a rǎspuns un pic rǎstit, fǎrǎ sǎ mǎ priveascǎ:
„Cred cǎ ţi-am spus, deja, acest lucru, şi nu o datǎ.”
Minţea.
“Dar dacǎ aţi şti povestea auzitǎ de strǎbunicul dumneavoastrǎ, sau cea furatǎ de Dimitri Kantermiroglu, în cazul cǎ nu este vorba de una şi aceeaşi poveste, sau oricare altǎ poveste care ar putea fi acea Al-layla pe care o caut eu, mi-aţi spune-o?”
Cika Jova s-a oprit din mers şi s-a întors cǎtre mine:
“Aşa, pentru banii de o ciorbǎ şi o slivovita şi, eventual, o poveste pe care o ştii de la bunicul tǎu sau ai citit-o în vreo carte?”
“Da, chiar aşa, şi respectând regulile fixate de dumneavoastrǎ: dimineaţa, peste drum de casa arabǎ, cu condiţia sǎ nu fiţi reţinut de alţi clienţi.”
M-a privit lung, cu nişte ochi sfredelitori; abia atunci am observat cǎ erau albaştri, cu o nuanţǎ de lapis-lazuli:
“Ai accepta ca povestea a cǎrei cǎutare reprezintǎ, tu singur ai spus-o, aventura vieţii tale, sǎ îţi fie spusǎ în schimbul a cincizeci de dinari? Şi, pânǎ la urmǎ, ce te face sǎ crezi cǎ o poţi dobândi atât de uşor? Familia traducǎtorului de armeanǎ din casa arabǎ încearcǎ de generaţii sǎ gǎseascǎ o cheie pentru Balada Gordanei.”
“Se poate, dar, în acelaşi timp, strǎbunicul dumneavoastrǎ a descoperit povestea sa fǎrǎ sǎ fi fǎcut nimic pentru a o gǎsi, a fost mai degrabǎ un dar pe care l-a primit.”
“Tata Vanja bǎtuse mǎrile şi oceanele lumii timp de douǎzeci de ani, nepoate, adicǎ tot atât cât au durat rǎzboiul troian şi cǎlǎtoriile lui Odiseu la un loc. Şi crede-mǎ cǎ în acei douǎzeci de ani a trecut prin suficient de multe ca sǎ fi meritat un dar.”
Cika Jova şi-a reluat mersul.
“Ia gândeşte-te la povestea pe care mi-ai spus-o chiar tu, Tinereţe fǎrǎ bǎtrâneţe şi viaţǎ fǎrǎ de moarte. Eroul îşi doreşte toatǎ viaţa sǎ gǎseascǎ acea ţarǎ magicǎ în care putea trǎi veşnic tânǎr, refuzǎ chiar sǎ se nascǎ înainte de a-i fi promisǎ şi, ulterior, renunţǎ la familie, la toatǎ puterea şi bogǎţiile pe care trebuia sǎ le moşteneascǎ, pentru a pleca în cǎutarea acelei ţǎri. Ai putea zice cǎ Tinereţe fǎrǎ bǎtrâneţe şi viaţǎ fǎrǎ de moarte este destinul sǎu, pentru cǎ l-a urmǎrit dinainte de a se naşte, Graalul sǎu, în cǎutarea cǎruia a plecat imediat ce a devenit bǎrbat. Ce face, însǎ, eroul nostru la sfârşit? Este cuprins de nostalgia drumului strǎbǎtut în cǎutarea Tinereţii fǎrǎ bǎtrâneţe şi a vieţii fǎrǎ de moarte, a locului de unde a pornit. Reface în sens invers cǎlǎtoria şi poate cǎ nu întâmplǎtor toate locurile minunate de pe drum nu mai existǎ nici mǎcar în memoria oamenilor, care râd de el şi îl socotesc nebun atunci când le menţioneazǎ. Palatul în care s-a nǎscut este o ruinǎ, toţi cei pe care şi-a dorit sǎ îi reîntâlneascǎ sunt demult morţi. Eroul, care în timpul cǎlǎtoriei de întoarcere a pierdut toatǎ tinereţea pe care o gǎsise în ţara fermecatǎ, devenind un moşneag tremurând şi cu barba pânǎ la genunchi, nu mai gǎseşte, la întoarcere, decât moartea, şi ea îmbǎtrânitǎ, care îl aştepta de veacuri, chircitǎ sub tronul pe care el trebuise sǎ îl moşteneascǎ, tronul care, în ochii morţilor pe care venise sǎ îi caute, ar fi trebuit sǎ fie adevǎratul sǎu destin. Te-ai gândit, însă, la ce vrea să spună povestea? Dacǎ vrei sǎ gǎseşti lumea fermecatǎ, trebuie sǎ fii dispus sǎ renunţi la lumea din jur, cǎci altfel o sǎ le pierzi pe amândouǎ şi, pe deasupra, s-ar putea sǎ îţi mai şi iei o palmǎ de la moarte. Haide cǎ am ajuns şi e timpul sǎ ne despǎrţim. Cu bine, nepoate.”
Mi-a strâns mâna şi a început sǎ urce strada ce dǎdea cǎtre centrul Zemunului. Pentru o clipǎ am fost tentat sǎ îl urmǎresc, însǎ m-am gândit cǎ, oricum, o sǎ îl întâlnesc a doua zi, aşa cǎ era mai bine sǎ nu risc sǎ mǎ vadǎ. Ceva îmi spunea cǎ bǎtrânul ştia Al-layla, sau cel puţin o poveste care mǎ vǎ duce cǎtre ea, şi eram hotǎrât sǎ nu mǎ las pânǎ ce nu i-o voi smulge. Aveam sǎ îi cer sǎ îmi spunǎ, mai întâi, Legenda lui Dimitri Kantemiroglu şi a dervişului orb, apoi fiecare dintre poveştile din O mie şi una de nopţi care nu fuseserǎ tipǎrite, apoi toate baladele uitate ale Balcanilor. Aveam sǎ devin cel mai fidel dintre ascultǎtorii sǎi, fǎcându-l sǎ mǎ vadǎ zi de zi pânǎ când mǎ va privi, într-adevǎr, ca pe un nepot de-al sǎu, pânǎ când voi reuşi sǎ îl conving sǎ mǎ lase sǎ îl însoţesc în Radecki la fiecare prânz. Pe drum şi în timpul mesei îi voi cere sǎ îmi istoriseascǎ toate întâmplǎrile prin care a trecut în cǎlǎtoriile sale şi mǎ voi arǎta fermecat chiar şi de cea mai plictisitoare dintre acestea. Apoi, într-o zi nu foarte îndepǎrtatǎ, îl voi implora pe bǎtrân sǎ mǎ ia drept ucenic şi sǎ mǎ înveţe toate poveştile pe care le ştie. Îmi şi imaginam cum, în fiecare dupǎ-amiazǎ, imediat ce vom termina prânzul, ne vom retrage în grǎdina unei case din Zemun, iar cika Jova mǎ va învǎţa poveşti din cutia pe care o purta la subraţ. Nu era chiar atât de mare, în ciuda greutǎţii sale, aşa cǎ mǎ gândeam cǎ toate poveştile din ea puteau fi spuse în cel mult o mie şi una de astfel de dupǎ-amieze la capǎtul cǎrora aveam sǎ descopǎr Al-Layla.
Toate aceste planuri m-au fǎcut ca nici în acea noapte sǎ nu închid un ochi. Ca sǎ fiu sigur cǎ, de data aceasta, voi fi primul dintre clienţii lui cika Jova, am plecat cǎtre casa arabǎ când Luceafǎrul încǎ se mai vedea ceva mai sus de primele raze, violete, ale soarelui. M-am aşezat pe o piatrǎ, peste drum de casa arabǎ, cam în locul în care stǎtea cika Jova de obicei, şi m-am sprijinit de zid. Nu mi-am dat seama când am adormit; m-au trezit soarele care îmi bǎtea în ochi şi râsetele unor copii ce jucau fotbal în apropiere. M-am uitat la ceas. 8:45. Nici urmǎ de cika Jova. „N-are importanţǎ, ş-aşa nu ştiu la ce orǎ vine de obicei.” M-am întins, m-am ridicat în picioare pentru a face câteva mişcǎri de gimnasticǎ, apoi m-am aşezat la loc pe piatrǎ. Am scos din buzunar cartea pe care o luasem cu mine. „Doar un lucru ne întristeazǎ, acela cǎ nu am putut vedea potirul Sfântului Graal care a fost acoperit cu mare strǎşnicie. Dar din aceastǎ pricinǎ eu fac acum, aici, un jurǎmânt, cum cǎ mâine în zori, fǎrǎ a mai zǎbovi, voi porni în cǎutarea Sfântului Graal şi voi rǎmâne în cǎutarea lui vreme de douǎzprezece luni şi o zi, sau chiar mai mult dacǎ va fi nevoie şi nu mǎ voi întoarce la curte pânǎ ce nu-l voi fi vǎzut încǎ o datǎ, dar descoperit şi ceva mai mult timp decât ni s-a arǎtat astǎzi [...] Când cavalerii de la Masa Rotundǎ l-au auzit pe Sir Gawaine vorbind în felul acesta, mai mulţi dintre ei s-au ridicat şi au fǎcut şi ei acelaşi jurǎmânt..” Şi tot aşa, cale de vreo sutǎ de pagini. M-am uitat din nou la ceas. 10:42. „Cam târziu, cika Jova, cam târziu.” Mi-am reluat lectura, pe sǎrite, urmǎrind doar unele dintre capitolele cǎrţii. „Atunci Sir Galahad s-a îndreptat spre lancea care se afla aşezatǎ pe masǎ şi cu degetele sale a atins sângele de pe ea dupǎ care s-a dus la Regele Bolnav şi l-a uns cu el pe picioare şi pe trup. Şi numaidecât regele s-a dat jos din pat şi s-a îmbrǎcat ca orice om sǎnǎtos, apoi i-a mulţumit lui Dumnezeu cǎ l-a vindecat.” 11:20. Nu mai am rǎbdare sǎ citesc. Pun cartea în buzunar. „Se cam apropie prânzul şi nu vǎd eu când o sǎ mai ai timp, cika Jova, sǎ spui poveşti care sǎ îţi cumpere o ciorbǎ caldǎ de peşte şi o slivovitza dulce. Nu-i nimic, îţi fac eu cinste, iar tu o sǎ îmi povesteşti pe unde ai mai umblat” Îmi vine în cap un ritm oarecum oriental şi încep sǎ îl bat în piatra pe care stau. Piatra sunǎ cam ciudat, parcǎ ar fi lemn. 11:23. Nu este doar un lemn care s-a nimerit peste piatrǎ, e ceva ce sunǎ a gol, parcǎ ar fi o cutie. 11:24. Curǎţ cu mâna cutia. Este acoperitǎ de pǎmânt amestecat cu pietriş şi foarte mult praf, de parcǎ ar fi stat acolo ani de zile. Seamǎnǎ cu cutia de poveşti a lui cika Jova. “Prostii, nu are cum sǎ fie cutia de poveşti a lui cika Jova, doar l-am vǎzut ieri la prânz cu ea, iar cutia asta nu a fost îngropatǎ asearǎ, este evident cǎ pǎmântul ǎsta, cu tot cu frunzele din el, s-a uscat pe cutie cu mulţi ani în urmǎ.” 11:27. Este cutia lui cika Jova.
Cutia era plinǎ cu hârtii scrise în mii de limbi şi de alfabete. Am recunoscut interminabilele înşiruiri ale scrierii arabe, cu formǎ de cardiogramǎ înţesatǎ cu câte unul, douǎ sau trei puncte, mulţimea de linii ce se întretaie în alfabetul ebraic, unduirile literelor sanskrite, ideogramele chinezeşti, hieroglifele egiptene şi cuneiformele summeriene, toate acestea alǎturi de zeci de alte alfabete care nu îmi spuneau nimic. Erau în cutia lui cika Jova şi destule texte în cele douǎ alfabete pe care le pot citi eu, latin şi chirilic, însǎ doar o micǎ parte dintre ele erau scrise în limbi pe care le puteam înţelege sau mǎcar identifica. Douǎ dintre hârtii conţineau Tinereţe fǎrǎ bǎtrâneţe şi viaţǎ fǎrǎ de moarte şi Povestea lui Vrsan Lestaric şi a misterioasei case arabe din Zemun. Deşi eu i-o spusesem în sârbǎ şi îl auzisem povestind-o în aceeaşi limbǎ, pe hârtia lui cika Jova Tinereţe fǎrǎ bǎtrâneţe şi viaţǎ fǎrǎ de moarte era scrisǎ în românǎ. Mǎ rog, scrisǎ este cam mult spus, pentru cǎ bǎtrânul trecuse pe hârtie doar unele fragmente şi la fel fǎcuse şi cu Povestea lui Vrsan Lestaric şi a misterioasei case arabe din Zemun – scrisǎ în sârbǎ însǎ cu alfabetul latin, nu cu cel chirilic – şi, din câte mi-am dat seama, cu toate celelalte poveşti. Am înţeles, vǎzând numele meu şi al lui Vrsan pe paginile cu cele douǎ poveşti pe care le ştiam eu, cǎ în colţul din dreapta sus al fiecǎrei hârtii din cutia lui cika Jova erau trecute data la care auzise o poveste, locul în care o auzise şi persoana care i-o spusese.
Deşi cutia lui cika Jova nu era foarte mare, mi-a fost imposibil să estimez numărul de hârtii pe care le conţinea. Mi-am afundat mâinile în cutie fără să reuşesc să îi găsesc fundul; întotdeauna, sub palma mea, apărea un nou teanc de hârtii. Am încercat să le scot, câte un braţ odată. Am făcut o grămadă de câteva ori mai mare decât cutia, iar aceasta era, încă, la fel de plină. O adiere de vânt apărută din senin m-a făcut să mă tem că aş putea să pierd vreuna dintre însemnări, aşa că m-am grăbit să le pun la loc; au intrat uşor, fără să trebuiască să apăs, de parcă în cutie ar fi existat enorme compartimente secrete. Volumul enorm de hârtii explica greutatea ciudată a cutiei, însă îi adâncea şi mai mult misterul.
Am înţeles, atunci, că în cutie se aflau, cifrate de cika Jova, toate poveştile lumii, iar undeva, printre ele, se ascundea şi Al-layla. Însă, pentru a o găsi, ar fi trebuit nu doar să învâţ toate limbile şi alfabetele în care erau scrise hârtiile, ci şi să caut toţi bărbaţii şi femeile care îi spuseseră lui cika Jova poveştile. Al-layla se afla între hârtiile pe care le aveam sub ochi, însă mă aflam mai departe de ea decât atunci când, împreună cu grupul meu de prieteni, hotărâsem să străbatem lumea în căutarea ei.
„Decât sǎ iau cutia şi sǎ fug cu ea, mai bine îl aştept pe cika Jova şi îmi pun în aplicare planul cu ucenicia.”
Cika Jova nu a mai apǎrut în acea zi şi nici în cele care i-au urmat. Am întrebat de el în Radecki, însǎ ospǎtarul taciturn mi-a zis cǎ nu îşi aminteşte de niciun bǎtrân cu o cutie la subraţ şi un papagal pe umǎr şi cǎ, de altfel, nici pe mine nu mǎ vǎzuse vreodatǎ. Mi-am fǎcut curaj şi am sunat şi la poarta casei arabe. Femeia care mi-a rǎspuns nu observase vreun povestitor peste drum de casa ei, deşi locuia acolo de doi ani. Am vrut sǎ aflu dacǎ în casǎ este vreun chiriaş traducǎtor de armeanǎ. Nu, nu era niciun chiriaş şi niciun traducǎtor de armeanǎ în casǎ de când o cumpǎrase soţul ei, dar este posibil ca vechiul proprietar sǎ fi ţinut şi chiriaşi şi ca unul dintre ei sǎ fi fost chiar traducǎtor de armeanǎ.
Mii de oameni se bucuraserǎ în ultimii ani de poveştile lui cika Jova. Cu toate acestea n-am reuşit sǎ gǎsesc pe nimeni în Zemun, pe nimeni în întreg Belgradul, care sǎ-l fi ascultat sau barem vǎzut vreodatǎ, pe nimeni care sǎ fi auzit de un povestitor numit cika Jova, ca şi cum acesta nici n-ar fi existat. Parcǎ, vorba basmului, se fǎcuse ţǎrânǎ.