Dilmea Veche
Marius CHIVU | Moldializarea - Cultura basarabeană în România

RO + RM = ?

În afară de O-Zone, ce mai ştim despre cultura basarabeană? Exact! Nu ştiu la ce a folosit „podul de flori de peste Prut“, dar trafic cu produse culturale nu prea s-a făcut. A existat retorica patriotică postdecembristă, au existat, poate, şi sentimente sincere de dragoste, dar interesul a murit repede şi nimeni nu s-a preocupat să-l stîrnească cu adevărat şi, mai ales, să-l întreţină. Nici măcar din punct de vedere politic.

Tinerii basarabeni au venit să studieze la facultăţile din România, unii au rămas, după ce au trecut prin peripeţii birocratice, şi au făcut cîte ceva în arta vizuală, în literatură, muzică sau teatru. Despre artiştii rămaşi dincolo de Prut nu ştim însă mai nimic. Aceia reprezintă nu una, ci două, poate chiar trei generaţii pierdute. Scriitorii basarabeni din generaţiile mai vechi nu se găsesc în librăriile româneşti, pentru că editurile nu sînt interesate de ce se scrie în Republica Moldova. Nu se poate ca scriitorii basarabeni să nu călătorească la tîrguri de carte, festivaluri şi colocvii în România sau să nu aibă în bibliotecile şi librăriile de acasă cărţile şi revistele – toate cărţile şi revistele – tipărite în ţară. Şi viceversa. Nu cred că literatura română îşi permite un asemenea lux: să nu cucerească piaţa basarabeană şi să nu-i folosească resursele creative!

În septembrie 2010 s-a deschis un Institut Cultural Român la Chişinău, care a mai animat lucrurile: scriitori, pictori şi cineaşti români au putut merge în Republica Moldova să-şi întîlnească publicul şi colegii; mai nou există şi un Festival al Zilelor Literaturii Române la Chişinău şi un Festival al Filmului Românesc. Cu toate astea, e prea puţin şi persistă un dezechilibru de cunoaştere reciprocă în defavoarea ambelor părţi (numiţi un regizor basarabean contemporan!), căci, în chestiunea culturii, nimeni nu e scutit de pierderi. Vorbim şi creăm în aceeaşi limbă, dar nu sîntem interesaţi să ne ascultăm. Ăsta e autism.

Pînă nu ne vom cunoaşte unii pe alţii cum trebuie, dincolo de complexe şi prejudecăţi, pînă ce culturile noastre nu vor comunica şi nu se vor topi – aşa cum e firesc, din motive istorice şi lingvistice – într-una singură, „Basarabia e România!“ va rămîne în continuare doar un slogan vopsit pe ziduri şi pe garduri.