luni, 26 martie 2012

Poeţii bătrâni

Un mare paradox al istoriei literare e că dintr-o generaţie de poeţi aceasta reţine doar două sau trei nume, aruncând peste celelalte cearceaful alb al uitării.
De multe ori, pe nedrept. Deseori, nemeritat de crud. Dintre poeţii şaizecişti, istoria literară a păstrat doar numele lui Grigore Vieru şi Dumitru Matcovschi şi a tras o dungă peste cei mai mulţi dintre colegii acestora, făcând o mare injustiţie literară. Nici vorbă că Grigore Vieru nu ar fi un poet important, iar Dumitru Mastcovschi un textier valoros, dar generaţia şaizecistă - una dintre cele mai numeroase din perioada postbelică - nu poate fi redusă doar la cei doi poeţi, atâta timp cât au scris poezie şi Andrei Burac, Anatol Codru, Ion Vatamanu sau Victor Teleucă. Dar şi atâţia alţii.

Eu, personal, am o admiraţie deosebită faţă de poeţii din eşalonul doi, fiindcă aceştia au dus greul. Chiar şi dacă mulţi dintre ei nu sunt la fel de scânteietori ca Grigore Vieru sau Leonida Lari, aceştia au putut ţine aprinsă flacăra poeziei în vremurile alea foarte dure şi ipocrite, când trebuia să scrii cu mâna lipită de gură.

Un asemenea poet e Serafim Belicov, care e în acelaşi timp şi şaizecist, dar şi şaptezecist. Toată lumea ştie cine e Grigore Vieru sau Nicolae Dabija, dar foarte puţini au auzit de Serafim Belicov. Poezia sa nu e la fel de spectaculoasă ca a celor doi colegi ai săi, dar e o poezie scrisă cinstit, o poezie adevărată, scrisă cu cămaşa udă în spate. Serafim Belicov e un poet tradiţionalist, dar autentic, şi asta e cel mai important lucru. Serafim Belicov e un poet care crede în poezie şi iubeşte poezia.

I-am citit recent o nouă carte de poezie şi am descoperit că poetul şi la bătrâneţe îi rămâne fidel poeziei, fără a-i pune coarne.
Nu vreau acum să încerc să zdruncin ierarhiile literare, dar vreau să spun că ar trebui să le fim recunoscători unor poeţi ca Serafim Belicov, care i-au fost devotaţi poeziei toată viaţa lor şi nu doar lui Grigore Vieru, Nicolae Dabija sau Dumitru Matcovschi, care au strâns tot caimacul recunoaşterii publice.

Da, e adevărat că preferinţele mele poetice sunt altele, dar asta nu mă împiedică să-i tratez cu respect pe poeţii bătrâni, căci datorită lor mai există astăzi în R. Moldova un interes pentru poezie. Nu un război ar trebui să le declarăm, ci ar trebui să încercăm să-i recitim şi să descoperim germenii de autenticitate din textele lor.

Poeţii bătrâni îmi amintesc de Don Quijote. O mare parte dintre ei sunt nişte mari idealişti rătăciţi într-o lume extrem de materialistă şi hedonistă. Foarte mulţi dintre ei sunt nişte visători incurabili. O mare parte dintre ei încă mai vor să schimbe lumea. Nu scapă nicio lansare de carte. Nu refuză nicio invitaţie la simpozioane şi conferinţe. Merg la cenaclurile literare ale tinerilor poeţi. Nu şi-au pierdut speranţa şi încă mai cred că oamenii pot deveni mai buni.

Opriţi războiul contra poeţilor bătrâni! Or fi ei tradiţionalişti, or fi unii dintre ei defazaţi şi depăşiţi, dar sunt nişte poeţi adevăraţi, cărora le-a intrat poezia în sânge. De la ei putem învăţa să-i fim fideli poeziei şi s-o iubim până la sacrificiu. Poeţii bătrâni sunt poeţi şi în viaţa de zi cu zi, nu numai atunci când scriu. Ei au o nobleţe aparte. Ei mai cred în ceva. Ei mai vor ceva, spre deosebire de foarte mulţi tineri poeţi.
Haideţi să încercăm să-i citim şi să-i înţelegem. Pentru ei poezia este cea mai mare comoară pe care au adunat-o în această viaţă şi pentru asta merită toată admiraţia noastră.

Eu iubesc poeţii bătrâni!
Un articol de: Dumitru Crudu, TIMPUL DE DIMINEATA

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu