Lucia Ţurcanu
Despre poezia nouă... deloc barbară
(fragment)
Deşi face parte dintr-un grup literar cu intenţii revoluţionare – Noii Barbari –, Ecaterina Bargan este o poetă tolerantă, cumpătată şi... cuminte. O dovadă elocventă în acest sens este recentul său volum de poezie, ce conţine în titlu o referinţă, în bună tradiţie romantică, la mitul orfic, Cântece de la şase (Editura Gunivas, 2011).
Toleranţa caracterizează relaţia autoarei cu modelele sau schemele preexistente. Atrage atenţia structurarea aproape clasicistă a cărţii. Volumul se constituie din trei cicluri, care prezintă un eu prins în spectacolul lumii şi în spectacolul propriilor sentimente. Fiecare ciclu începe cu un poem despre o păpuşă-confesor – Burjui, care „nu a avut nicio poveste”, Marta, pe care „o desenam pe faţă”, Sneg, „o jucărie care făcea parte din mine”. De altfel, păpuşa este un motiv frecvent întâlnit în poezia contemporană din Basarabia (vezi Singurătatea de miercuri a Lilianei Armaşu), devenind o metaforă ce sugerează drama incomunicării. Pe lângă această construcţie bine gândită, douămiizecista Ecateria Bargan scrie poezie cu formă fixă. La sfârşitul fiecărui ciclu este un sonet – Sufocare, Arhitectura iubirii, Poluat –, cartea însăşi începe cu un sonet (camuflat, ce-i drept, prin refuzul de a grupa versurile în catrene şi distihuri) – Burjui. Sunt poeme ce conţin temele dominante ale volumului: dedublarea („Şi mai avea ochii injectaţi cu întâmplările mele”), claustrarea în derizoriu („Sunt blocată între prieteni de-o vară/ şi cafenele ticsite cu fum de ţigară”), erosul şi banalul cotidian („Miroase a carne de vită şi vin de bacon,/ palmele tale îmi mângâie părul”). Prin urmare, tendinţa acestei autoare, făcând parte din cea mai tânără promoţie de poeţi, este de continuitate. Deşi nu preia cu pioşenie, construcţia este susţinută de piloni verificaţi în timp.


Acesta e un mic fragment dintr-o cronica ce va apare in revista CLIPA!