miercuri, 21 martie 2012

Virgil BOTNARU

Să rămînă doar poezia!..

„Slujind postmodernitatea, și catedra, și o groază…”, Nicolae Leahu- autor prolific, spirit laborios, de o finețe aparte- este considerat, cel puțin la nivel teoretic, cap de generație al optzecismului basarabean. Pe lîngă vocația de eseist, domnia sa rămîne și un poet ales, expresiv și suficient de ambițios pentru a concura pe veci și levantin cu Mircea Cărtărescu.

Acum, „mă apropii de subiect cu sfială (ca un mire)” cum spune poetul, recunoscînd că ultima carte de versuri a dînsului- „Alungarea muzelor din cetate” reprezintă, neîndoielnic, o performanță poetică, atît pentru palmaresul său, cît și pentru poezia din Basarabia. Avînd ca obiect scrisul, volumul intră (după mine) într-o competiție strînsă cu tradiția literară, revizuind-o și ajustînd-o. Dacă pentru Platon alungarea poeților din cetate reprezenta o acțiune pe cît de paradoxală, pe atît de necesară, întrucît aceștia nu-și aveau rostul în structurile statului utopic gîndit de el, în cazul lui Nicolae Leahu (ca și a altor postmoderni, de altfel) pedeapsa ar trebui aplicată altor actanți. Fără a urmări aici în special relația intimă a autorilor cu muzele (Emilian Galaicu-Păun afirma acum cîțiva ani că mizează mai mult pe gîndire, decît pe inspirație, iar Gellu Dorian (un alt exemplu, dintre numeroasele cazuri ce-ar putea fi invocate) definește poein-ul drept 99% transpirație și doar 1% inspirație, uneori doar transpirație) suntem îndreptățiți să credem că Nicolae Leahu a rostit poetic adevărul pe care congenerii lui s-au mulțumit doar să-l recunoască.
Livrești prin excelență, textele din acest volum pot constitui fericite modele de artă poetică. Atît Alungarea muzelor din cetate, cît și Epistola sextină, Note și bibliografie (o altă mostră de poezie) sau Irelevantul, pot fi lecturate ca versificații ce exprimă convingerile literare ale autorului. În cazul primului text e de semnalat evocarea fenomenului literar în perspectivă diacronică, de la „anticele vremi, spoite, stol de vorbe pe papir…”, cu „mușuroaiele de mituri”, spre vornicul Miron, decapitat de un „analfabet, tată și tătîne a doi meșteri la istorii satire descrieri ieroglife și divanuri” pînă la „Macedonski un poet cu un luceafăr mai mic decît badea Mihai”. Înaintînd pe urmele cristalizate ale inspirației ca pe un traseu existențial, poetul recunoaște, chiar dacă lirele-s sparte în pîclă și fum (cum va concluziona spre finalul cărții), faptul că muzele mai sunt și pînă în prezent ocazionale musafire.

Dacă în volumul „Personajul din poezie”, Nicolae Leahu era tentat să (pre)facă universul, de această dată gestul respectiv vizează (se putea altfel?) scrierea, ca o altă formă de existență a unei lumi. Și totodată, ne convinge de vitalitatea scrisului său același poet, pentru care, metaforic vorbind „poezia muri într-o zi senină”, sau, cum mărturisea el însuși într-un interviu acordat Irinei Nechit în nr. 2, 2009 a revistei Sud-Est : „Poezia moare, cel mai ades, odată cu oamenii care o întruchipează sau îi dau glas; moare, însă, pentru a renaşte în gîndurile şi cuvintele celor care, în lipsa ei, s-ar simţi locuiţi de pustiu, şi mai grav, s-ar simţi ca firul de pulbere măturat pe întinderile zădărniciei şi ale lipsei de sens”, or, în ansamblu, „orice sfîrşit este, întîi de toate, prefaţa unei renaşteri, prefaţa unui început”.

Mărturisindu-și în Note și bibliografie imboldul produs de aventura cărtăresciană pentru a crea un text elaborat cu o maturitate poetică la fel de impresionantă, Nicolae Leahu selectează pentru substratul Epistolei sextine texte precum: Scrisorile eminesciene, în mod special Scrisoarea III și Scrisoarea I: „Cînd cafeaua se termină și iau ultima țigară,/ surmenat de trei iluzii, pun muzică în cămară” sau altundeva: „și literatura toată să stea-n degetul meu mic” (cît de potrivită ar fi în situația dată remarca lui Italo Calvino că „poezia înseamnă a face să încapă marea în pahar”), Poema chiuvetei a lui Mircea Cărtărescu, Gestuar-ul lui Emilian Galiaicu-Păun, „Abia tangibil”-ul lui Grigore Chiper, pînă și propriile lunecînd pe dileme. În cazul Irelevantul-ului, intenția auctorială de a da o replica parodică la Memento mori, este, în opinia noastră, mai mult decît evidentă.
Precum în modelele autorilor antici, celebri și pentru talentul lor de invocare a… muzelor, lirica lui Nicolae Leahu se fundamentează pe un bine intenționat element narativ, lucru nu tocmai de neglijat, or, de la Martin Heidegger cetire: „opusul poeziei ca vorbire pură nu este proza. Proza pură nu este nicicînd „prozaică”. Ea este la fel de poetică și de aceea la fel de rară precum poezia”.
Și chiar dacă observăm pe parcurs reflecții asupra condiției poetului și a poeziei, abia spre finalul cărții reținem și o definiție mai palpabilă, pe care o dă autorul acestui fapt artistic: „de exemplu, poezia floare nu e, cînepă s-o scarmene/ cei ce ne conving că știu cum- Eschil, Poe sau Mallarme;/ nu-i icoană tremurîndă, glas de zee sau jăratic,/ boț de platină, depozit sau chestionar socratic;/ poezia nu divulgă în ce loc sălășluiește,/în ce iezere se scaldă, în ce peșteri prinde pește”.


Alungarea muzelor din cetate fortifică prin erudiția, umorul fin, ironia aristocrată, nervul și pulsațiile lirice, dar și prin alte calități, la fel de notabile, ideea poeziei despre poezie.
Și fiindcă tot am vorbit despre discreția poeziei, de ce să nu lăsăm și altora plăcerea s-o guste?..

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu