luni, 12 martie 2012

DUMITRU UNGUREANU
(Revista ARGES)

RUŞINE!

Sunt scriitori cu nişte ani de activitate înainte de 1989, care - simplu zis - o zbârcesc la bătrâneţe. Îşi apără poziţiile în fel şi chip, se cramponează de scaune & funcţii de parcă istoria (fie ea literară) nu i-a învăţat nimic. Dar sunt şi autori, încă tineri, care luptă (deşi nu par) să ocupe locuri fruntaşe în arealul cultural, făcând jocurile (sau preluând creativ metehnele) generaţiilor precedente.
Nu acuz pe cineva prin acest articol. Ci, să citez din Virgil Ierunca: „...am îndrăznit să scriem cele ce scriem. Nu pentru a da lecţii, ci pentru a ne întrista.” (Dimpotrivă, Ed. Humanitas, 1994, pag. 78) Şi mai întâi spre mine îndrept creionul ascuţit: „Dacă şi-a ales singur subiectul, atunci ne aflăm în faţa unei judecăţi de valoare, unei opţiuni de viziune la care nu mai avem nimic de adăugat” (op. cit., pag. 220). Ierunca avea sub lupă un articol din România literară, iulie, 1984, al criticului Ioan Holban, care „valoriza” proza lui Titus Popovici. „Lucrul e deocamdată grav, dar nu iremediabil”, adaugă Ierunca. Mă întreb dacă nu cumva notaţiile mele despre Eugen Barbu şi Principele său (în Litere, noiembrie 2011) sunt ceva iremediabil. Alegerea mi-o motivez cu polisemia textului, şi cu intuiţia năucitoare despre „Bucuresci, port la Dunăre”! Nu mi s-a părut neglijabil nici autorul, ale cărui atitudini naţional-comuniste au fost taxate la timpul lor, inclusiv de mine (am debutat publicistic adresând... o scrisoare deschisă lui Eugen Barbu, în 1976, pe teme de muzică rock)!
Mort fiind, Barbu poate fi studiat imparţial de cine are instrumentele istoricului/criticului literar, necesare pentru evaluarea cărţilor, şi acces la arhive, pentru descifrarea unei vieţi ce ilustrează o epocă nefastă. Cuvintele sunt uneori mai periculoase decât radiaţiile atomice. Scriind, mi-am asumat riscul unei erori, uitând că frazele mele pot cauţiona cartea, şi chiar pe detestatul ei genitor. Mă calmează faptul că m-am lăsat furat de-o frumuseţe stilistică împrumutată şi speranţa că, peste 100 de ani, dacă se va mai citi Principele, va fi datorită calităţilor estetice, nu promiscuităţilor etice ale autorului. Articolul poate fi greşit; dar despre morţi se mai vorbeşte şi de bine câteodată.
Altfel stau lucrurile când viaţa literară în curs înregistrează derapaje uimitoare. Şi când „tânăra generaţie” de literaţi, din partea căreia se aştepta primenirea climatului moral postcomunist, procedează după cutume statuate de „cătanele bătrâne”! Citeam recent comunicatul oficial despre Gala Tinerilor Scriitori, un spectacol desfăşurat în sala Bibliotecii Centrale Universitare, cu sprijinul Ministerului Culturii. În cadrul Galei, s-au acordat diferite distincţii, iar „Ioan Es. Pop a fost distins cu premiul «Cartea de Poezie» a anului 2011”.
Scandalul generat de premiul respectiv în presă (mai puţin) şi pe Facebook (platformă de internet unde se discută liber orice) a fost pilduitor. Dan Mircea Cipariu, organizator, şi-a motivat astfel opţiunea: „...trebuie să fac necesara distincţie între opera şi biografia acestor scriitori (Pop şi Groşan, premiat în altă sindrofie, n.m. DU). În discuţie este valoarea operelor şi nu valoarea morală a scriitorului. Premiate sunt cărţile, nu biografia care a făcut pactul cu Securitatea”. Las deoparte amănuntul că discuţia se desfăşura tocmai în zilele protestelor din Piaţa Universităţii, iar D.M.C. părea că susţine dezideratele morale exprimate acolo. Las deoparte opacitatea unui „tânăr scriitor” care ţinteşte înnoirea Uniunii Scriitorilor, dacă este ales el preşedinte! Formularea din comunicat e clară şi explicită: „Ioan Es. Pop a fost distins cu premiul...”! Deci, NU cartea a fost premiată, ci poetul a fost distins!!! În faţa acestei lipse de gramatică mentală, ce pretenţii de credibilitate să ridice „tânărul scriitor” român, parcă născut deja îmbătrânit în rele?! Ce conştiinţă, ce dreaptă judecată, ce exemplu să ofere el?
Premiile au fost stabilite de juriul compus din Eugen Simion, Daniel Cristea-Enache şi Bogdan Creţu. Dintre ei, Daniel Cristea-Enache a apărat distincţia oferită lui Ioan Es. Pop, cu o străşnicie demnă de cauze mai bune. Nu întreb de ce. Nici nu interpretez (psihanalitic) ardoarea de apărător al autonomiei esteticului. Faptul rămâne fapt, de-o tristă (in)actualitate: Daniel Cristea-Enache susţine premierea unui turnător care şi-a mărturisit fapta cu o întârziere de peste 20 de ani! În discuţie, aici, nu este valoarea estetico-literară, spre care deturnează el discuţia, ci actul public de premiere, prin care un personaj detestabil şi nefrecventabil devine, că vrem sau nu, reprezentativ, şi chiar posibil model de urmat!
Nu l-aş fi categorisit pe poetul premiat ca „detestabil”, evit să dau cu pietre. Dar într-un interviu acordat pe Liternet aceluiaşi D.C.-E., Pop evocă întru justificare o discuţie cu propria fiică. La întrebările ei, temătoare, despre vina lui, el răspunde negativ, ceea ce îi dă senzaţia de eliberare, fiindcă fapta „ţine nu atât de vinovăţie, cât de păcat”. Altfel zis, numai Dumnezeu îl poate ierta! Trimiţând chestiunea în mistică, poetul turnător arată că ştie foarte bine despre ce vorbeşte şi e abil în argumentaţie. Însă, introducerea în discuţie a copilului este un fapt absolut descalificant, o degradare morală şi un şantaj sentimental impardonabil, de care cel în cauză nu pare a-şi da seama. Din patetică, pledoaria sa devine jalnică, iar gestul aducerii la cunoştinţa publicului a spuselor fetei este o cruzime greu de imaginat! (Dacă tot pomeneşte de păcat, nu se teme Ioan Es. Pop că păcatul poate să cadă pe capul copilului său?) Mărturisesc, rar mi-a fost dat să simt atâta oroare ca în clipa când am citit motivaţia „păcătosului”! Îmi spun că nu e adevărat, că e un fals... Dar pagina ( http://atelier.liternet.ro/articol/11705/ Ioan-Es-Pop-Daniel-Cristea-Enache/Eu-cel-responsabil-cu-viata-mea-asa-cum-a-fost-am-incercat-sa-ma-ascund.html ) e deschisă de poza poetului şi încheiată de versurile lui. A căror valoare nu contează.
Tot Virgil Ierunca sublinia (op. cit. pag. 213), apropo de-un articol despre Mihai Beniuc, publicat în 1983, în România literară: „Când Valeriu Cristea scrie în acelaşi registru ca Ion Dodu Bălan (oricare ar fi unele distanţe de nuanţă) înseamnă că ceva e putred în Danemarca moravurilor literare chiar şi printre scriitorii dând dovadă de onestitate intelectuală”. Daniel Cristea-Enache, nepotul şi fiul adoptiv al lui Valeriu Cristea, spune, onest, în deschiderea dialogului cu poetul său premiat: „Ca să introduc o notă de confesiune personală în prima noastră rundă: dragă domnule Ioan Es. Pop, vă respect şi mai mult şi îmi sînteţi şi mai drag după această mărturisire.” (după ce intervievatul şi-a recunoscut colaborarea...)
Nu cred că D.C.-E. a preluat putreziciunea din moravurile literare ilustrate şi de unchiul său. El nu laudă un fost proletcultist, ci premiază şi susţine un poet delator, care şi-a mărturisit fapta în 2011, când chestiunea părea un detaliu teologic. Până şi-n lumea borfaşilor, turnătorii sunt blamaţi, evitaţi, pedepsiţi.
Numai un juriu de scriitori români, şi bătrâni, şi mai tineri, premiază asemenea indivizi! Care, în loc să tacă sau să se pocăiască la vreo mânăstire, se aşază la masă lângă noi şi se comportă ca şi cum nimic nu s-a petrecut!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu