Oly sunt eu!
Maria Pilchin

Am trăit recent unele extincţii textuale împreună cu o carte primită de la Paris. „Cum nu murim niciodată” m-a făcut să intru într-un Macondo fără coordonate geografice. E cartea în care uiţi de spaţii culturale şi naţionale. E o lume a arhetipalului, a omului determinat genotipic, poate, nimic mai mult. Doar codul lingvistic al limbii române te plasa temporar şi iluzoriu într-un spaţiu real.
„Cum nu murim niciodată” (Jurnalul literar, Bucureşti, 2007) e o carte excepţională prin aproape că imposibila categorisire genurială. Cele citite se conturează la un moment dat drept epopeea unei stări existenţiale, a unei lumi căzute din mersul comun, sau din perceperea comună a mersului lucrurilor. Seduce neelaborarea, firescul şi pararealul textual. Fericirea unui lector feminin este produsă în primul rând de faptul că personajul Oly este o ea, un personaj multiplu şi aureolat prin însăşi semnificaţia luminoasă, de zbor a numelui (dacă vine de la Olympia) şi prin consistenţa vitală a unui univers vegetal (dacă vine din Olivia). Un text dialogic ce decriptează profunzimea naturii umane.
Textul se amplifică până capătă dimensiunea unei lumi ce îşi are centrul oriunde. Dispare timpul şi spaţiul, asişti la o descriere atemporală a unei lumi în care Alice întâlneşte alte personaje, deloc cele cunoscute la Lewis Carrol. Finalul anunţă un timp oprit în care titlul „Cum nu murim niciodată” apare polifonic, invocând dispariţia ca soluţie a nemuririi, presupunând o dimensiune circumstanţial-modală, dar şi un efect de cauzalitate, ca un „fiindcă nu murim niciodată”... Aflând cu groază că, foarte cromatic, culoarea ochilor ce mor este „ca o cireaşă sălbatecă”, la finele cărţii am ajuns a gândi că morţii continuă să trăiască prin numele lor, corporalitatea fiind doar un accesoriu al spiritului.
Oly apare în trei ipostaze existenţiale: cea de copil, de tinereţe iniţiatică şi de fiinţă intrată în vârsta iubirii. Copilăria - acel moment ca o sinteză anacronică a unei vieţi întregi când mama „mă ţinea de mână să nu mă pierd după fluturi”. Este vârsta când personajul se întreabă ce este spiritul şi dacă este. Astfel aflăm o situaţie scolastică în care „directorul a venit să le spună că profesorul s-a cam grăbit, că despre suflet e o poveste lungă, cine are probe, l-a văzut cineva?”. Cunoaştem o lume fără de nume, dar concretizată prin delimitări clare: interdicţiile, care pot accepta doar existenţa unui suflet servil. Este vârsta când apar acele „litere disciplinate şi pline de ordine „E D U C A Ţ I E”. Accentul cumva subtil asupra acestei perioade din viaţa unui om nu poate să nu fie citit prin prisma unui trecut estic, comunist din care vine autorul Nicolae Adam. Dar scriitura este atât de fină încât poţi citi aşa cum eşti; un francez, un vestic ar citi din perspectiva sistemului său educaţional, căruia la sigur îi va găsi lacune. Asistăm la o inflaţie a valorilor educaţionale în lumea copilăriei lui Oly: „auzeau toţi aceleaşi cuvinte, nu prea multe, să nu se încurce, iar ei se bucurau din cale-afară, că nu mai citeau acasă”. Nelectura este prezentă indiferent de regimul ce se instaurează în natura ideologicului de afară. „Şi Oly făcea mereu duş când intra de la şcoală”, o trăire aproape că fiziologică a disconfortului psihologic venit din instituţia de învăţământ. O descriere aproape că feminină, prin excelenţă.
Iniţierea este punctul din care Oly cunoaşte lumea, mai bine spus, lectorul cunoaşte lumea ce o conţine pe ea. Iniţierea este momentul când personajul mai degrabă simte, decât cunoaşte vertiginoasa clipă numită „eternitate”. Scrierea unei alte vieţi, personajul „scriind” un alt personaj în acele „caiete de citire, „dictando”, nu e nimic altceva decât o scriitură de gradul doi, una similară cu păpuşarul care este păpuşa unui alt păpuşar. Oly se iniţiază prin scris, ea se aşterne pe hârtie ca fiinţă care gândeşte lumea exterioară sie. Personajul feminin, un travesti auctorial, se iniţiază prin scris.
Iubirea e substanţa originară din care e făcută scriitura. Acolo totul este iubire, aceasta fiind o condiţie sine qua non a producerii textuale. Este iubirea de existenţial, de oameni, de Celălalt, diferit, altul, dar şi o mare iubire de sine. Citind, descoperi o geografie cu desăvârşire necunoscută, te simţi într-o ţară depărtată şi totodată cea mai apropiată ţie. E o ţară unde „există arbori femei şi arbori bărbaţi”, „în ţara aceea cu cântece triste şi unde se plânge pe-ascuns”. O ţară în care la întrebările incomode se răspunde: „Lasă că înveţi tu la Istorie!”, aşa de parcă istoria ar fi o disciplină de „minţit” copiii! Idee retorică şi cumva intens actuală este şi cea precum istoria e constituită din oameni care acum sunt bronz sau marmură, tablouri sau străzi, una fetişistă până la absurd. Acolo poţi trăi boala aceea când afli că „nu mai există” ceva, e boala nostalgiei, a revenirii eterne la momentul din care ceva nu ai înţeles. Muta, femeia cu numele Sixta, „nume de rămâi nemişcat”, este un personaj dublat de cele două scriituri. Sixta, un nume categoric numeric, este personajul auctorial, dar şi al unui pseudonaratar, Oly, la o receptare superficială a textului. Căci Oly este şi Sixta şi Augustin din subsolul cumva bulgacovian şi toţi cei care cumva i se apropie, adică noi, căci Oly este ceea ce este ea prin relaţionarea cu ei, căci, se pare, nu naraţiunea este obiectivul constructului textual. „Cum faci tu că cifrele devin litere?”. Aceste rânduri ne-au făcut să citim prin prisma ideii că toţi suntem unul şi unul sunt toţi.
„Tatăl ei se ocupa cu hărţile, el trecea peste ape şi munţi de parcă ar fi zburat”. E o topografie ce conţine statuia Soldatului Nemuritor şi aceasta pare să aibă un contrafort sculptural, „o altă statuie, care nu se ştie prea bine ce vroia să însemne. Unii spuneau „un fir de iarbă”. E mai degrabă un contrapunct statuar. Există însă şi alte prezenţe monumentale în textul lui Nicolae Adam: „trunchiuri la fel ca cele din gardul din faţa casei, dar acum aveau nas şi urechi şi mâini lipite de o parte şi de alta” şi acei „copaci treceau să ajungă statui”. Oamenii lasă după sine sculpturi, ca nişte Pygmalioni obsedaţi de chipuri cioplite.
Sicilia ca prezenţă geografică se transformă, însă, la un moment lectural, într-o prezenţă feminină, aşa se citeşte, mai ales când apare în text numele Cicilia. Se pare că textul poate fi citit pe meridianele unui El şi paralelele unei Ea, care „ştie ceva neştiut despre Graal”. „Tu eşti mai Mult ca Iubitul Meu”, va spune o voce feminină, „mai Mult ca orice pentru mine”, va veni ecoul firesc unui duet textual.
Ideea unui „Dumnezeu al bărbaţilor şi unui Dumnezeu al femeilor” trădează o dexterioasă aprofundare auctorială în dimensiunea Celuilalt, a femeii, a celui de-al doilea sex. Cititoarea feminină va reverbera la o penetrare profundă a lumii ei, la întrebarea „dacă mamele lor, dacă nevestele lor au suflet”, la intrarea în taina sacrului feminin, naşterea, când cordonul ombilical va fi textual „rupt cu dinţii”, aşa cum fac caprele. Atunci când Gujbă „o punea cu gâtul pe tăietor” şi comunitatea nu intervenea, căci „e nevasta lui, face cu ea ce vrea!”, lectorul, indiferent de sex, nu poate să nu simtă o înmărmurire ideatică dar şi o surprindere a facerii textuale, acelui poiein scriptural.
Textul trădează un stil subtil în a descrie trăirea corporală, acea plăcere textuală căutată de cititorul educat de o supraproducere la zi a pornograficului. Eroticul, unul deloc ornat, sau elaborat, metaforizat, este unul primar, instinctual, mai ales în cazul Sixtei. „Cum veneau ei acolo de parcă veneau la clozet şi gâfâiau de credeai că dau ortul popii” – pasajul care te zguduie, dar te şi încântă prin lipsa unei estetizări a ceea ce de multe ori nu este estetic deloc. „Se urcau în pat să se înmulţească” – nimic mai exact formulat, cu o economie a expresiei care te lasă să te simţi „exhaustus”, golit de sens şi senzaţii. „Doar o rază de lumină trecea printre ei” este, însă, o metaforă subtilă în măsura în care metaforicul dispare cumva rejectat de apropierea dintre cele două corpuri-spirite.
Există o afinitate secretă a acestui text cu pictura, nu există în el o narare, un subiect, nu asta contează, până la urmă! Nicolae Adam te scuteşte de inutilele detalii circumstanţiale. „Culoare adusă din război, verde ruginit”, citind, educată de un canon literar, determinat diacronic şi social, ai încerca să identifici o dimensiune beligerantă concretizată istoric, ai putea să o faci cu cea mai simplă lejeritate, dar te opreşte faptul că se potriveşte oricărui război, culoarea ierbii arse şi uscate, mai mult decât o uniformă militară din secolul trecut. Textul acesta nu are cronologie şi geografie, un text ce nu are vârstă, dar are cronotop, în sensul bahtinian, e un cronotop al umanului de ieri, de azi şi de mâine!
M-am întâlnit cu mine în acest text! La mine m-am gândit citind unele pagini ale acestei cărţi: „şi mâine poimâne am treizeci de ani”! Probabil că nu există o întâlnire mai profundă cu un text ca cea în care citeşti despre tine în el! Oly sunt eu! Aş spune flaubertian, într-o epocă în care aşa mărturisiri nu mai fac autorii, dar o fac cititorii de texte. Mai ales când e vorba de un text deosebit, plural, cum este acesta! Unul alcătuit din culmi, în care „miroase a flori de toate culorile”!
Despre autor: Nicolae Adam e scriitor român, născut la Piatra-Neamţ, pe 13 iulie 1939. Absolvent al facultăţii de filologie a Universităţii de la Bucureşti, promoţia 1963.
Din 1982 este stabilit în Franţa. Cărţi publicate: „Mare delfină”, (Cartea Românească, Bucureşti 1983), „Judecata Aceea”, (Jurnalul Literar, Bucureşti, 2004), „Cum nu murim niciodată” (Jurnalul Literar, Bucureşti, 2007). În Franţa începe să transpună gândurile sale în linii şi culori, pictura fiind o dimensiune complementară a felului în care scrie şi îşi percepe existenţa. Participări la mai multe expoziţii de artă.
Un intertext de necuprins al textelor semnate de Nicolae Adam sunt lecturile lui din infinita bibliotecă a lumii. Într-o scrisoare autorul constata cât de ignoranţi suntem fără Biblioteca din Alexandria! Există însă soluţia şi ea e la îndemâna oricui o caută: „Am descoperit demult un medicament infailibil: literele, cuvintele, sensurile, erorile, labirintul lor plus credinţa (iraţionalul, deci!) şi tot căutând am ajuns la câteva scrisuri, mai bine zis, scrisuri presupuse: de la cuvintele pe nisip şi valuri la câteva nume ca Hesiod, Thales, Pitagora, Buda, Iisus Cristos, Sofocle, Euripide, Socrate, Platon, Plotin, Ovidiu, Dante, Sapho, Sf. Augustin, Pascal, Spinoza, Gogol, Dostoievski, Cehov, Poe, Bulgacov, Celine”.