ANDREI BURAC: „SĂ CONSERVĂM ÎN SUFLET, MAI ÎNTÂI ŞI-NTÂI, TOT CE E BUN DIN CULTURA DIN CARE PROVENIM …”
13 noiembrie 2011, 13:59

- Cititorii revistei săptămânale „Florile Dalbe” îl cunosc pe dl Andrei Burac, scriitorul. Unde a copilărit micul Andrei? Cum a fost ea, copilăria? Era un copil ascultător sau nu prea?



Am văzut lumina zilei într-un sat din sudul Moldovei, într-o casă veche şi frumoasă, construită încă de strămoşii mei. O casă aşezată pe un vârf de deal, doar puţin mai jos decât o movilă de pe timpurile lui Ştefan cel Mare, de unde se deschide cea mai frumoasă panoramă pe care am văzut-o în viaţa mea. Anume de acolo, din preajma acelei case, serile, indiferent de anotimp, împreună cu părinţii mei Marina şi Dorofei, cele trei surori Marfa, Maria şi Elena, atârnaţi de torţile cerului, se întâmpla să privim apusul de soare, limanul râului Botna, iar ceva mai departe calea ferată, cu trenurile fluierând în goana lor, precum şi şoseaua care şerpuieşte spre oraşul Bender. Iar ceva şi mai departe, doar orizontul deasupra largului lumii, atât de enigmatice şi atât de ademenitoare pentru mine.

De mic copil, conform tradiţiei transmise din generaţie în generaţie, munceam de-a valma cu cei maturi în câmp, în grădini, în vii, pe imaşuri cu vitele. Şi nu-mi amintesc vreodată ca cineva dintre noi, copiii, să fi fost pedepsit pentru fapte de neascultare. Dar când se întâmpla, totuşi, să greşim şi noi, copiii, cu ceva, părinţii ne învăţau şi am deprins obiceiul de a recunoaşte greşeala şi de a ne cere iertare pentru cele făcute împotriva bunei-cuviinţe.

Am simţit şi tăvălugul istoriei venind peste noi, peste lume, gheara suferinţei care se înfigea în om, în oameni: războiul cu viermuiala soldaţilor îmbrăcaţi în diferite uniforme şi vorbind diferite graiuri, bolile contagioase ale întregului sat, preluate de la bieţii soldaţi, şi ei bolnavi, flămânzi, însetaţi şi înrăiţi. Şi seceta ca un blestem divin, urmată de o foamete cu morţi şi morţi, deportări, colectivizare.

Întreaga noastră familie, ca printr-o minune, a supravieţuit doar datorită tatălui meu, care, întors fiind de pe front cu un grad mare de invaliditate, a ştiut în orice situaţie tragică cum să lege hulpava moarte la ochi în clipele când se apropia de noi.



- Eraţi pasionat de literatură din copilărie? Sau, din start, era o necesitate, pe care, cu timpul, aţi îndrăgit-o. Care erau cărţile, publicaţiile, autorii Dvs. Preferaţi?



Regret că nu am avut şi eu marele noroc, ca alţi copii din lume, de altfel ca şi voi astăzi, să citesc cărţi, multe şi frumoase cărţi la vârstele cuvenite ale copilăriei şi adolescenţei, fiindcă biblioteca – cea mai frumoasă pagină a lumii, în timpurile celea pentru mine era alta, în altă limbă pe care încă nu o cunoşteam. Am cunoscut-o ceva mai târziu, făcându-mi studiile medii şi cele superioare.

Copil fiind, mă puteam îmbogăţi spiritual doar ascultând de la cei maturi poveştile neamului meu sau cele ce memorizase ei în şcolile făcute în limba noastră. Iar înainte de a mă duce şi pe mine la şcoală, tata mi-a enumerat şi a încercat să-mi explice cele şapte mari păcate biblice: mândria, invidia, iubirea de arginţi, desfrânarea, lăcomia, lenea şi mânia.



- Aţi ales, ca viitoare profesie, medicina, de ce?



După ce am absolvit cele şapte clase în satul natal, tatăl meu mi-a spus: „Trebuie să-ţi alegi o profesie cât mai aproape de oameni. Asta ar fi medicina. Dacă eu nu aş fi fost readus la viaţă de doctorii din spitalele militare, fără mine şi voi v-aţi fi pierdut.” Şi am ales – Şcoala de Medicină din Bender. Iar mai apoi am urmat şi studiile superioare medicale la Institutul din Chişinău.



- Ce corelaţie între medicină şi literatură aţi văzut atunci, în adolescenţă, şi vedeţi acum, peste ani?



După ani şi ani de studii şi muncă în domeniul medicinii, citind din ce în ce tot mai multă literatură de valoare, am înţeles că arta, inclusiv literatura, şi este viaţa omului, cu capacitatea lui de a gândi, a crede, a înţelege fără să fie influenţat de cineva, a acţiona, a iubi, trăire care te face să suferi, deci şi a suferi …

Nu cunosc altă profesie decât cea a doctorului, care ar poseda secretele marilor comunicări cu oamenii. Am înţeles, m-am şi convins, că omul nici la preot nu se spovedeşte aşa cum poate să o facă la doctor: din frica de suferinţă, dar şi de moarte. Şi doar la doctor omul se prezintă dezbrăcat de haina artistului cu care umblă prin lume.



- Sunteţi cunoscut drept un iscusit susţinător al poeziei postmoderniste a tinerei generaţii. Prin ce se caracterizează ea?



Citesc atent publicaţiile tinerilor generaţii (generaţia ca o veşnică repetiţie a vieţii, inclusiv în literatură). Frecventez şedinţele cenaclurilor. Şi când descopăr tineri cu semne de talent în orice gen literar, eu încerc doar să-i încurajez, să-i învăţ arta de a da frâu liber neliniştii artistice, care se cere exprimată. Indiferent de stilul pe care acel tânăr intenţionează să-l practice, fie şi cel postmodernist, ca o formă ceva mai avangardistă astăzi în poezie. Şi îi mai sfătuiesc doar să înveţe în continuare de la predecesorii lor cei mai cunoscuţi, nu numai din literatura noastră naţională, dar şi din cea universală, aşteptând cu răbdare să se coacă timpul propriului lor talent, când şi ei vor putea să-şi scrie cele mai reuşite şi inconfundabile pagini literare.

Ani de-a rândul am promovat şi mai promovez cu insistenţă, prin mass-media, iluzia că poezia foloseşte sufletului. Precum şi rugăciunea inimii, bucuria cuvintelor, gustul visării … Le atrag atenţia cititorilor, radioascutătorilor şi telespectatorilor că este foarte important să conservăm în suflet, mai întâi şi-ntâi, tot ce e bun din cultura din care provenim şi doar mai apoi să asimilăm tot ce e de valoare în cultura universală.



- Ce părere aveţi despre adolescenţi, aspiraţiile lor, preocupările, trăirile lor?



Când mă gândesc la generaţiile mai tinere, aş vrea să descopere şi ei adevărurile vieţii , pe care le-am aflat eu pe parcursul unei vieţi: un rai poate exista şi pe pământ, dar şi infernul poate exista în apropierea fiecăruia din noi, uneori chiar şi în noi; să nu te laşi dus de cursul apei, ci să-ţi găseşti rostul tău propriu; este mare păcat să mănânci pâinea lenei; ca să obţii ceva în viaţă, trebuie să-ţi doreşti acest lucru; nu poţi răni pe cineva fără să fii şi tu rănit; cărţile vechi ne învaţă să preţuim şi să binecuvântăm orice lucru din viaţa noastră … Şi câte altele ar mai fi de adăugat.



- În fragmentele din „Caiete”, publicate de Dvs. în revista Moldova, numărul recent, mi-a atras atenţia chiar primul alineat: „pedagogii trebuie să le vorbească elevilor despre dificila artă de a trăi”. Argumentaţi-ne, vă rog.



Tinerii de astăzi, cu siguranţă, vor apuca zile bune, când Republica Moldova va fi parte componentă a Uniunii Europene şi ei doar studiind asiduu astăzi, aici, în condiţiile noastre, aşa cum sunt ele, vor putea face concurenţă contemporanilor lor din ţările dezvoltate. Şi atunci şi tinerii noştri vor putea avea aceeaşi şansă de a reuşi în viaţă.



- Ce aţi vrea să le doriţi cititorilor revistei săptămânale „Florile Dalbe”?



Unii tineri pleacă din Moldova spre alte meleaguri, în căutarea altui noroc, dar pământul de acolo, din alte ţări, nu este cu sevă pentru noi. Acolo nu poţi să-ţi slobozi rădăcini, oricât de mult ai dori. Doar aici, acasă, în trecutul nostru, nu departe de mormintele moşilor şi strămoşilor noştri, trebuie să ne găsim fiecare din noi o nişă, să ne construim ţara şi viitorul, oricât de greu ne va fi la începuturi. Fiindcă facem parte dintr-un soi de oameni cu un adevărat ferment al vieţii, oameni cuprinşi şi de o pornire sufletească de nestăvilit. Dovadă e că predecesorii noştri au supravieţuit prin atâtea greutăţi, au supravieţuit moral, lingvistic şi confesional. Viaţa voastră în continuare, cât vă va fi dată, trebuie să se asemene cu o ghirlandă aprinsă a zilelor, dar şi a nopţilor cu stele, care vă sunt date să le trăiţi, una câte una.



Consemnare:

Octombrina Onofrei