Sorin Ilieşiu către Andrei Pleşu
Ultima scrisoare

- 7 Martie 2012 -

Domnule Andrei Pleşu,

Cu nimbul disidentului erudit, simpatic, seducător, elegant şi plin de umor, aţi intrat în sufletul nostru colectiv drept un Havel al României. În 26 decembrie 1989 aţi fost numit ministru al Culturii, inclusiv al celei civice care reînviase miraculos după 45 de ani de spălare a creierelor. Eraţi singurul fost disident în guvernul provizoriu; vă consideram garantul unic şi cert al libertăţii de exprimare, al alegerilor libere, al despărţirii definitive de comunism. Aveam convingerea că veţi susţine lustraţia anticomunistă şi aflarea adevărului despre decembrie ’89 şi iunie ’90. Cei care credeam în dvs. aşteptam să vă votăm ca preşedinte al României.
Dar nimbul disidenţei s-a dovedit a fi o iluzie. Aşteptările noastre au fost înşelate de tăcerile dvs consimţitoare faţă de deturnarea revoluţiei, instaurarea neocomunismului, reprimarea bestială a presei libere, a partidelor democratice şi a societăţii civile.

În 2005, disperat de 15 ani de tăceri ale dvs şi ale altora, am scris Proclamaţia pentru România în care ceream adoptarea legilor şi măsurilor pentru decomunizare şi procesul comunismului. Preşedintele Băsescu a declarat că nu poate condamna comunismul întrucât nu există un raport cu dovezi ale crimelor acestuia. Ca urmare, am redactat un scurt raport cu 21 de capete de acuzare în baza căruia i-am cerut să condamne comunismul. Apelul a fost semnat de sute de personalităţi inclusiv de dvs. după ce v-am rugat extrem de insistent.
După ce, în 2006, regimul comunist a fost condamnat oficial, eram sigur că vor fi adoptate măsurile şi legile pentru decomunizarea României. Dar demersul „încremenise în proiect”. Ca urmare, în 2008 am lansat fără succes Proclamaţia pentru decomunizarea României care cerea adoptarea respectivelor măsuri şi legi. În ianuarie 2009, sute de personalităţi, printre care jumătate dintre membrii GDS, semnaseră apelul pentru instituirea zilei memoriei victimelor comunismului. Redactorul-şef al revistei 22 a GDS (d-na Rodica Palade), a refuzat să publice apelul, la fel ca în 2006 când refuzase să publice raportul neoficial (de doar 12 pagini) pentru condamnarea comunismului (ulterior, preşedintele GDS Radu Filipescu a convins-o să publice raportul, contra-cost). De altfel, din 2007 până în prezent, d-na Palade a refuzat sistematic să publice apelurile pentru revelarea adevărului despre decembrie ’89 şi iunie ’90, precum şi pe cele pentru adoptarea legilor şi măsurilor pentru decomunizarea României, apeluri semnate de sute de personalităţi. Ca urmare, în ianuarie 2009 am propus, în consens cu domnii Mihai Şora şi Vl.Tismăneanu, reînfiinţarea consiliului consultativ al revistei 22, care s-a dovedit a fi benefic în anii ’90, propunere pe care aţi respins-o.
Domnule Pleşu, acesta a fost contextul în care aţi trimis, după 19 ani de la înfiinţarea GDS, prima dvs. scrisoare către colegi (în 29 ian. 2009): „Sînt realmente excedat de zelul unui grup hiper-activ, care pare să fi pierdut ierarhia urgenţelor, de dragul unei gesticulaţii de o nobleţe vidă. Dacă nu vom ucide în noi activistul, vom deveni, iarăşi, “oameni noi”. Cu salutul meu perplex, A.Pleşu”.
În ziua următoare aţi revenit cu încă o scrisoare deschisă: „Dl. Ilieşiu a reuşit, printr-o hărnicie înspăimîntatoare, să transforme grupul într-o adunătură de agitaţi. Mania apelurilor (cu cît mai numeroase cu atît mai futile şi mai rizibile), regrupările ţîfnoase în jurul cîte unei iniţiative patetice /.../, totul pare anume întreţinut ca să ne facă de rîs. Cu cîteva excepţii, toţi intră în joc. Tot ce găseşte GDS-ul de făcut într-o vreme de criză (cu şomaj crescut, cu blocări de salarii şi pensii, cu alianţe politice confuze etc.) este să-i ceară urgent primului ministru statuarea unor noi chermeze. În interior, se vîntură ideea unei secţii de propagandă care să oblige revista 22 la execuţia promptă a oricărei iniţiative “ideologice” venite dinspre un lider carismatic. Nu vi se pare că am luat-o razna? Din punctul meu de vedere e urgentissim să restabilim prestigiul GDS. Forţa lui a fost, în vremurile lui bune, raţionalitatea. Acum ne confruntăm cu o adiere de sminteală. (...) Rog să înceteze hărţuiala penibilă la adresa revistei 22. Reflectez sincer la o retragere discretă din Grup. Nu e o ameninţare. (...) Andrei Pleşu”.
Domnule Pleşu, ce a fost “futil” şi “rizibil” în apelul pentru comemorarea victimelor comunismului? De ce aceasta ar însemna „statuarea unor noi chermeze”?

V-am scris în 30 şi în 31 ianuarie 2009 - înainte de a afla despre unele gesturi ale dvs. de imoralitate publică -, două mesaje private în care îmi exprimam, printre altele, consideraţia faţă de dvs.. Cu toate că e indecent să publici scrisori private fără acordul autorului, aţi publicat respectivele fraze elogioase eludându-le în schimb pe cele pe care le redau în continuare întrucât sunt lămuritoare din multe puncte de vedere: «Vă rog să fiţi de acord să fiţi printre iniţiatorii Proclamaţiei pentru decomunizarea României. Vă rog să amelioraţi textul Proclamaţiei acolo unde consideraţi. (...) Totdeauna e loc de mai bine. Vă rog din suflet sa-mi spuneţi cum ar fi mai bine. Vă rog, din adâncul inimii să sprijiniţi acest apel (...) Nu e o "problemă de format modest", ci e una de urgenţă naţională, în spiritul celor afirmate de dvs de mai multe ori».
Nu credeam că veţi ignora aceste rugăminţi. Aveam convingerea că de fapt aţi şters mesajele mele fără să le citiţi. Constat acum, după trei ani, că le-aţi citit şi că le-aţi păstrat (pentru a publica frazele elogioase?).
Ataşez Proclamaţia pentru decomunizarea României pentru o corectă evaluare a refuzului dvs. de a o semna şi de a o susţine. Abia acum îmi dau seama că refuzul se datorează mai ales articolelor 3.6, 3.7, şi 3.8 din Proclamaţie. Nu întâmplător aceasta a fost semnată de dl Mihai Şora care şi-a dat demisia din guvernul implicat în reprimarea din 13-15 iunie ’90 în timp ce dvs aţi legitimat-o şi aţi credibilizat-o prin refuzul de demisiona, aşa cum aţi promis.
Consider că refuzul dvs. e semnificativ pentru eşecul condamnării reale a comunismului. Dar eşecul poate fi uneori mai folositor decât succesul.

7 martie 2012

Sorin Ilieşiu

Post scriptum
1. Domnule Pleşu, domnii Ion Iliescu şi Petre Roman au răspuns unor întrebări despre evenimentele din decembrie ’89 (http://www.azi.ro/arhive/2007/07/21-22/actual.htm) şi din iunie ’90, în timp ce dvs. refuzaţi să răspundeţi întrebărilor de interes naţional pe care vi le-am adresat. Evitaţi dialogul deşi sunteţi fondator al Grupului pentru Dialog Social pe care l-aţi „reformat” prin excluderea mea, după ce mi-aţi propus “să învăţ să tac”.
2. Am aflat recent de la dl Al. Herlea, fost ministru al Integrării europene din partea PNŢCD, că în 1992 Coposu v-a propus să fiţi candidatul Convenţiei Democrate la preşedinţia României. Aţi refuzat spunând că aţi accepta doar dacă aţi fi candidat comun al Convenţiei şi al Frontului Salvării Naţionale (condus de dl Petre Roman), idee respinsă de Coposu.
Refuzul dvs. a fost comentat de Monica Lovinescu în “Jurnal, 1990 – 1993” (Ed.Humanitas, 2003), la pag. 253: «Duminică, 21 iunie 1992. Între timp Coposu, prin Herlea /.../ încearcă să-l convingă să candideze pentru Convenţie pe… Pleşu. Va să zică Manolescu nu e eligibil drept candidat al Convenţiei /.../, dar Pleşu, care a rămas pînă la capăt în guvernul Roman, da. (...) Pleşu trimite /.../ o punere la punct: refuză. N-ar accepta decât dacă ar fi candidatul şi al Convenţiei, şi al FSN-ului lui Roman! Egal deci cu ambiguitatea pe care a cultivat-o din ianuarie 1990 încoace /.../. S-au dus vremurile cu "Minima moralia". În numele coeziunii naţionale, pune pe acelaşi plan puterea şi opoziţia, rezervînd maliţiozităţile acesteia din urmă. Neschimbat.»

A N E X Ă

PROCLAMAŢIA PENTRU DECOMUNIZAREA ROMÂNIEI

Bucureşti, 23 August 2008 – la 69 de ani de la semnarea la Moscova a Pactului Stalin-Hitler

1.0. Având în vedere că:
1.1. La 23 august 1939, la Moscova, a fost semnat Pactul dintre Hitler şi Stalin (cunoscut ca Pactul Ribentropp-Molotov) care prevedea într-un protocol secret interesele sovietice de a anexa ţările baltice, estul Poloniei şi estul României (Basarabia).
1.2. În iunie 1940, prin ultimatumul Guvernului sovietic care a ameninţat cu invazia armată imediată, România a fost forţată să cedeze Uniunii Sovietice nu numai Basarabia, dar şi nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei, ultimele două neaparţinând niciodată Rusiei.
1.3. Teritoriul românesc ocupat de Uniunea Sovietică are o suprafaţă de 44.000 km2, fiind locuit în momentul cedării de 3.200.000 de oameni, majoritatea etnici români; după cedare, aceştia au fost supuşi deznaţionalizării forţate, persecuţiilor etnice, deportării (inclusiv în lagăre de muncă în Siberia), asasinatelor în masă, precum şi altor forme de exterminare; teritoriile româneşti au fost masiv colonizate cu populaţii alogene.
1.4. Insula Şerpilor, insulă românească din Marea Neagră, a fost ocupată ilegal de Uniunea Sovietică în anul 1948.

1.6. Preşedintele şi Parlamentul României au datoria morală şi dreptul legitim să condamne Pactul Stalin-Hitler şi consecinţele lui ca ilegitime şi criminale.

1.7. Preşedintele şi Parlamentul României vor acţiona pentru:
1.7.1. condamnarea, de către forurile competente internaţionale, a Pactului Stalin-Hitler şi a consecinţelor lui ca ilegitime şi criminale.
1.7.2. reintegrarea în România, în cadrul Uniunii Europene şi cu acordul forurilor competente internaţionale, a teritoriului românesc ocupat prin forţa armată de Uniunea Sovietică (Basarabia, Nordul Bucovinei, ţinutul Herţei şi Insula Şerpilor); această reintegrare trebuie făcută în acelaşi spirit cu reunificarea Germaniei din 1990.
1.7.3. despăgubirea morală şi materială a României faţă de crimele, fărădelegile şi abuzurile comise de Uniunea Sovietică împotriva României şi a cetăţenilor ei, nivelul şi modalităţile de despăgubire urmând a fi stabilite de o comisie recunoscută de foruri competente internaţionale.

1.8. Parlamentul, susţinut de Preşedintele României, va adopta punctul 9 al Declaraţiei de la Praga din 3 iunie 2008 privind conştiinţa morală europeană şi comunismul, prin care se cere „stabilirea datei de 23 August, data semnării pac­tu­lui dintre Hitler si Stalin - cunoscut ca Pactul Ribben­trop-Molotov, ca zi comemorativă a victimelor regi­murilor­ nazist şi comunist”.

2.0. Parlamentul României, în consens cu Preşedintele României, având susţinerea UE şi NATO - interesate de o Românie decomunizată, va adopta o declaraţie explicită de asumare a următoarelor documente:
2.1. Discursul din 18 Decembrie 2006 al Preşedintelui României în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului, discurs devenit act oficial al statului român pentru condamnarea regimului comunist din România ca ilegitim şi criminal în baza Raportului final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (CPADCR).
2.2. Declaraţia de la Praga din 3 iunie 2008 privind conştiinţa morală europeană şi comunismul.

3.0. Parlamentul şi Guvernul, în consens cu Preşedintele României, având susţinerea UE şi NATO - interesate de o Românie decomunizată, au datoria să adopte cât mai curând posibil legile şi măsurile pentru decomunizare, din următoarele considerente:

3.1. Poporul român a respins totalmente comunismul înainte ca acesta să-i fie impus prin forţa armată de către Uniunea Sovietică. Dintre toate ţările europene, România interbelică a fost ţara cu cei mai puţini comunişti raportat la numărul populaţiei. La 23 august 1944, PCR avea numai 80 de membri în Bucureşti şi mai puţin de 1000 în întreaga ţară. Menţionăm că în 1938 România avea 316 710 km² şi 19.933.802 locuitori. Înainte de sovietizare, comuniştii reprezentau sub 0,005% din populaţia României.
3.2. Comunismul a fost impus împotriva voinţei poporului român exprimată la alegerile din noiembrie 1946 câştigate în realitate cu o majoritate covârşitoare de opoziţia anticomunistă care a obţinut între 70% şi 90% din voturi, comuniştii inversând rezultatul oficial.
3.3. Poporul român a îndurat cel mai cumplit regim comunist din Europa, recunoscut ca atare de întreaga comunitate internaţională.
3.4. Dintre statele europene, România a avut cel mai mare număr de deţinuţi politici raportat la numărul populaţiei (între 500.000 şi 2.000.000) şi cea mai înfricoşătoare poliţie politică - Securitatea.
3.5. Dintre toate fostele ţări comuniste din Europa, doar în România s-au înregistat victime la căderea comunismului. Nu au fost doar câteva victime, ci a fost un uriaş masacru - peste 1200 de morţi şi peste 4800 de răniţi. România este singura ţară europeană unde s-au înregistrat crime neocomuniste, precum genocidul din 22-28 decembrie 1989 şi fratricidul din 13-15 iunie 1990.
3.6. Conform Raportului final al CPADCR, “comunismul a căzut doar oficial la 22 decembrie 1989. Neoficial, structuri, dar mai ales metode şi mentalităţi comuniste au continuat să existe sub diferite forme, unele extrem de grave (...) : a) reprimarea manifestaţiilor anticomuniste din perioada decembrie 1989 - aprilie 1990; b) diversiunea etnică de la Târgu-Mureş din martie 1990; c) reprimarea manifestaţiei anticomuniste din Piaţa Universităţii din Bucureşti (...); d) „mineriadele” din 1991 şi 1999. Toate acestea au fost diversiuni şi manifestări tipic comuniste”. Majoritatea vinovaţilor nu au fost judecaţi până în prezent. Dimpotrivă, ei au devenit personalităţi publice şi politice, infestând de aproape 20 de ani societatea românească.
3.7. Reforma morală nu a fost posibilă din cauza nejudecării masacrului din timpul revoluţiei anticomuniste precum şi a fratricidului din iunie 1990 împotriva manifestanţilor anticomunişti, a societăţii civile, a partidelor istorice şi a presei independente. Marea corupţie a apărut şi s-a menţinut inclusiv datorită nejudecării acestor crime.
3.8. O parte din clasa politică s-a făcut vinovată de complicitate morală cu autorii masacrului din decembrie 1989 şi a fratricidului din iunie 1990, comise pentru a reprima şi a deturna caracterul anticomunist al revoluţiei începute în decembrie 1989. Acum, când România este membră a NATO şi UE, această revoluţie trebuie terminată şi se cuvine să devină “de catifea”.
3.9. În 18 Decembrie 2006, regimul comunist din România a fost condamnat ca ilegitim şi criminal de către şeful statului în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului, prin discursul devenit act oficial al statului român, în baza Raportului final al CPADCR, document edificator şi incontestabil, sintetic şi analitic (care însumează 660 de pagini) elaborat de peste 40 de autori, majoritatea experţi în domeniile abordate. Actul condamnării comunismului este începutul renaşterii morale a României şi al reconcilierii naţionale, cel mai important act din istoria postcomunistă a ţării noastre alături de aderarea la NATO şi integrarea în UE, un exemplu pentru condamnarea internaţională a regimurilor comuniste.

4.0. Legile şi măsurile pentru decomunizarea României2:

4.1. Cercetarea prin Justiţie a crimelor istoriei recente a României. Finalizarea urgentă a cercetărilor justiţiei referitoare la genocidul din decembrie 1989 şi fratricidul din iunie 1990 comis împotriva manifestanţilor anticomunişti, a societăţii civile, a partidelor istorice şi a presei independente. Cercetarea prin justiţie a următoarelor evenimente: reprimarea revoltei muncitoreşti din Valea Jiului, 1977, reprimarea revoltei anticomuniste din Braşov, 1987; diversiunea etnică din Târgu-Mureş, 1990; mineradele din 1990, 1991, 1999. Desecretizarea imediată a arhivelor lămuritoare faţă de aceste evenimente.

4.2. Recunoaşterea caracterului anticomunist al revoluţiei începute în decembrie 1989; recunoaşterea Proclamaţiei de la Timişoara (martie 1990) şi a manifestaţiei din Piaţa Universităţii din Bucureşti (aprilie-iunie 1990) ca momente reprezentative ale revoluţiei.

4.3. Legea lustraţiei anticomuniste.

4.4. Legea declarării crimelor şi abuzurilor regimului comunist ca fiind crime împotriva umanităţii şi imprescriptibile juridic.

4.5. Legea interzicerii şi pedepsirii actelor de apologie a comunismului, precum şi a actelor de negare a crimelor şi fărădelegilor regimului comunist (extremismul de stânga trebuie respins cu aceeaşi hotărâre precum cel de dreapta). Interzicerea comercializării, difuzării, publicării şi afişării simbolurilor grafice comuniste şi a materialelor de propagandă comuniste cu excepţia contextului cultural/educativ antitotalitar. Eliminarea numelor de foşti comunişti pentru denumiri publice: străzi, localitaţi, instituţii etc..

4.6. Legea anulării sentinţelor de condamnare politică emise de justiţia comunistă după principiile luptei de clasă între anii 1945–1989; anularea condamnărilor la moarte a celor care au au dat pe faţă criminalitatea comunismului; abrogarea prevederilor decretului lui N.Ceauşescu din 1988 referitor la crimele politice.

4.7. Reînhumarea victimelor comunismului îngropate în gropi comune.

4.8. Legea recunoştinţei faţă de luptătorii anticomunişti, faţă de foştii deţinuţi politici; majorarea semnificativă a pensiilor acestora şi acordarea de gratuităţi.

4.9. Legea reducerii la minimum a pensiilor responsabililor pentru crimele comuniste: foşti activişti comunişti din nomenclatura PCR, foşti conducători şi torţionari ai Securităţii, foşti conducători ai Miliţiei, ai Ministerului de Interne şi ai „Justiţiei” comuniste.

4.10. Legea desecretizării şi deschiderii arhivelor comuniste şi postcomuniste; garantarea accesului liber şi neîngrădit la aceste arhive; transferul urgent al acestora la CNSAS sau la Arhivele Naţionale; publicarea pe internet a arhivelor; trecerea Arhivelor Naţionale în subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor.

4.11. Legea împotriva distrugerii, manipulării, falsificării, ascunderii sau sustragerii de documente din arhivele comuniste şi postcomuniste; urmărirea penală a făptuitorilor.

4.12. Legea restituirii arhivelor confiscate abuziv (arhivele cultelor religioase, arhivele sioniste ş.a.).

4.13. Legea reparaţiilor faţă de foşti cetăţeni români exilaţi, autoexilaţi sau „vânduţi” în perioada comunistă.

4.14. Legea prezentării adevărului referitor la perioada precomunistă, comunistă şi neocomunistă în manualele şcolare de istorie naţională şi universală. Studierea în şcoli a istoriei comunismului şi a Holocaustului să fie obligatorie, nu opţională.

4.15. Legea pentru instituirea Zilei Memoriei Victimelor Comunismului, pentru înfiinţarea în Bucureşti a Muzeului Dictaturii Comuniste, pentru construirea în centrul capitalei a Monumentului Victimelor Comunismului.

4.16. Legea cercetării prin Justiţie a reconsolidării oligarhiei securisto-comuniste în România postcomunistă. Confiscarea de către stat a averilor dobândite prin fraudă.

4.17. Legea cercetării prin Justiţie a privatizărilor făcute de oligarhia securisto-comunistă care a acaparat puterea economică în România. Confiscarea de către stat a fostelor bunuri ale statului privatizate fraudulos şi reprivatizarea acestora în beneficiul exclusiv al poporului român.

5.0. Solicităm Preşedintelui României să ceară poporului să-şi exprime voinţa cu privire la adoptarea dezideratelor şi legilor decomunizării României, precum şi a condamnării Pactului Stalin-Hitler şi a consecinţelor lui ca ilegitime şi criminale, printr-un referendum organizat cât mai curând posibil.

5.1. Solicităm Preşedintelui României, Parlamentului, Guvernului, organizaţiilor nonguvernamentale, sindicatelor, tuturor cetăţenilor, mass-mediei, să se solidarizeze în jurul idealurilor Proclamaţiei pentru decomunizarea României.

5.2. Facem apel la Uniunea Europeană, Consiliul Europei, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Organizaţia Naţiunilor Unite, Curtea Internaţională de Justiţie a Naţiunilor Unite, să acţioneze pentru decomunizarea României.

Bucureşti, 23 August 2008 – la 69 de ani de la semnarea la Moscova a Pactului Stalin-Hitler

Sorin Ilieşiu - autorul apelurilor pentru condamnarea naţională şi internaţională a comunismului http://www.gds.ong.ro/apel.htm http://www.revista22.ro/apel-pentru-condamnarea-internationala-a-criminalitatii-si-nelegitimit-3326.html

Co-semnatari:

Mihai Şora – filozof
Vladimir Tismăneanu - preşedintele Comisiei Prezidenţiale consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România