luni, 26 martie 2012

Lecturi pariziene

Recluziuni ale spiritului în „Judecata aceea” de Nicolae Adam:
„în toţi anii în care am fost prigonit”

Maria Pilchin, Catedra de Literatură universală, USM, Republica Moldova


„În toţi anii în care am fost prigonit” – aşa începe una dintre cărţile semnate de Nicolae Adam, scriitor român, „evadat” din „gulagul” comunist în 1982. Stabilit în capitala franceză, Nicolae Adam îşi retrăieşte trecutul înfierându-l în pagina scrisă ca şi pe cei care „ne-au căsăpit cu ciocanele lor îndelung pregătite”. Într-o scrisoare mărturisea că nu i-i „străin statutul de copil de deţinuţi politici”, că „a trăit direct acest experiment, incalificabil la scara valorilor umane protectoare”. „Judecata aceea” (Jurnal literar, Bucureşti, 2004) e cartea copilului fugit din comunism, din copilăria şi tinereţea sa, poate din sine.
Existenţa umană înserată în pagina unui formular: „Numele. Prenumele” (aici citeam cumva vierian „- Numele şi prenumele? - Eu”, constatând acei topoi artistici produşi de un trecut similar). Numele, identitatea este esenţa pe care o şterge totalitarismul. Citim: „Cum ziceai că te cheamă? 935”. Aşa apare „cel fără nume” şi „cei care i-au prescurtat numele în cifre”.
Comunismul are faţă de ţară cu domiciliul obligatoriu, un penitenciar cu graniţe, imn şi monedă proprie, cu „ziduri adânci” în sufletele oamenilor, unde „ajungi, dacă te încăpăţinezi să nu mori”. În comunism e „revoluţionat” şi timpul, căci se trăieşte cu „un calendar fără Duminică, fără Paşte, fără sfinţi şi fără Crăciun”. E o carte în care e ora două şi paisprezece minute – e oră nocturnă, demonică, despărţită în cadranul orologiului prin douăsprezece vămi temporale de luminosul şi simetricul 14:14.
O societate uniformizată, fără clase şi poate chiar sexe: „bărbaţi şi femei în salopete şi lozinci” veniţi în agora cea răsturnată, la „adunările cu lozinci” şi discursuri infatuate. Şi alţii, bărbaţi şi femei despre care doar se ştie în şoaptă „că lucrează la un canal”. Canalul este celălalt pol al „paradisului” lozincilor, acolo merg „ceilalţi”: „şi toţi cei care ştiau să scrie şi să citească de-adevăratelea se urcaseră grăbiţi în tren”, aşa încât „şi scriitori şi pictori şi compozitori se urcaseră grăbiţi în tren”, un tren al exodului în iad, iar „în locul lor cei noi se numeau preşedinţi”, adică nu aveau nume, „numai biserica nu avea preşedinte”, ea avea un lacăt! Aceşti „preşedinţi” întrebau „unde-a ascuns tac-tu icoana”, chipul cela al trecutului în care se credea, iar credinţa este sâmbure de speranţă şi perpetuă înnoire, imposibilă într-o societatea condusă de şefii cartelelor de pâine, de salopete şi bocanci, „oameni noi” odată şi pentru totdeauna.
O şcoală în care „se educă de vii”, se zideşte sau se pune la zid. E o şcoală fără de carte, căci „la ce-ţi foloseşte cartea, îţi ia minţile şi devii duşman”. Scopul suprem al învăţării este „să facă om din tine şi din neamul tău”, un om nou, „homo sovieticus”, demn de rânduri bulgacoviene, un Poligraf Poligrafovici Şaricov rezultat al chirurgiei ideologice, unul fără nume de botez şi de neam. O şcoală ce nu te formează, te îndoctrinează. Astfel în comunism apar „doi” oameni, unul căruia i s-a şters numele şi altul căruia nu i s-a dat, ultimul fiind lipsit şi de amintiri, nici măcar mancurt, personaj din paginile scriitorului kârgâz Cinghiz Aitmatov. Apariţia unui nou tip uman, un specimen ce populează doar un areal dictatorial, cel care „întreabă”, căci „nu oricine pune întrebări, fiecare cu meseria lui”. Aceştia, cu noua lor meserie „te-ar fi jupuit de viu, ca pe un câine, dar nu primise ordin de acolo”. Te-ar fi jupuit şi pentru „harta veche care nu mai corespundea” timpului şi geografiei celei noi. Copilul ieşit din această „şcoală”, smuls din neam şi părinţi, dintr-o lume abolită, va supravieţui spunând prin tot ce face el că într-o societate totalitară e definit de destinul fatal şi nu de ascendenţă.
Comunicarea omului cu om se face schimbând „vorbe fără sunet”, se spun tare, se ţipă lozincile, cuvintele de sorginte demoniacă, care pun la îndoială faptul că „la început a fost cuvântul”. Poate de acolo vine acel laconism somptuos al scriiturii lui Nicolae Adam, cărţile lui nu multiplică prin volum dimensiunea ideatică a universului, maculaturizată la imposibil de om, Nicolae Adam vine cun un „multum in parvo”, cu o rigoare aproape algebrică a exprimatului, cu o carte-stare, care conţine mai degrabă tăceri şi interstiţii decât lucruri spuse. Întrebarea-strigăt este însă „CINE-I PUSESE LA CALE ŞI DE CE?” Aici apare o imagine halucinantă a celor care au pus la cale şi al acelui „de ce” istoric. Monstruosul are chip de nălucire, faptele lui însă sunt de cea mai durută vizibilitate...
Apare şi o altă întrebare firească, una cumva bogomilică în privinţa elementului divin: „dacă el este în noi toţi, El este şi în cei care pun întrebări”, interogaţia este dusă mai departe: „Cum se face că Dumnezeul din ei îl striveşte centimetru cu centimetru pe Dumnezeul din noi?” Întrebări retorice, căci divinitatea aparţine altei categorii şi nu poate fi cuantificată procustian, o spune întreaga scriitură a lui Nicolae Adam.
Astfel „Judecata aceea” e o „bază de date” ale prezentului şi ale memoriei. Uitarea nu e posibilă, doar încercarea de a lăsa „amintirile să doarmă”. Recluziunea spiritului are limite, căci sufletul, ca şi porumbelul Alba „zboară şi la lumina Lunii”, zboară în amintiri cu acel „borş de ştevie de la Mama Saveta” după o iarnă „când aripile păsărilor îngheţaseră”. Morţii continuă să trăiască prin numele lor, cel pe care îl au în ceruri. Azi nu ne rămâne decât „să ne aducem aminte de cei căzuţi fără nume” şi de „băiatul în pantaloni scurţi” ca şi paradisiacul copilăriei lui, adus ca un personaj kafkian în faţa „acelei judecăţi”.
Primind cartea de la Paris, am realizat că urmează să (des)compun acest text, să-l trăiesc, altfel nu era posibil a-l înţelege. Lectura hedonistă, în sensul divertismentului lectural, a fost anihilată cu primul rând citit: „în toţi anii în care am fost prigonit”... A fost însă o plăcere a cititului în faţa mânuirii cuvintelor ce exprimă tăcerea, o tăcere grea, a unei „fiiri” în sens heidegerian, a unei tăceri care nu rămâne în limitele comunismului românesc, e o stare silenţioasă care trece de timp, de Ural, de Marele zid Chinezesc, ajunge în Caraibe şi se întoarce mai la nord de Seul, de „ţara dimineţilor liniştite”, spre seri roşietice şi apusuri umane. „Judecata aceea” este actuală pentru cititorul dintre Nistru şi Prut, actuală ca niciodată!
Centrarea pe uman a cărţii conferă textului şi o calitate morală, una de deontologie general-umană, dacă omenia ar fi o profesie. În acest sens, Nicolae Adam practică un scris responsabil, fără a cădea în superstiţioasa veneraţie a tot ce e vechi sau a tot ce e contemporan, tot ce e estic sau vestic. Cartea te copleşeşte ca şi destinul mâinii care a scris, te copleşeşte prin persuasiune, acea înfiorătoare forţă de convingere a unui coşmar. Nu am fost mereu de acord cu autorii pe care i-am citit ultimii 25 de ani de când citesc, dar mereu le-am simţit farmecul scriiturii. Cu Nicolae Adam nu poţi să cazi de acord ca şi cum ai cădea într-un păcat; cu Nicolae Adam, acordul, învoiala pe text este una iminentă ca o respiraţie a inteligenţei. Cartea te seduce prin lipsa de patetic, atât de prolific produs de spaţiul pe care îl populez, or, pateticul se iveşte de obicei în împrejurări mărunte, cum spunea Gibbon.
Ştiind că modul superlativ e o imprudenţă, vom constata cuminte şi neexclamativ că această carte e un atom din chintesenţa istoriei noastre atât de complexe şi durute. Istoricii literari l-au „sacrificat”, de cele mai multe ori, pe scriitorul disident spre mai marea glorie a celui rămas acasă, chiar şi după căderea Cortinei de fier (fiare). Citindu-l pe Nicolae Adam, la finele cărţii am pronunţat: „Who touches this book, touches a man”, căci nu filonul epic, practic absent, contează acolo, ci cumplita fabulă a istoriei noastre nu atât de depărtată şi imposibilă în viitor, istorie cu chip de om şi fiare. Arborele unei genealogii umane, (P)omul cu roade vii – iată adevărata faţă a scriiturii. Aşadar, ecce homo! Omul adevărat, nimic mai adevărat ca cel evadat din gulag şi dintr-o epocă potrivnică!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu