marți, 24 aprilie 2012

The Impossible Return to Innocence de Gabriela Gheorghişor////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////// Printr-un non-titlu, care ar putea părea avangardist, dar şi prin propoziţia din dedicaţia volumului („Aceasta nu este literatură”), Cosmin Perţa îşi asumă, vădit, o intenţie antipoetizantă. Totuşi, stilistica nudităţii figurative nu monopolizează toate poemele, fiindcă tropul se insinuează, ca un fur, în „povestirea” despre sine. Fără titlu reprezintă, de fapt, o „autobiografie” poetică în două părţi, una a amintirilor şi alta a prezentului: „Mă numesc Cosmin Perţa,/ am 27 de ani, un metru 86,/ 94 de kilograme,/ şi, cu toate acestea,/ nu mă pot stăpâni să nu plâng”. Suferinţa care declanşează mărturisirea nu are cauze existenţiale precise, deşi poetul practică un soi de voluptate a autoportretizării negative, a autoponegririi, a osândirii simbolice şi a anatemizării cinice, aşezându-se singur la stâlpul infamiei: „mediocru”, „superficial”, „lepădătură”, „om bun de nimic”, „vierme”, „gunoi”, „ratat”, „slab de minte”, „oligofren”, „parazit” ş.a. A fi „în contradicţie cu viaţa” şi „rupt de realitate” sunt însă elementele care par să genereze o criză identitară, mai degrabă de tip existenţialist: „Mătasea inimii mele se înfăşoară/ În jurul picioarelor mele./ Nu pot exista”. Dacă există aici o deficienţă, o boală, în sens larg, aceasta nu este alta decât boala de viaţă. Şi întregul itinerariu scriptic se inundă de nostalgia copilăriei, ca vârstă a transgresării realului în vizuina protectoare a imaginaţiei: „Vântul acela rece, din copilărie, mi se prelinge pe braţe/ Din nou, ca la cinci, şase ani./ Doar că nu mai am nici un tremur sub piele,/ Nicio iluminare,/ Niciun culcuş fermecat/ În care să mă ascund şi să plâng”. De altfel, „autoreconstrucţ ia” fiinţială începe cu întoarcerea într-un „paradis” rural al copilului şi al adolescentului, „în lumea aceea verde, verde şi luminoasă/ cuprinsă de iarnă şi dor”. Dar nu bucolicul se iţeşte în urma rememorării, ci o elementaritate vânjoasă, dură şi sălbatică: „am crescut într-un sat cu zăpadă,/ cu păduri întoarse de-a valma,/ ce ajungeau până în prag/ (...)/ până la şcoală mergeam prin pădure,/ iar la întoarcere mirosul de fiară,/ de zăpadă topită sub blana mare şi caldă a fiarei/ mi se lipea de nări ca un alt simţ,/ care mă făcea să mă mişc mult mai repede/ şi mai sigur pe mine/ şi fiecare crenguţă ruptă, fiecare zbor de liliac/ erau atât de aproape/ încât aş fi putut muşca din ele,/ să muşc,/ să muşc cu putere înainte să urlu”. Moartea bunicului, asimilată naturalului, capătă valenţele izgonirii din rai, deoarece conştientizarea ei produce intrarea în viaţă, adică în procesul descompunerii: „şi ca un tremur m-a cuprins toată putreziciunea asta/ şi mi-a intrat prin piept până la inimă şi ficat/ şi prin oase până la măduvă/ pregătindu-mă de abia acum pentru viaţă/ în timp ce lunec pe panta asta din care nu se mai poate scăpa”. Toată această încercare anamnetică de return to innocence echivalează, evident, cu o acută tânjire după starea adamică, de dinainte de căderea în păcat. Nu întâmplător, prima secţiune a cărţii are un motto biblic din Facerea, reamintind ispitirea vicleană a Răului preschimbat în şarpe. Motorul poetic al volumului este, aşadar, o melancolie romantică, deturnată însă, destul de des, înspre o umoare neagră, vărsată într-un imaginar expresionist, de morgă şi de apocalips: „axila putredă şi piept găunos”, „carnea fărâmiţată”, oasele „goale-goluţe le-am legat cu cârpe”, „inima mea, aşa, ascunsă după şomoioage de vată”, „o apă mare, neagră ca un tăciune,/ spurcată ca o scârnă”, „lumea-i o burtă prea plină care revarsă fiere şi splină”, „corpul meu părea cel al unui schingiuit”, „cobor şi-mi întind mâinile ca o spânzurătoare”, „pe caldarâm stă un om cu gura plină de flăcări, gingiile îi sunt zbârcite şi arse ca după un lung război, cască găuri adânci înecăcioase, cât să te pierzi şi să plângi, numai ochii mai sclipesc uneori lăsând să se vadă translucide mucegaiuri crescând din orbite”, „un fagure de miere îmi iese din limbă ca un furuncul,/ limpede vin în faţa voastră ca un fagure plin de rahat”, „din cangele mâinilor mele/ se scurg pelin şi puroi” etc. Deşi lamento-ul pare uneori prea retoric, exagerat şi supărător, Fără titlu este un ghem de contraste, cu fire de tristeţe tumefiată şi de strigăt vitalist, cu viziuni de putreziciune şi cu stropi de prospeţime erotică adunaţi din Cântarea Cântărilor. ///////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////// Acest articol a aparut in Romania Literara si ii apartine Gabrielei Gheorghişor

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu