luni, 4 iunie 2012

(EXCLUSIV de la Cannes) Valeriu Andriuţă: „Nu pot să-mi judec personajul. Nu-l văd, ca atare, cu nimic vinovat”


Născut la Sângerei, în decembrie 1967. Studii de actorie la Tbilisi; ulterior studiază la UNATC, Bucureşti, regie teatru.  
Montează spectacole la Chişinău, Reşiţa, Bucureşti. A colaborat cu teatre din Japonia şi India. Până a fi distribuit în „După dealuri”, a jucat în mai multe scurtmetraje şi în lungmetrajul „Occident”, toate regizate de prietenul său Cristian Mungiu. E autorul a două scurtmetraje şi a numeroase montări teatrale. Locuieşte acum în Irlanda şi, ocazional, la Bucureşti, unde are o fiică; de draga Basarabie îl leagă părinţii şi grădina pe care vine s-o îngrijească, periodic: sapă pământul, curăţă via. Deci, rădăcinile continuă să-i fie aici, deşi înfloreşte, odrăsleşte şi rodeşte altunde. Deocamdată.
- Dragă Valeriu, ne-am mai întâlnit pe Croisette în 2002, când aţi venit cu „Occident”-ul de Cristian Mungiu, proiectat în Secţiunea „La Quinzaine des realisateurs”. Eraţi, de fapt, o echipă de basarabeni, angrenaţi şi în pelicula de faţă: Tania Popa, în rolul central, dumneata, Oleg Mutu. Nu ştiu dacă îţi mai aminteşti, Tania Popa, cu lacrimi în ochi, zicea că vine aici pentru toţi ai noştri. Am crezut de la bun început în steaua voastră norocoasă…
- Îmi amintesc, cum să nu! A fost un film bun. Uite, mie îmi place să citesc ziare vechi. Nu ştiu, îmi place să verific, să compar ce s-a întâmplat, ce spuneau unii, alţii, să văd ce spun acum…

- Pe mine m-a cutremurat „După dealuri”, m-am gândit cu durere la ce se întâmplă, la biserica rusă de ocupaţie, la cum e dezbinată lumea.
- Eu am fost acum acasă şi acolo sunt într-o derută totală, nu se înţelege unde mergem, ce se vrea, cine şi încotro trage…
- Dă-mi voie să-ţi pun aceiaşi întrebare ca şi la conferinţa de presă: în ce măsură ţi-a fost utilă experienţa de viaţă din Republica Moldova în creionarea personajului atât de complex, de nuanţat?
- Îmi pare rău, însă experienţa mea din Republica Moldova nu mi-a servit în niciun fel. În copilărie (lucru neînţeles nu doar pentru occidentali, dar şi pentru românii din Regat) mergeam la biserică o dată pe an, de Paşte; ne furişam pe ulicioare lăturalnice, treceam cu capul plecat printre lanţurile de miliţieni şi profesori de şcoală. Deci, am o experienţă extrem de săracă; Cristian Mungiu mi-a explicat, în detalii precise, surprinzătoare, cum să procedez.
- Preotul ce îl faci e un model, m-aş bucura să întâlnesc la amvon, la noi, asemenea preoţi carismatici, austeri, factori de echilibru într-un microcosmos ce şi-a pierdut reperele morale. Cu regret, unii preoţi învrăjbesc comunitatea, sunt materialişti până la refuz, intoleranţi, cu pospai de învăţătură…
- Tocmai asta discutam cu producătorul nostru francez: Cristian a încercat să nu acuze, filmul e despre superstiţii, nu despre adevărata credinţă. Şi eu nu pot să-mi judec personajul. Nu-l văd, ca atare, prin nimic vinovat. Chestia asta e pe muchie de cuţit. A ieşit de fapt un preot mai acceptabil. Efectiv, e greu să îmbraci o haină preoţească. Cineva, la un moment dat, m-a întrebat: da’ tu ai luat binecuvântare de la Patriarhie? Păi e de rău… Au început să-mi tremure genunchii, pe bune. După aia, când discutam, pe platou, despre interpretul din filmul despre Iisus Hristos, tipul unde face: păi, acela demult e în iad… Mereu eram lovit la genunchi.
- Preotul pe care-l întruchipezi e milos, se străduieşte să ajute, să înţeleagă…
- Nu poate să arunce în stradă un suflet, nu ştie cum să procedeze. Însă de asemenea nu are de ales. Ai văzut că încearcă să afle o ieşire, mereu le roagă pe fete să plece. E ca un ping-pong; un om viu se trezeşte pe o masă de ping-pong.
- Tragic şi adevărat. Acum, cu barba ce faci?
- Mă întreabă toată lumea. M-am gândit s-o rad imediat după ce am terminat filmările, căci filmul s-a terminat abia ieri, azi-dimineaţă chiar. Băieţii au lucrat enorm, incredibil ce rezistenţă, ce forţă de muncă are Cristian! Muncă, muncă, muncă…
- Şi el se trage din basarabeni. Bunica lui e de la noi.
- Da! Şi el ţine la Basarabia, povesteşte multe chestii.
- Îmi spunea Tudor Caranfil că, într-o vreme, nu se vorbea nicăieri cu accent moldovenesc, ca la Sadoveanu. Filmul reabilitează graiul moldovenesc.
- Cu accentul a fost o problemă mare. Să-l vezi pe Cristian ce frumos vorbeşte! Şi textul scris de el, efectiv, l-am citit buche cu buche, era scris în graiul moldovenesc, notat cu diacritice speciale, foarte curios! Numai eu îl înţelegeam. Dacă l-ar fi cercetat altcineva, n-ar fi înţeles nimic.
- Te-a emoţionat filmul?
- Da, mi-au dat lacrimile. L-am văzut a cincea oară cu intervale destul de mari. Ultima variantă am văzut-o acum vreo trei săptămâni. A evoluat enorm!
- Bravo lui Oleg Mutu, imaginea e splendidă, ritmul, tensiunea din cadru se tot amplifică…
- Şi echipa din Franţa care a făcut sunetul, extraordinar: n-are muzică, dar sună ca o muzică! Mircea Olteanu, băiatul care a făcut montajul, extraordinar! Şi au muncit de nu-ţi închipui, n-au dormit nopţile, de atunci: ziua se filma, Mircea monta noaptea după video asist, materialul pleca la Bucureşti, se întorcea a doua zi, digitalizat şi tot aşa mai departe. Se lucra în paralel.
- Aţi filmat în Moldova?
- Nu, la o sută km de Bucureşti, la Câmpina. Începutul a fost greu, îmi suna permanent în cap o avertizare - aşa cum ai început, aşa trebuie să mergi până la capăt. Am filmat în nişte condiţii… Să stai pe vârful dealului, la minus 15 grade, câteva luni! Eram mulţi, vreo 60-70, ne ajutam. Toată ziua eram în câmp. S-au adunat o sumedenie de câini în preajmă, la un moment dat o căţea a fătat… Se crease o lume în jurul mănăstirii imaginare.
- Decorul a fost construit în acest scop. Ce s-a întâmplat cu mănăstirea voastră?
- A rămas acolo. Era o păşune unde păşteau oile, continuau să pască şi atunci când filmam. Până a dat zăpada, a nins de s-a făcut de un stat de om.
- Câţi basarabeni eraţi pe platou? Oleg Mutu, bine-nţeles…
- Tania Popa a fost, Ion Sapdaru şi Vica Agache (sora Elisabeta) - simpatică, slăbuţă, 41 kilograme. A studiat actoria la Bucureşti şi acum, na! se descurcă şi ea cum poate.
- Păi ăştia suntem, din ţara lui „descurcă-te cum poţi”.
- Asta e! Oamenii de aici, francezi, englezi, se bucură de noi. În ţara ta însă… poţi să fii şi umilit, şi marginalizat, nu contezi. Eu de ce am plecat? N-am plecat de viaţă bună.
- Colegii tăi de la Tbilisi s-au cam dispersat prin lume, Mihaela Strâmbeanu şi Nicu Suveică, pare-se, au rămas la Naţional, la Chişinău.
- Ion Munteanu e pe la Piter, Corina Druc – la Craiova.
- Cum te simţi în Irlanda?
- Foarte bine, irlandezii sunt cu adevărat toleranţi. Dacă te referi la barbă, mai multe şuturi am luat în România.Ca să nu mai zic de Moldova. Nu acord atenţie, mă fac că plouă şi merg mai departe. Asta e societatea. Nu scăpăm prea uşor.
- Ai jucat în toate filmele lui Cristian Mungiu, cu excepţia lui 4, 3, 2?
- Mi-ai pus degetul pe rană. Abia plecasem în Irlanda. Pierdusem nişte bani. Mi-a spus Cristian mai târziu: erai în cărţi. Ei na, a fost altul.
- Ai ratat „Palmierul de Aur”. Dar nu e totul pierdut, sper ceva şi acum.
- Sperăm! Adevărul e că s-a muncit extraordinar. Cristian stătea pe platou câte zece ore, pleca ultimul de acolo. Eventual cobora la restaurant, la hotel, pentru câteva minute, şi nu întotdeauna. Venea cu un text nou a doua zi. N-a avut o ezitare. În două luni de zile n-a avut o ezitare.
- Cum ai lucrat cu Oleg Mutu?
- Este O.K., lucrăm cu el din 1994. Cristian e foarte riguros, ştii ce ai de făcut. E greu de făcut, dar ştii exact. Cu Cristi a fost în felul următor: era într-un an cu Dumitru Grosei, cred că Dumitru m-a recomandat. Am jucat chiar din primul lui film de ficţiune, un singur personaj, eram un fotograf.
- I-ai purtat noroc, eşti un fel de talisman.
- Am făcut pauza ce a spart mitul. Am jucat în toate filmele lui până a pleca în Irlanda. Am făcut şi nişte spoturi publicitare. Îmi place să lucrez cu el.
- Acum, cum te-ai decis?
- Corina Druc mi-a trimis un mesaj pe Facebook: vezi că te caută Oleg Mutu. Mă căuta, de fapt, Cristi. L-am sunat. M-a întrebat: Ai barbă? Am, zic, e la coşul de gunoi. Chiar atunci o dădusem jos. Mă gândesc, zice, la un film. Aş vrea să-ţi laşi aşa un pic de barbă. Era prin martie. După o lună am venit în România. Şi asta e o minune. Mă invitase un prieten de la Reşiţa, Dan Mirea, ca să montez un spectacol. În aprilie am venit la Reşiţa, am montat Casa de pe graniţă de Mrozec (poţi vedea trailerul pe YouTube, a participat la Festivalul de Teatru scurt de la Oradea). M-am întâlnit şi cu Cristian. Mi-a povestit istoria. Eu ştiam cazul din relatările din presă. Cristi a zis: măi, nu-i sigur, caut, caut, nu-i găsesc şpilul. Am revenit în Irlanda, Cristian îmi mai trimitea câte un pic din script şi am rămas frapat de amploarea proiectului. Însă toate mesajele conţineau o doză de incertitudine: nu aflu cheia! Cristian, stai liniştit, o să găseşti! Important e că ţi-ai pus problema, îi răspundeam.
- Subiectul e complicat şi delicat, un vrej de teme dureroase!
- Te doare capul dacă te gândeşti. Porneşte de la faptul că eroinele sunt abandonate de părinţi, apoi de societate în ansamblu. Şi pe urmă oamenii responsabili din societate, corupţia şi mizeria.
- Un cerc vicios, fără ieşire.
- Ce-i mai grav în toată povestea asta, că nimeni nu pare vinovat. Şi nimănui nu-i pasă de bietele copile şi de sufletele lor. La un moment dat m-a sunat. Am luat avionul şi am venit pentru trei zile la casting, am citit cu fetele pe care le vezi, Cristina şi Cosmina. Am citit cu mai multe fete, au mai fost câteva candidaturi. Cristi le-a inversat, le-a pus să-şi citească reciproc rolurile. M-am întors pe la sfârşitul lui noiembrie. Am început repetiţiile, am mers pe platou. Am filmat noiembrie, decembrie, ianuarie şi un pic de februarie. Cu scurte pauze: plecase Oleg să lucreze cu Lozniţa. Apoi sărbătorile.
- Ca la Chişinău, două săptămâni pe muchie?
- Nicidecum, cu Cristi aşa ceva nu merge. Sărbătorile au fost o zi sau două. Şi uite aşa: de după dealuri iată-ne la Cannes.
- La a câta colaborare eşti cu Cristian, la a zecea? Să ajungeţi la… o sută! Şi să ne vedem sănătoşi şi voioşi, aici, la Cannes!
- Aşa să fie. Doamne ajută!
Larisa Turea
(Interviu realizat în 20 mai, Bulevardul Croisette, Cannes, Franţa)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu