Mihail VAKULOVSKI

BIBLIDIOTECA

(fragment de roman,

în curs de apariţie la Editura Casa de Pariuri Literare, Bucureşti)

Un tip cu şapcă roşie, cu costum şi în şlapi cere manuale de matematică, vorbind precum copiii debili sau foarte alintaţi.

- Vreau „Matematica superioară”, ultima ediţie. Dar să fie ultima ediţie, domnişoară, vă rog frumos, – se miorlăie omu’.

- Sigur că da, veţi primi ultima ediţie.

- Vreau „Matematica superioară”.

- Sigur că da, „Matematica superioară”. Să vă dau un loc. Ce loc doriţi?

- Nu ştiu...

- Vă dau locul 20, sala IV?

- Nu vreau acolo...

- Dar unde vreţi?

- La fereastră...

- Bine, vă dau la fereastră.

- Nu vreau acolo...

- Bine, aşezaţi-vă unde doriţi dumneavoastră.

- Nu vreau acolo...

- Atunci aşteptaţi aici.

            Tipul s-a lăsat pe vine lîngă birou, se scobeşte în nas, şterge mucii de covor, bolmojeşte ceva despre politică, îi înjură pe guvernanţi, vorbeşte, imaginar, cu taică-său.

- Ce-i cu ăsta?

- E un fost prof de matematică. Abia a scăpat de pe Eminescu.

- De unde?

- Pe Eminescu, nu ştii? E casa de nebuni, vila aia verde de pe dealul ăla, care se vede şi de aici, e casă de nebuni.

- Şi ce legătură are cu Eminescu?

- Aşa se numeşte strada.

- Aha...

            Cînd am trecut pe sub bijuteria aia arhitectonică, în drum spre Cetatea Braşovului, era la fereastră o femeie care o dojenea pe fiică-sa că nu trebuia să bea apă aşa rece, că va răci, „ţi-ai făcut lecţiile? Şi la limba română, şi la matematică? Ia adu caietele încoace. Să nu-mi spui că iar ai uitat ghiozdanul la şcoală, tu, fată. Uite ce frumuşică eşti, iubito. Pe taică-tău l-ai văzut?” Se uita fix spre bibliotecă. Ne-am oprit sub perete şi am ascultat-o, era mai logică decît proful de logică. Poate că era chiar profă de logică... Sau bibliotecară... Fostă... Sau viitoare, cine ştie...

- N-au venit cărţile? – a început să se smiorcăie proful de sub birou.

- Ăsta nu completează fişe?

- Glumeşti.

- „Glumim şi noi”.

- N-au venit cărţile mele?

- Vin imediat, domnule.

- Dar de ce n-au venit cărţile mele?

- Vin, domnule.

            Domnul îşi ridică fundul, apoi îşi trage şi partea superioară a trupului, se mişcă legănat spre coridor. Se plimbă prin coridor, bodogănind întruna. Apoi începe să cînte o melodioară din „Nu pagadi”, cîntă tare, imitînd vocea lui Papanov, lupul - „!Ta!-!na!-!na!-!na!-!na!-!na!-!na!-!na!”. Din sală ies doi tineri rockeri certîndu-se zgomotos. Se ceartă furioşi, ţinîndu-se de talie – fiecare de-a celuilalt.

- Ce pula mea, băi, iar te sună aia? – zice gagicuţa.

- Ce să fac, iuby, să nu-i răspund?

- De ce nu mi-ai dat să vorbesc eu cu fufa, băi, muie?

- Nu-i mai zi aşa, am spus.

- Şi dacă am să-i zic fufă ce-ai să-mi faci? Mă laşi şi te duci să-i plîngi fufei pe umăr, băi, pulică?

- Termină odată...

            Ajung în coridor, izbucnesc în rîs.

- Ce-o fi făcut ăla? – îi zic Danei.

- Mai bine să nu ştii...

- Poate a făcut pe el.

- A, nici chiar aşa. Dar poate că doarme pe covor. Sau s-a dezbrăcat. Un pic...

- Măcar să fi fost profă...

- Bine că-i prof.

- A venit „Matematica superioară”, ultima ediţie? – apare profu’ sărind distrat de pe-un picior pe altul.

- Da, domnule, uitaţi-o.

            Ochii i s-au înseninat, a început să plîngă, zicînd încontinuu: „Spasibo, spasibo, spasibo, spasibo” şi tot aşa.

- Şi ce faceţi cu ăsta? Vine des?

- Cam de două ori pe lună, dar pleacă imediat.

- Spasibo, spasibo, – plînge jos, unde s-a aşezat iar, profu de mate.

            Ţine cartea la piept, ca studentele dimineaţa, cînd vin cu o mapă la piept. Îi curg lacrimi. Se ridică, lasă cartea pe birou, zîmbeşte, zice „Dasvidania, devocica, dasvidania, devocica” şi pleacă.

- Da svidania, da svidania, – zice Dana. – Ştii, maică-mea ştie rusă şi o învaţă şi pe Dia.

- Şi-i place?

- Da, îi place foarte tare rusa. Zice că-i melodioasă. Se ţine toată ziua de maică-mea s-o mai înveţe cîte ceva.

- Ăsta ştie rusa?

- Ei, pe naiba, ştie şi el cîteva cuvinte din filme.

- Nu-i din părinţi basarabeni?

- Pe dracu! Poate că se crede Yurii Gagarin, mai ştii. Nu, e român-român.

- Ştiai că devocika înseamnă fetiţă şi nu fată?

- Da? Şi la fată cum se zice?

- Devuşka.

- Da? Nu ştiam. Da svidania, devuşka. Sună bine. Viitorul sună bine.

- Da, ştii cine e mic, negru şi bate la uşă?

- Nu.

- Haide.

- Pe bune.

- Viitorul.

- Cam aşa, în puii mei.