sâmbătă, 9 iunie 2012

Omul amestecat (II)
Dumitru Crudu
Doi oameni mi-au marcat copilăria mea: bunicul meu Goriţă şi profesorul meu de istorie Petru Vasilevici Bulicanu. Pe bunicul meu Goriţă nu l-am cunoscut personal, acesta a murit cu mult înainte de-a mă naşte, dar parcă l-aş fi cunoscut, întrucât  tatăl meu îmi împuiase urechile cu poveşti despre faptele sale misterioase şi ciudate în acelaşi timp. Ce mai la deal, la vale, cele mai multe dintre istoriile pe care mi le-a povestit taică-meu erau despre tatăl său vitreg. Da, da, domnul Goriţă nu era tatăl său drept, bunica Parascovia recăsătorindu-se cu el după moartea primului ei soţ, care, şi el, la rândul său, fusese o mare figură. Dar, cu toatea astea, domnul Goriţă era pentru tatăl meu un tată în adevăratul înţeles al cuvântului, mai ales după ce acesta i-a scos din foamete. Tatăl meu pur şi simplu îl diviniza pe tatăl său vitreg. Chiar şi dacă acesta se mutase de mult într-o altă lume, tatăl meu nu mai pregeta să-l admire. Şi avea şi pentru ce. Prin 47, deasupra Cetârenilor se abătuseră nori negri, oamenii erau ridicaţi noaptea din pat şi erau trimişi în Siberia. Când soldaţii au început să bată cu picioarele şi în poarta sa, bunicul meu a deschis fereastra şi şi-a pierdut urmele în negura pădurii, unde  a stat ascuns mai bine de jumătate de an. A revenit acasă doar după pe apele s-au mai liniştit. Însă nu pentru mult timp. În curând, oamenilor li s-au luat pământurile şi toate animale de lângă casă, fiind lăsaţi în papuci. De la un punct încolo, comisarilor roşii le mai venise o idee înţeleaptă: să le ceară oamenilor să dea lapte la stat. Cu acest scop, au apărut şi în pragul porţii bunicului meu, intereseându-se dacă acestuia nu i-a mai rămas întâmplător vreo vacă sau vreo capră pe lângă casă. Bunicul meu era un mare miştocar şi le-a arătat cu mâna spre cuşca în care se ascundea un câine pricăjit.
-Da, după cum vedeţi, am o capră.
Politrucii însă nu prea gustau glumele şi i-au trecut o capră în condică.
-Dacă ai zis că ai o capră, atunci o să dai zilnic lapte la stat, i-au zis ei şi au venit a doua zi după lapte. Ca să nu fie băgat la zdup, bunicu-meu cumpăra lapte de la vecini şi îl dădea statului.
În cele din urmă, a fost şi el trimis în gulag. Iar asta s-a întâmplat în 1953, atunci când a murit Stalin. Bunicul meu se afla la moară, la măcinat făina şi când a auzit că a murit  Stalin a început să ţopăie de bucurie, exclamând: a murit un câine. Bineînţelesc că a a fost turnat şi arestat în aceeaşi zi. Pentru cele câteva cuvinte pe care le-a zis despre Stalin a fost trimis în Siberia, unde a făcut şase ani grei de lagăr. EI bine, toate lucrurile astea mi le povestea taică-meu, seara înainte să ne culcăm, iar eu îi povesteam despre profesorul meu de istorie pe care-l idolatrizam ca pe nimeni altul. Era profesorul meu îndrăgit, iar istoria era disciplina mea preferată. M-am îndrăgostit de istorie doar datorită lui, pentru că o preda cu o dragoste aparte. Unde mai pui că eram şi cel mai bun din clasă la istorie. Mergeam la olimpiade şi luam premii cu nemiluita, susţinând sus şi tare că Uniunea Sovietică e cea mi frumoasă ţară din lume.
Foarte mult timp nu mi-am putut explica de ce taică-meu strâmba din nas când îi povesteam despre Petru Vasilevici Bulicanu. Mi se părea o lipsă de bun-simţ şi de respect faţă de mine faptul că nu-l interesau poveştile mele despre profesorul meu de istorie pe care,  eminamente, îl idolatrizam.
Doar după ce am terminat şcoala şi nu am mai avut nicio treabă cu acesta, mi-a spus adevărul. Cel care îi trimisese pe soldaţi la casa bunicului meu fusese profesorul meu de istorie, pe atunci un vajnic comsomolist. Şi tot el l-a forţat să cumpere lapte de la oameni şi să-l dea statului. Şi tot el l-a turnat în 1953 când acesta a exclamat la moartea lui Stalin că a murit un câine.
Atunci mi-a căzut cerul în cap şi nu m-am mai dus să dau la istorie, aşa cum am visat în ultimii ani de şcoală. Mai mult decât atât, din acea clipă am înţeles că foarte multă vreme am trăit într-o realitate artificială şi utopică în care mă ademenise Petru Vasilevici Bulicanu şi că adevărata ralitate era alta, era cea în care a trăit şi a pătimit bunicul meu Goriţă pe care toată viaţa sa l-a prigonit nimeni altcineva decât profesorul meu de istorie Petru Vasilevici Bulicanu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu