Omul amestecat (II)
Dumitru Crudu
Doi oameni
mi-au marcat copilăria mea: bunicul meu Goriţă şi profesorul meu de istorie
Petru Vasilevici Bulicanu. Pe bunicul meu Goriţă nu l-am cunoscut personal, acesta
a murit cu mult înainte de-a mă naşte, dar parcă l-aş fi cunoscut, întrucât tatăl meu îmi împuiase urechile cu poveşti
despre faptele sale misterioase şi ciudate în acelaşi timp. Ce mai la deal, la
vale, cele mai multe dintre istoriile pe care mi le-a povestit taică-meu erau
despre tatăl său vitreg. Da, da, domnul Goriţă nu era tatăl său drept, bunica
Parascovia recăsătorindu-se cu el după moartea primului ei soţ, care, şi el, la
rândul său, fusese o mare figură. Dar, cu toatea astea, domnul Goriţă era
pentru tatăl meu un tată în adevăratul înţeles al cuvântului, mai ales după ce
acesta i-a scos din foamete. Tatăl meu pur şi simplu îl diviniza pe tatăl său
vitreg. Chiar şi dacă acesta se mutase de mult într-o altă lume, tatăl meu nu
mai pregeta să-l admire. Şi avea şi pentru ce. Prin 47, deasupra Cetârenilor se
abătuseră nori negri, oamenii erau ridicaţi noaptea din pat şi erau trimişi în
Siberia. Când soldaţii au început să bată cu picioarele şi în poarta sa,
bunicul meu a deschis fereastra şi şi-a pierdut urmele în negura pădurii, unde a stat ascuns mai bine de jumătate de an. A
revenit acasă doar după pe apele s-au mai liniştit. Însă nu pentru mult timp.
În curând, oamenilor li s-au luat pământurile şi toate animale de lângă casă,
fiind lăsaţi în papuci. De la un punct încolo, comisarilor roşii le mai venise
o idee înţeleaptă: să le ceară oamenilor să dea lapte la stat. Cu acest scop,
au apărut şi în pragul porţii bunicului meu, intereseându-se dacă acestuia nu
i-a mai rămas întâmplător vreo vacă sau vreo capră pe lângă casă. Bunicul meu
era un mare miştocar şi le-a arătat cu mâna spre cuşca în care se ascundea un
câine pricăjit.
-Da, după cum vedeţi, am o capră.
Politrucii însă nu prea gustau glumele şi i-au trecut o
capră în condică.
-Dacă ai zis că ai o capră, atunci o să dai zilnic lapte
la stat, i-au zis ei şi au venit a doua zi după lapte. Ca să nu fie băgat la
zdup, bunicu-meu cumpăra lapte de la vecini şi îl dădea statului.
În cele din urmă, a fost şi el trimis în gulag. Iar asta
s-a întâmplat în 1953, atunci când a murit Stalin. Bunicul meu se afla la
moară, la măcinat făina şi când a auzit că a murit Stalin a început să ţopăie de bucurie,
exclamând: a murit un câine. Bineînţelesc că a a fost turnat şi arestat în
aceeaşi zi. Pentru cele câteva cuvinte pe care le-a zis despre Stalin a fost
trimis în Siberia, unde a făcut şase ani grei de lagăr. EI bine, toate
lucrurile astea mi le povestea taică-meu, seara înainte să ne culcăm, iar eu îi
povesteam despre profesorul meu de istorie pe care-l idolatrizam ca pe nimeni
altul. Era profesorul meu îndrăgit, iar istoria era disciplina mea preferată.
M-am îndrăgostit de istorie doar datorită lui, pentru că o preda cu o dragoste
aparte. Unde mai pui că eram şi cel mai bun din clasă la istorie. Mergeam la
olimpiade şi luam premii cu nemiluita, susţinând sus şi tare că Uniunea
Sovietică e cea mi frumoasă ţară din lume.
Foarte mult timp nu mi-am putut explica de ce taică-meu
strâmba din nas când îi povesteam despre Petru Vasilevici Bulicanu. Mi se părea
o lipsă de bun-simţ şi de respect faţă de mine faptul că nu-l interesau
poveştile mele despre profesorul meu de istorie pe care, eminamente, îl idolatrizam.
Doar după ce am terminat şcoala şi nu am mai avut nicio
treabă cu acesta, mi-a spus adevărul. Cel care îi trimisese pe soldaţi la casa
bunicului meu fusese profesorul meu de istorie, pe atunci un vajnic
comsomolist. Şi tot el l-a forţat să cumpere lapte de la oameni şi să-l dea
statului. Şi tot el l-a turnat în 1953 când acesta a exclamat la moartea lui
Stalin că a murit un câine.
Atunci mi-a căzut cerul în cap şi nu m-am mai dus să dau
la istorie, aşa cum am visat în ultimii ani de şcoală. Mai mult decât atât, din
acea clipă am înţeles că foarte multă vreme am trăit într-o realitate
artificială şi utopică în care mă ademenise Petru Vasilevici Bulicanu şi că
adevărata ralitate era alta, era cea în care a trăit şi a pătimit bunicul meu
Goriţă pe care toată viaţa sa l-a prigonit nimeni altcineva decât profesorul
meu de istorie Petru Vasilevici Bulicanu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu