DESCHID OCHII...

(de Radmila Popovici-Paraschiv)

Închid ochii și te văd fecioară cu privirea frunzelor în rouă,

părul tău de grâu se înfioară și te prinde bine haina nouă!

Ești voioasă, cânți, îți saltă sânii, trupul tânăr dornic e să nască

prunci care-au să afle graiul pâinii cu aroma câmpului, firească...

Cei din jur te-admiră cu căldură și te vor de soră sau iubită,

inima nu are loc de ură pentru că-n sfârșit e împlinită!

Vocea ta adâncă și cuminte a ajuns la cer și mai departe 

cu puterea sfintelor cuvinte: “Dragoste, Credință, Libertate...”

                           ***

Deschid ochii și te văd bătrână cu privirea veștedă și tristă,

dar nu-s bătrânețile de vină că-i amară lacrima-n batistă...

Nu mai cânți. Și cine mai aude doinele izvoarelor secate?

Fiii au plecat, care și unde, pentru-o pâine mai pe săturate...

Hărțuită din copilărie, ți-a pătruns în sânge umilința,

pentru frumusețea încă vie, ei și azi îți sfârtecă ființa...

Vrei să spui ceva, dar vocea-i joasă și-n atâtea țipete se pierde...

Draga mea, de ce la tine-acasă nu mai ai puterea de a crede?

                            ***

Închid ochii și mă simt copila ta care zâmbește, visătoare –

Deschid ochii și mă văd umila și îmbătrânita cerșetoare...

Închid ochii și-mi privesc copiii lângă bunii lor, aici, acasă –

Deschid ochii ca să văd străinii cărora de-ai mei copii... le pasă?

Închid ochii și mă rog să fie visul meu naiv – Realitate! 

Deschid ochii, dar din nou învie cruda și urâta Nedreptate...

Închid ochii să te știu fecioară, cum ai fost într-un sfârșit de vară –

Nu vreau să-i deschid c-o să mă doară să-ți văd iarăși fața bolnăvioară...

Vreau să spun ceva, dar vocea-mi zboară și-n atâtea țipete se pierde...

Totuși, cât mai ești pe lume, Țară, am și eu puterea de a crede!