Într-o seară, în parc
Intr-o seara m-am plimbat agale prin parc pînă m-am oprit lîngă lac în dreptul unui loc deasupra căruia pescăruşii se roteau neîncetat, amerizînd din cînd în cînd de parcă ar fi vrut să îşi răcorească puţin burtica şi picioruşele şi apoi ridicîndu-se iar. O d-nă de pe o bancă din apropiere mi-a atras atenţia că păsările căutau cu precadere vreo doua ochiuri de apă. Am intrat în vorba uşor, despre pescăruşi, răţuşti, gîze… Din una în alta a venit vorba de viaţa dînsei şi d-na mi-a povestit o groază cu o uşurinţa şi naturaleţe care m-au pus pe gînduri.
Pe masură ce o ascultam mă întristam, căutînd să nu arăt asta la suprafaţa, ci doar empatia firească faţa de întîmplările fericite sau nefericite despre care zicea. Să ajungă omul aşa de nevorbit la batrîneţe încît să fie gata să îşi deschidă inima în faţa oricui?! Sau să fie vorba de vreo altă impostoare care caută să obţină ceva de la mine? Oricum din ce îmi povestea d-na cumva, hmm, îmi dam seama că şi eu aş putea obţine ceva de la dînsa, aşa ca oarecum, hmm, meschin, o încurajam, hmm, să îsi descarce sufletul. Povestea dînsei era, hmm, nu ieşită din comun, dar emoţionantă. Aşa că ar fi trebuit să mă intereseze şi emoţioneze ce îmi spunea d-na şi chiar nu mă mai săturam s-o ascult deşi aveam tot timpul grija să imi pun singură o frînă, să nu uit să fiu atentă să nu mă încred aşa uşor sau scap vreo informaţie despre mine pe care nu era cazul s-o scap. Am vorbit vreme buna, pînă s-a înserat bine. D-na avea unele preocupări comune cu ale mele. Apoi am plecat în aceeaşi direcţie spre ieşirea din parc. Cind ne-am ridicat am avut ideea să îi propun să ne prezentam. D-na mi-a zis numele ei întreg şi eu pe al meu asemenea. Mi-a cerut a doua oară numele de famile. Numele meu nu e foarte comun. Cel puţin nu în partea asta de ţară. “Incredibil!” a exclamat d-na. „Şi eu am avut acest nume pina la casatorie.” Am vorbit apoi despre originea numelui nostru de familie, sorginţi şi alte d-alea. Impresionată de coincidenţă şi de ce îmi povestise doamna despre viaţa dumneaei, cînd ne-am desparţit i-am sugerat că ar fi bine să facem schimb de telefoane . Ceea ce am şi făcut.
Ajunsă acasă, am rememorat anumite date pe care le reţinusem din spusele ei, de parcă aş avea o deformaţie profesională de procuror. Al doilea soţ – mult mai in virsta decît dînsa – stins în urmă cu 3 ani, de primul divorţata tînara, la 30 de ani, după cîţiva ani de relaţie civilizată dar rece, apoi recăsătorita imediat din pasiune cu ultimul. 22 de ani de căsnicie pîna la decesul lui, în urma unui accident – nu cer detalii de ce natură – ea acum pensionară la 62 de ani, pe care nu îi arată deloc. Rememorat si o senzaţie de „nu lăsa garda jos” de care nu am putut să scap, deşi mă luptam cu mine însămi să imi recapat încrederea în oameni, să nu devin paranoică, după experienţele amare încercate parcă în serie în ultima vreme. Dar stai puţin… ceva nu se potrivea…
Cum adică s-a recăsătorit la 30 de ani, a avut 22 de ani o căsnicie fumoasă, deşi presărată de ceva frustrari cauzate de boala soţului si diferenţa de virsta dintre ei, soţul i-a murit acum 3 ani şi acum e o pensionară de 62 de ani cu un venit modest şi ceva datorii stînjenitoare?! Stai puţin: 30 + 22 + 3 = 55 nu 62! Nu am auzit eu ceva bine?! Rememoram vorbele ei si simţeam cum creşte indignarea în mine iar…
Poate ca femeia nu e o impostoare de profesie care caută să atragă în cine ştie ce curse fetiţe care par naive, poate că e o mitomană care se plictiseşte singură acasă şi caută sa spuna povesti cui e dispus să le asculte. Poate e doar o batrînică simpatică cu un început de Alzheimer. S-a mai încurcat o dată la nişte vîrste, locuri şi, cînd am întrebat-o, a dres-o uşor stînjenită… Poate ca nu e cazul să dispun punere ei sub… La naiba! Să mai crezi în oameni… Să mai iau o pauza. Nu trebuie să îmi asum eu toate cazurile complicate! Dar cum, Doamne, mi le tot scoţi in cale?! Şi cu ce rost?!
Şi iar îmi amintesc de Paler, de profesorul lui care fuge de îmblînzitorii de cobre şi descoperă că, deşi visase să ramîna om, el însuşi a crescut o cobra la piept. La piept?! În piept?!
Nu cumva fiecare dintre noi ascundem şerpii noştri veninoşi sub camaşa blîndeţii şi a civilizării?! Sub pielea de om cumsecade nu cumva ascundem fiecare o fiară de care am uitat, pe care o credeam oale şi ulcele după atîtea secole de creştinizare sau civilizare, dar care nu îşi doarme deloc somnul de veci, ci doar aşteaptă să fie stîrnită de circumstanţa potrivită?! O fiară pe care nu o putem ucide nicicum, fiindcă ne este esentială ca să trăim dar ne poate şi distruge dacă preia controlul?! O parte intima a noastră căreia trebuie să îi dăm, cu toată dragostea şi înţelegerea ce e al ei, dar care în orice clipa poate să profite de înţelegerea noastră si sa ne cotropească pînă la distrugere?! O fiară pe care o iubim fiindcă ne apartine intim şi esenţial, dar pe care trebuie să o şi tinem cumva la respect, să nu o lăsăm să ne acapareze sau domine, fiindcă doar făcînd-o să se teamă de omenitatea din noi mai putem ramîne oameni chiar dincolo de aparenţă?!
Oare făptura asta care îmi zîmbeşte inocent din oglindă ce fiară ascunde sub pielea ei?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu