Interviu cu Radu Vancu

Daniel D. Marin: După un volum excesiv de livresc (din punctul meu de vedere), în care m-am împotmolit de câteva ori, am citit „Monstrul fericit” pe la 3 dimineaţa fără nici o pauză. Aşteptam această carte de la Ion Mureşan, care încă păstrează suspansul. Din ce familie poetică, prin sau fără alianţă, mai faci parte?

Radu Vancu: Ei, dacă spui că era ceva excesiv în „Biographia litteraria”, fie chiar şi livrescul, atunci e de bine – o cunoscută deviză a lui Blake ne învaţă că excesul e calea care ne duce la înţelepciune. (Asta ca să-ţi răspund la alegaţia privind natura livrescă a poeziei mele de acolo printr-un argument, cum altfel, livresc.) Ca să nu ne împotmolim şi de data asta, să trecem la chestiune: înţeleg că „Biographia” e livrescă, şi asta-i de rău, iar „Monstrul” nu, şi asta-i de bine. Făcând abstracţie de faptul că discuţia se poartă despre poezia mea, nu pot fi de acord cu punctul ăsta de vedere, din păcate aproape instituţionalizat în critica de azi, prin care sunt puse în opoziţie livrescul şi visceralul, cel din urmă întotdeauna în pozitiv, cel dintâi, bineînţeles, în negativ. Eu, unul, nu cred în această opoziţie – lecturile adevărate se fac şi visceral, le resimţi şi în stomac, îţi tulbură până-n străfunduri sistemul neurovegetativ, să zic aşa. Apoi, pulsiunile viscerale se cer, la rândul lor, citite, decriptate în funcţie de un cod deprins mai mult sau mai puţin livresc. Scriitorii livreşti, scriind despre cărţi, versuri sau personaje care le dau fluturi la stomac, sunt viscerali sadea, după cum visceralii, activând în descrierile mecanicilor fiziologice varii coduri poetice (precum Henry Miller, de pildă, definind erecţia drept „plumb cu aripi”), sunt livreşti. Între livresc şi visceral nu există opoziţie, ci osmoză. Aşa se face că un critic puternic de poezie precum Al. Cistelecan („critic puternic”, în sensul bloomian în care vorbim de „poet puternic”) e la fel de credibil şi în postura de teoretician al livrescului în poezie, şi în cea de ideolog al neo-expresionismului visceral, scris cu sânge.

E drept, pe de altă parte, că „Monstrul fericit” a încercat să fie un Frankestein cosmetizat şi să-şi ascundă cusăturile. Poate că a şi reuşit, de vreme ce, dacă pentru „Biographia litteraria” referinţa primă a cronicarilor se făcea la „livrescul” Mircea Ivănescu, în ce priveşte „Monstrul”, afinităţile electe (şi selecte) recurente sunt „visceralii” Ioan Es. Pop şi Ion Mureşan, pe care l-ai pomenit şi tu. Însă substratul livresc există, şi nici pomeneală să mă simt stânjenit de el. Nu-l văd ca pe un balast, ci ca pe un combustibil. Cam ca… livrescul Bacovia, de exemplu (iartă prezumţia!), care, întorcându-se „topit de băutură” spre casă, îşi (ne) spune că face asta „ca Edgar Poe” „sau ca Verlaine”… Poezia îşi poartă carnea pe oase livreşti, altfel e celenterată.

În ce priveşte familia poetică, îmi vine greu să alcătuiesc un arbore genealogic. Sunt sigur că, dacă aş avea fantezia paranoică de a-l concocta, n-ar lipsi din el Mircea Ivănescu. Dintre poeţii optzecişti, favoriţii mei sunt cei trei M – Mariana Marin, Ion Mureşan şi Alexandru Muşina, însă nu ştiu dacă există ceva comun în ADN-ul nostru poetic. Apoi, fără îndoială, Ioan Es. Pop. Dintre americani, John Berryman, dintre italieni, cei trei P – Sandro Penna, Pavese şi Pasolini (vezi că-mi plac alfabetarele!). Neapărat Pessoa, de fapt neapărat Bernardo Soares. De Venedikt Erofeev nu mai vorbesc.

Un haos, un haloimes, aşadar. La ce altceva te aşteptai de la un visceral (fost) alcoolic şi (încă) livresc?    

DDM: Hai să vedem! Care ar fi un top al cărţilor fundamentale, prezente atunci când ai început să scrii şi încă vii în viaţa ta? Şi “vii” în ce fel?

RV: Dat fiind că am început să scriu foarte devreme, pe la cinci-şase ani, se înţelege că nici una dintre cărţile fundamentale ale acelei vârste livreşti nu mai e vie pentru mine – cu excepţia basmelor lui Ispirescu, din care am recitit cu plăcere pe la începutul anului, organizând corpurile de bibliotecă din apropierea pătuţului celui care avea să fie fiul meu. În rest, e mută gura dulce a acelor vremuri când modelele ideale erau Gârleanu, Brătescu-Voineşti, Bassarabescu, Vlahuţă, Moş Nae Batzaria şi alţi minunaţi ficţionari din aceeaşi făină. Citeam, după cum se vede, mai degrabă proză, cu toate că scriam susţinut poezii cu fabule animaliere (deşi îmi amintesc de un roman început pe la şapte ani, în care pastişam, când nu furam de-a dreptul, Comoara din lacul de argint – romanul meu numindu-se, cu o ingeniozitate a camuflării absolut uluitoare, Tezaurul din peştera de smarald. Ei?). Ceva mai târziu am fost zguduit de două cărţi care, de data asta, mi-au rămas modele, în sensul că aş fi fericit dacă aş putea scrie vreodată ceva la fel de adevărat: Micul Prinţ şi Habarnam. Au urmat Dumas, Féval (dupăCocoşatul am făcut cândva, împreună cu un prieten, diapozitive desenate pe foi din caiete de matematică) şi, mai ales, Zévaco – marea mea febleţe, din fericire atât de industrioasă, că lectura şi relectura zecilor lui de romane (cu ciclul Pardaillan, cu ciclul Trencavel, cu ciclul Ragastens…) s-a întins pe ani întregi, încât am ajuns să-l citesc, după cum pot depune mărturie fişele din biblioteca liceului „Lazăr”, în paralel cu Leibniz, de exemplu.

Iar la 17 ani un prieten mi-a adus, la o întâlnire din crama „Naţional” de pe Podul Minciunilor, Nostalgialui Cărtărescu. Atunci am avut prima revelaţie de lectură – în sensul cel mai tare, mistic, al cuvântului revelaţie: atunci mi-au căzut pieliţele de pe ochi şi am văzut lumina Literaturii. Şi tot în anii aceia au urmat epifaniile poemelor lui Ioan Es. Pop şi Cristian Popescu. N-aveam să mai trăiesc atât de intens, în ce priveşte literatura română, decât poezia lui Mircea Ivănescu, însă asta după vreo doi-trei ani.

Dintre străini, halucinatorie a fost citirea lui Joyce, în paralel cu traducerea lui Mircea Ivănescu (chiar pe exemplarul din care tradusese – pentru că, din 1997, îmi începusem anii de ucenicie). Ca şi a lui Cortazar şi Sabato. Pe lângă Joyce, chiar şi Eliot şi Pound mi se păreau, în afara eseurilor, plevuşcă (lângă Joyce aveau să se aşeze, peste ani, Berryman şi bizarul, genialul William Gaddis cu al săuRecognitions, un fel de aliaj între Pynchon şi Nabokov); după cum, pe lângă cei doi sud-americani, ceilalţi, cu Marquez şi Llosa cu tot, erau infanterie, în diverse grade – faţă de cei doi generali, Llosa fiind colonel, Marquez maior. (Între timp, Terra Nostra a lui Carlos Fuentes, încă netradusă în română, şi ce s-a tradus din Bolano au transformat diada generalilor în tetradă. Am avut la un moment dat un furor cu Abel Posse, căruia îi citisem cu mult gusto „Câinii paradisului”, însă n-am mai dat peste nimic scris de el după aia şi s-a stins. Cât despre „marele Onetti”, încă nu m-am lămurit – abia acum îi citesc „Viaţă scurtă”.)

Iată, deci, cărţile care-mi vin acum, pe loc, în minte – şi, tocmai pentru că-mi pun mintea în mişcare, vii. Cărţi, de altfel, nu numai cu viaţă, ci şi dătătoare de viaţă – pentru mine, ele au dat carnea şi sângele de început literaturii, făcând cu putinţă iubirea mea pentru literatură ca pentru un corp viu. Nu numai ele, dar mai ales ele.

DDM: Ai amintit la un moment dat de pregătirea apariţiei fiului tău – într-o succesiune livrescă, desigur („organizând corpurile de bibliotecă din apropierea pătuţului”), dar cu început promiţător de patern – şi să vezi ce complicat o s-ajung şi eu tot la el. Dar mai înainte să mai adăugăm măcar încă un nume. Primele încercări conştiente de poezie ale lui Teo Dună apăreau, după cum mărturiseşte, imediat ce a citit Trakl. Adresa de e-mail a lui Dan Coman conţine literele t-r-a-k-l. Trec prin “Dicţionarul Mara”, în care Dan Coman face un mini-jurnal al primilor paşi în viaţă ai fiicei sale, şi ajung la blogul tău, pe care l-ai numit “Sebastian în vis” şi pe care îl dedici fiului tău. Preiei ştacheta de la Coman, via Trakl (la care eu am ajuns via Dună…), şi ni-l faci cadou pe fiul tău într-o carte?

RV: A, nu, în nici un caz. Nu-l fac cadou pe fiul meu nimănui! În ce-l priveşte pe Trakl, se poate constata că, în afara titlului, poemele mele din „Sebastian în vis” n-au absolut nimic de a face cu el. Cât despre cartea lui Dan Coman, ţin minte că, citind-o din scoarţă în scoarţă în martie sau aprilie 2009, eram teribil de încântat de modul în care se poate face poezie excelentă plecând de la o temă pe care numai răuvoitorii ar putea-o numi „ocazională”. Poezie bună a paternităţii mai scriseseră, dintre douămiişti, şi Dan Sociu, şi Şerban Axinte, însă nici unul n-a putut ţine vibrato-ul pe durata a câteva zeci de poeme, câte are cartea lui Coman. Tocmai de aia îmi ziceam atunci, în martie-aprilie, că n-are rost să mă apuc să scriu şi eu o lirică a paternităţii după ce a făcut-o el, cu atâta strălucire. A pârjolit pământul, şi basta. N-aveam idee cum avea să arate poezia mea după Monstrul fericit (din decembrie, de când predasem cartea editurii, nu mai scrisesem practic nici un vers), însă eram decis să nu scriu poezie paternă. Nu ştiu însă cum s-a făcut că, după 15 mai, când s-a născut Sebastian, au început iar să ţâşnească imagini în mintea mea, însă nu contorsionate şi masochiste, ca în poemele de până atunci, ci colorate şi baroce, fragmente de feerie, toate cu Sebastian ca un mic mag în centru. În decurs de trei luni, viaţa mea s-a reinventat din temelii – din 13 aprilie am încetat să beau la fel de brusc precum mă apucasem cu vreo zece ani în urmă, pe 15 mai mi s-a născut fiul, iar pe 15 iulie am început să postez poeme paterne într-o proză colorată şi rimată, dintr-o cu totul altă lume decât cea din „Monstrul fericit” sau din „Biographia litteraria”. Din adevărata lume nouă, cea în care monstrul poate fi cu adevărat fericit, adeverind ceea ce spunea cărturarul: „Fericit este cel care poate fi fericit în casa lui”.

DDM: Ai spus într-un chestionar că l-ai întreba pe Mircea Ivănescu de ce a admis un tânăr poet în preajmă 7 ani, iar pe Berryman de ce, tânăr fiind, nu s-a dus la cele 3 întâlniri fixate de celebrul Eliot. Mă “alipesc” întrebărilor tale (cu anexele de rigoare) ca să te întreb: de ce n-ai lipsit la nici una din întâlnirile de 7 ani cu Mircea Ivănescu?

RV: Între 1997 şi 2004 sau 2005, într-adevăr, n-am lipsit. Pentru că n-am putut altfel. Parcă fără să vrea, parcă împotriva lui însuşi, Mircea Ivănescu este unul dintre cei mai seducători maeştri. Între toţi oamenii pe care i-am cunoscut, el este, poate, singurul cu geniul dialogului. Nu în sensul oralităţii abundente, spectaculare, carnavaleşti, ci în acela al unei maieutici socratice lipsite de cea mai vagă urmă de ostentaţie. Există vorbitori care reuşesc, în expunerea lor, să demonstreze un geniu al eului propriu; dar ei nu sunt încă ajunşi la dialog, dacă le lipseşte geniul tu-ului. Pe acesta, Mircea Ivănescu îl are; cu el, poţi simţi concret nu numai cum tăcerile lui vorbesc, dar cum chiar şi tăcerea ta vorbeşte. Cum înveţi din nou să vorbeşti, cum înveţi iar limba română. Şi, o dată cu ea, poezia.  

DDM: Cu cine ţi-ar plăcea să-ţi împarţi cititorii?

RV: Cu Paulo Coelho, aş zice. Sau măcar cu Pavel Coruţ, şi tot ar fi o afacere bună. Aş fi recunoscător editorului care ar relua bunul şi folositorul obicei al cărţilor vândute la pachet, şi ar distribui cărţile mele împreună cu cele ale distinşilor autori amintiţi mai sus. Poate că aş termina astfel de plătit mai repede ratele pentru mansardă înainte de 16 august 2032, cum am convenit acum doi ani cu banca.

Sau, dacă întrebarea se cere înţeleasă altfel, aş dori ca poezia mea să ajungă în mintea cititorilor lui Constantin Acosmei, adică a celor ce iubesc poezia suficient de profesionist pentru a fi scotocit peste tot în căutarea „Jucăriei mortului”.

DDM: Ce aşteptări ai de la cei care îţi citesc poezia, ce fel de interacţiune viz(s)ezi?

RV: Cum îţi ziceam, am început să scriu devreme, pe la cinci sau şase ani (şi nu numai poezie – ţi-am spus deja despre simili-westernul pastişat după Karl May, au mai existat vreo câteva zeci de pagini de roman poliţist, cu droguri transportate în fotografii…), aşa că tot de atunci datează şi primele fantasme ale voluptăţilor gloriei. Care arătau cam ca nişte xerocopii după biografia lui Adrian Păunescu! Pe la doisprezece ani m-am deşteptat însă şi am început să aştept de la poezie feed-back-uri mai adecvate, bunăoară să inducă muzei oarecum acelaşi tremurici pe care ea, muza, mi-l cauzase. Uneori eram mai bun poet, alteori nu.

După care, pe la şaptesprezece, am devenit genial. Nemuritor şi rece, nu-mi mai păsa nici măcar de peţitul pe care poezia putea să-l pună în scenă pe lângă muză (de muză, e drept, îmi mai păsa – însă descoperisem deja că şi alt discurs decât cel poetic would do); stadionul pe care urma să mişc masele mi se făcuse şi el indiferent; înţelesesem (cum? când? de unde?) că Poezia e transcendentă în raport cu Istoria, iar Poetul se extrage din contingent, zburând peste câmpii cu braţele cămăşii fâlfâind albe în aer, ca un alt Adrian Pintea jucându-l pe Eminescu. Înfăşurat în coconul mătăsoasei mele genialităţi, scriam poeme proaste, uneori câte patru-cinci pe zi, în orice caz măcar unul pe zi, fără să mai simt nevoia vreunui alt cititor în afară de mine. Creierul mi se specializase îndeajuns de eficient în secretarea delirului de grandoare pentru a mai avea nevoie şi de vreun feed-back extern. La sfârşit de an, adunam pe balcon grămada respectabilă de documente mânjite cu urmele albastre ale inavuabilelor secreţii şi îi dădeam foc. Rilke, am aflat mult mai târziu, ardea în 31 decembrie cel mai bun poem al lui de peste an. Incendiindu-mi sutele de inepţii, mă simţeam nu numai genial ca detaşamente întregi de Rilke, dar în piept îmi ardea şi vâlvătaia de genialitate a lui Nero, privind Roma arzând şi spunându-şi: „Ce artist moare cu mine!”.  

Cum la nouăsprezece ani l-am cunoscut pe Mircea Ivănescu, rezultă că am organizat abia vreo două ruguri din acestea sacrificiale. Sunt convins că la sfârşitul lui 1997 am ţinut pentru ultima dată chibritul aprins sub caietele inepte aşezate în piramidă; în cele câteva luni scurse din vara acelui an, cura prieteniei cu marele poet mă vindecase de geniu. Poetul, învăţasem atunci, e om; şi e cu atât mai bun poet, cu cât e exigent nu numai cu textele lui, dar şi cu el însuşi. Precum în text, aşa şi pe pământ.

Pentru ca, prin 2005, să-l cunosc pe Constantin Acosmei, cea mai exactă variantă a lui Mopete în afara lui Mircea Ivănescu (ba uneori chiar mai exactă!); şi am înţeles, o dată în plus, că se poate. Să fii, adică, şi poet mare, şi om de treabă.

M-am cam depărtat, văd, de întrebare. Care se referea la cititori, şi nu la mine. Însă cititorii ştiu ce e-n sufletul lor, eu ştiu ce e-n al meu; şi-n al meu e dorinţa ca poezia să mă facă om de treabă.

Ba, ce-i drept, mai am un singur, burghez, dor: ca fiului meu, dacă va avea vreodată proasta inspiraţie să-mi citească producţiile, să nu-i fie ruşine de ce am scris.

DDM: Pregătisem o altă întrebare pentru sfârşitul acestui interviu, dar pentru că nu am întrebat nici un scriitor tânăr despre vanităţile cele mai secrete, despre cum se cuvine să treacă din cultura naţională spre (măcar) cea europeană şi de ce, şi, în general, de curiozitate, dar şi pentru că e de vreo 2-3 săptămâni un subiect „fierbinte”, fără a dori, desigur, să deraiăm convorbirea noastră spre partea frivolă a subiectului, te întreb: îţi doreşti Premiul Nobel?

RV: Dacă drăguţii de la Academia Suedeză ar avea amabilitatea să mi-l dea (era să zic „să-l doneze”, tot cam aia ar fi) înainte de deja amintita dată de 16 august 2032, ca să mă ştiu cu ratele la bancă achitate, sunt mai mult decât sigur că nu l-aş refuza. Dacă mi l-ar da după, aş cam vrea să-l refuz, numai de-al naibii, dar pe de altă parte îl detest prea tare pe Sartre ca să pot suporta să semăn cu el în ceva, fie şi într-un refuz al premiului Nobel, şi până la urmă l-aş accepta şi aşa.

Dacă, însă, a dori înseamnă ce ştiu eu, dacă e vorba de dorinţă în înţelesul ei adevărat, de durere-plăcere pură – nu mi-l doresc. În orice caz, insuficient cât să iniţiez vreun joc al seducţiei în raport cu obiectul dorit. De altfel, strict socialmente, am râvnit o singură dată la ceva: eram într-a şasea, proaspăt reconfirmat comandant de detaşament, cu cea mai mare medie din şcoală, şi singura raţiune pentru care nu mă numiseră comandant de unitate fusese aceea că regula unităţii prevedea că numai începând dintr-a şaptea poţi ajunge în top of the top. Îmi doream să treacă anul acela ca un nour lung pe şesuri, să ajung cel dintâi din acea şcoală de gogomani, cum ar zice nenea Nae – şi exact în decembrie al acelui an au găsit cu cale ştim noi cine să pună în scenă Revoluţia. Iar visul meu, din toate cel mai drag, s-a dus pe apa democraţiei originale. Şi, o dată cu el, Comuna de Aur. La care academicienii Nobelului, s-ar zice, ar cam vrea să întoarcă lumea; însă uite că, cu Herta Müller, par şi ei să revină la gânduri mai bune. Aşa că închei spunându-ţi că am dorit (da, chiar în sensul acela!) să ia cândva Nobelul un scriitor anticomunist. Şi l-a luat. Aşadar, faţă de aşteptările mele, Nobelul şi-a făcut deja datoria.

__________

revista Poesis, Nr. 231-232, Aprilie-Mai 2010