Books, drugs and music dream

”Ne tragem din copilăria noastră ca dintr-o țară”.

de Saint-Exupery

Zilele acestea discutasem despre viaţă cu cineva. Nu contează ţara şi limba în care am vorbit. Interlocutorul meu ar putea să se numească Iuliu, dar şi oricum altfel. Îmi mărturisi că a făcut puşcărie, pentru vânzare de haşiş. Dar nu asta m-a prins în acel dialog. O mărturisire care m-a zguduit cumva, m-a oprit în loc. M-a întrebat la un moment dat dacă am citit „Vaporul alb” de scriitorul kîrgîz Cinghiz Aitmatov. Iuliu îl citise în penitenţă şi zise că a plâns, ca un cretin (expresia servindu-mi de metaforă a superlativităţii).

„Vaporul alb” este istoria unui băieţel de vreo 8 ani care priveşte în binoclu spre un vapor alb ce trece adesea pe lacul Issîl-Kul, în speranţa să îşi vadă tatăl. Lăsat în grija bunelului Momun, copilul trăieşte profunda frustrare a lipsei părinţilor, visând să se transforme în peşte: „El visa să se prefacă în peştişor, astfel încât să aibă corp, coadă, aripioare şi solzi cum au peştii, numai capul să-i rămână la fel: mare şi rotund pe gâtul subţire, cu urechile clăpăuge şi cu nasul zgâriat. Şi ochii tot aşa cum erau. Desigur, nu chiar aşa, ci să poată vedea cum văd peştii.”

Iuliu îmi povesti istoria sa. Părinţii lui divorţând la ai lui 4 ani, el fu crescut de bunica. Atunci am înţeles că „Vaporul alb” este cartea lui Iuliu, acea întâlnire a cărţii cu o istorie umană reală... cartea în faţa căreia plângi, căci te întâlneşti cu tine, un eu izomorfic, unul care există în afara ta şi totodată eşti tu. O lectură catarhică, care te purifică şi te explică pe tine ţie. Asta m-a agăţat în acest dialog.

          „Vaporul alb” sfârşeşte aşa: „ Nimeni altcineva nu se mai afla în curte. Băiatul trecu mai departe. Coborî spre râu. Intră drept în apă... Când ajunse în mijlocul râului, fu doborât de curent. Zvârcolindu-se şi înecându-se cu apa rece ca gheaţa care-i năvălea în gură, el fu luat şi dus de torentul năvalnic. Plutea pe firul apei când cu faţa în sus, când cu faţa în jos, oprindu-se lângă mormanele de pietre, alunecând apoi peste praguri...Nimeni nu ştia că băiatul plutea pe râu în jos ca un peştişor... O, dacă ai fi ştiut că niciodată n-o să te poţi preface în peşte, că nu vei ajunge la Issîk-Kul, că n-o să vezi vaporul alb şi n-o să-i poţi spune: „Bun găsit, vaporule alb, iată-mă, eu sunt”. Te-ai dus. Un singur lucru îţi mai pot spune acum: tu ai respins acele lucruri cu care sufletul tău de copil nu se putea împăca. Aceasta e mîngîierea mea. Ai trăit ca un fulger care a strălucit o dată şi s-a stins. Dar fulgerele scapără în ceruri. Şi cerul este fără de moarte. Şi aceasta este mângâierea mea. Precum şi gândul că sufletul de copil sălăşluieşte în om ca sămînţa într-un grăunte, iar fără sămînţă, grăuntele nu încolţeşte niciodată. Orice ni s-ar întâmpla în viaţă, adevărul dăinuie veşnic, cât timp se vor naşte şi vor muri oamenii... Luându-mi rămas bun, am să repet şi eu cuvintele tale, băiete: „Bun găsit, vaporule alb, iată-mă, eu sunt.”

          După ce am citit acest ultim fragment al cărţii am stat mult timp aşa în faţa celor citite... În acel dialog, îi vorbeam de o carte care mă formase pe mine, la ai mei 14 ani, era vorba de „Martin Iden” de Jack London. Carte pe care i-o recomandam interlocutorului meu. Acest înec al copilului la Aitmatov şi înecul personajului lui Jack London m-a făcut să mă gândesc la cărţile pe care le citim şi le recomandăm.

          Copilul care dorea să se transforme în peşte ca să ajungă la vaporul alb, sau poate la un vis ascuns, universul infantil umbrit de incapacitatea celor adulţi de a-i face o viaţă mai fericită, iată descoperirea din acea discuţie cu Iuliu, care pare că a scăpat de înec, a ieşit la mal şi a găsit vaporul său alb – muzica. Iuliu e dj de muzică electro. Plutire fără furtuni pentru Iuliu şi pentru toţi acei care au ieşit din copilăria lor la mal.

Maria PILCHIN