Octavian Soviany recomanda:

Teodor Dună

voi continua seria recomandarilor de poezie tanara de calitate. Teodor Dună va citi in această seara la Institutul Blecher. un bun prilej de a-mi afisa atasamentul pentru poezia lui stranie si frumoasa. o cronică la cel de-al doilea volum al său de poeme, Catafazii.

 Principiul catafaziei

     E lesne de constatat că din poemele lui Teodor Dună (Catafazii, Editura Vinea, 2005) lipsesc aproape în totalitate anecdotele citadine, decorul mizerabilist sau exacerbările sexuale, semn că autorul întoarce politicos spatele autenticismului, transcriind pe alte coordonate anxietăţile lumii actuale, fără a dispreţui recuzita mai vechii poezii „metafizice”: spaţiile carcerale, pustiul, singurătatea, angoasele ontologice. El scrie poeme vag alegorice, hermetizante, care gravitează în jurul unui nucleu epic misterios: „dispare vocea lui,/dispare şi camera/şi noaptea asta oricât de albă.dar foarte puţin./marea fără uscat şi fără nici o apă/se opreşte dintr-o dată/şi ies ca dintr-un pămînt mâlos/iarăşi sub noaptea asta, sub vocea lui/şi mă lovesc iar de trupul care mă trăieşte,/de trupul pe care vreau să-l uit/şi-n care mă trăiesc ghemuit/ca într-o spaimă”. Există aici un număr de „cuvinte-cheie” (mama, tatăl, marea, uscatul, rochia, pielea, boala, spitalul etc) între care poetul realizează permanente combinaţii, arajamente şi permutări, iar din acest joc, în care simbolurile se înlănţuiesc ca notele pe o partitură, rezultă parabole greu descifrabile, halucinaţii, coşmaruri, peisaje ale inconştientului aducătoare de spaimă. Procedeul este numit de Teodor Dună „catafazie” (cuvânt care în medicină – ne avertizează autorul – înseamnă „tulburare a vorbirii care constă în repetarea mecanică a aceloraşi cuvinte, marcată prin discontinuitate; apare ca efect al unor disfuncţii mintale; vorbire interioară, independentă de gândire”). Un asemenea discurs interior lipsit de continuitate constituie fireşte marca unor trăiri autiste şi exprimă un manierism de substanţă (cum se întâmplă şi la Claudiu Komartin), dacă acceptăm că arhetipul omului manierist este -a se vedea Hocke – neadapostitul  care caută să se securizeze în spaţiul propriilor sale fantasme şi fantasmagorii. Aşadar, polemizând subiacent cu alte „isme” ale grupului 2000, Teodor Dună propune catafazia şi (de ce nu?) catafazismul drept principiu poetic; avându-şi poate originea în poetica configuraţiei şi a viziunii, care apărea în teoretizările oniricilor, această poetică a rupturii dintre gând şi cuvânt, are şi unele puncte de convergenţă cu textualismul, căci, ca şi „textul” viziunile catafatice funcţionează după principiul oncologic al „excrescenţei”, al amplificărilor care îşi au finalitatea doar în ele însele. În timp ce unii din colegii săi de promoţie se autoproclamă cu mândrie minimalişti, Dună va fi astfel  un maximalist care surprinde maladiile tumorale ale vorbirii şi ale realului, operând după regula „ridicării la scară”. Chiar şi în ocaziile mai rare, când recurge la modalitatea prozaizantă a „scrisorilor” sau a „însemnării jurnaliere”, autorul nu e nici  autenticist, nici minimalist, căci „filmul realului” va fi perforat permanent de fisuri prin care năvăleşte fauna visului; realul (atâta cât e) există aici separat de el însuşi, rupt între o „interioritate” şi o „exterioritate”, căci nu doar lumea sa, ci întreaga lume se plasează din perspectiva poetului, sub semnul catafaziei: „şi am mers la doctor şi doctorul a rămas singur cu el într-o cameră şi-am auzit că ţipă, că începe să vorbească cu vocea lui subţire <> şi-apoi a început mai gros <> şi-l între ce s-a întâmplat şi el repetă astea şi doctorul a zis <>”. Viziunile, ce rezultă din asemenea mixturi de real şi oniric, vor tinde apoi să se amplifice metastatic, anecdota cotidiană devine reprezentaţie eschatologică, iar pe parcursul acestuia obsesiile lui Teodor Dună, misterul maternităţii şi angoasa extincţiei, se antropomorfizează, dobândesc aparenţele unor personaje onirice, prinse în mecanica unui balet parcă etern, care e simultan fugă spre moarte şi mântuire: „îmi voi tăia părul a zis respirând mai greu obosind/şi rochia ei nu mai foşnea deloc/deşi se mişca repede în jurul meu pipăindu-mi faţa/ca la morţi/strîngându-mi hainele ca pe un pumn de noroi/ca la morţi”. Punctul culminant al unor asemenea puneri în scene, în care totul urmează principiul gradaţiei ascendente nu poate fi, desigur, decât tabloul apocaliptic, populat de semne ale sfârşitului, dar şi ale începutului, de reziduuri de lume şi de umanitate peste care planează nu doar ameninţarea stingerii iminente, ci şi speranţa reinstaurării în metafizic, a împăcării noastre cu Dumnezeu: „când mai este un minut/ şi vocile lor foşnesc în iarbă/se adună din unghere/şi vocea lor n-are început şi se întinde/ca o coardă pe care pot merge/şi ştiu c-o să cad şi n-o să mă lovesc/cu gurs de piciorul scaunului şi o să iasă marea/şi or să iasă pămianjeni şi-or să ţeasă E UNU E UNU//HAI HAI COPIL AL NOSTRU/ŞTIM CĂ EŞTI ACOLO DEGEABA TE ASCUNZI/CĂCI VOCEA NOASTRĂ NU E VOCE DE VIS//doamne doamne ceresc tată noi pe tine te rugăm luminează a noatră noapte lucruri negre să uităm//ROUĂ ASCUND MÎINILE MELE/IAR NU SÂNGELE MAMEI NOASTRE”. În măsura în care apocalipticul, despre care am vorbit de atâtea ori, înseamnă şi pendularea neliniştită între o faţă tenebroasă şi o faţă diurnă, Teodor Dună se prezintă astfel drept cel mai apocaliptic dintre poeţii grupului 2000. El nu împărtăşeşte fobia de metafizic a autenticismului, încearcă să valorifice pozitiv experienţe lirice mai vechi, descoperind astfel catafazia ca principiu poetic sau altfel spus, conversia bolii în poezie. Locul lui e printre vizionarii promoţiei: Dan Coman, Cosmin Perţa, Ştefan Manasia. Iar Catafaziile reprezintă în fond varianta adusă la zi şi personalizată a basmului Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte.

Octavian Soviany