Înfometaţii

Motto: Tot ce zboară se mănîncă.

Sub nişte pomi înfloriţi văd întinse mese lungi de sărbătoare. Nu li se desluşeşte capătul. Miroase a mai. E în vîrful dealului, în livada de meri în floare. Mesele sînt puse în umbra copacilor, gem de atîta mîncare, stau să se prăbuşească. Feţele de masă sclipesc imaculat. Printre mese se plimbă Veruţa. Poartă rochiţă albastră în carouri, iar în păr are flori de măr. E numai zîmbet. Senină ca cerul de deasupra. Se uită la bucate, le adulmecă şi-mi spune că i-i foame. Mănîncă, zic. Mănîncă, Veruţă. Nu pot, zice. Nu pot mînca. Nu-i voie, aici toate sînt numărate şi menite. Se plimbă printre mese, şopteşte ceva ca un descîntec. Asta e pentru Mihu, asta e pentru Ileana, acesta-i al lui Vasile, cel de dincolo e al lui Gheorghe. Şi tot aşa. Toate astea le zice Veruţa cînd atinge colacii de pe masă de parcă i-ar mîngîia. Adorm. Visez. Visez?

Mîncăm de seară. Cineva dintre noi scapă din neatenţie pîinea, mama se apleacă, o ia de pe jos şi o sărută. După ce ne ridicăm cu toţii şi-i mulţumim, îşi face cruce şi zice bodaproste. Mama strînge fîrîmiturile, apoi mătură şi în jurul mesei. Le adună pe toate şi le scoate afară. Le pune pe prichici. Zice că sînt pentru sufletul flămînd al Veruţei. Fîrîmituri de pîine pentru sufletul Veruţei şi pentru alte suflete înfometate. Mama spune că nu le ţine minte numele. Sînt prea multe nume pentru o singură memorie. Se uită. Se pare că trec. Dar iarăşi toate se amestecă şi în continuare tuturor le e foame. Adorm. Visez.

Cîntă greierii. După cină, fratele meu Ion îşi mai ia o hrincă de pîine şi se aşează pe prispă. Cînd îl vede stînd aşa, mama îl întreabă dacă a mîncat pe săturate. El zice că da, s-a săturat. Apoi mama rîde şi repetă invariabilul ei comentariu. Ionel s-a săturat, dar mai feţuieşte cu o bucată de pîine. În fiecare seară Ion stă cu hrinca-n mînă. În fiecare seară mama îl întreabă dacă s-a săturat. În fiecare seară fărîmiturile stau pe prichici şi vin vrăbiile să le ciugulească. Vine mîţa să le miroase şi alungă vrăbiile. Vine şi mîţa vecinilor, vin şi alte pisici de prin măhală. Apoi vine cîinele nostru şi îi alungă pe toţi. Apoi adorm. Şi visez. Sau nu visez.

O visez pe mama îmbrăcată în zdrenţe cum se furişează cu un sac cubinskii în mînă spre o maşină de pîine de la Franzeluţa. O maşină de pîine care s-a rătăcit prin Antoneşti. Prin preajmă nu se vede nici un şofer. Nimeni. Mama se uită speriată în jur, îi este frică. Se împiedică, cade într-un genunchi, se ridică şi îşi leagă mai strîns şireturile. În picioarele ude are bocanci grei de soldat. Ajunge în dreptul maşinii, desface gura sacului şi prinde a arunca în el la nimereală pîine în asortiment, tot felul de chifle, covrigi, rulade şi biscuiţi. Toată pîinea. Ochii mamei plîng. Şi-i şterge cu mîneca zdrenţuită apropiindu-şi cotul de faţă. Mîinile îi sînt ocupate. Mama noastră n-are cînd. Mama noastră nu plînge. Mama noastră se bucură. Mama nostră fură pîine. Cea mai tare hoaţă în serie. Mă trezesc. Vîntul aduce răcoare. Adorm. Mi se pare că visez.

Stăm pe marinea cuptorului, arde un muc de opaiţ şi mama încă mai e cu noi. Povesteşte ceva care se poate povesti. Îşi proiectează umbrele mîinilor pe horn, ca pe o scenă. E atentă, improvizează. Îşi mişcă mîinile tot mai compulsiv, tot mai spasmodic. Mă uit cu gura căscată. Ion salivează cu dinţii la stele. Mama se dezlănţuie. E o artistă. Mama e marele regizor la teatrul umbrelor. La oceni Bolişoi Teatr. Nu ştiu ce ar trebui să vedem noi acolo. Ce i-ar plăcea mamei să ni se arate. Eu nu văd nimic. Doar pîine. Foamea mea începe să miroase a pîine. Adorm. Visez.

O visez iarăşi pe mama cum pune masa şi ne cheamă pe toţi. Miroase teribil a friptură. Aşa n-a mirosit niciodată. Aroma ne înnebuneşte. Ne uităm unul la altul ca nişte cîini turbaţi. Mama mănîncă împreună cu noi. Din cînd în cînd ne mai plesneşte peste mînă ca să ne potolească instinctul. Nu şi foamea. Foamea noastră nu ştie ce-i asta instinct. Mama ne face parte dreaptă tuturor şi roade alături de noi oasele fragile după ce s-a înfruptat din carnea fragedă. Roade oase fragile de prunc, moi şi decalcifiate. Oase care trosnesc între dinţi. Tresar în somn. Mă trezesc. Adorm. Visez?

Din nou apare mama. Mă roagă ceva. Mă imploră să n-o pîrăsc. Să nu spun nimănui. Înşiră în schimb această inventariere fără sfîrşit. Un cioroi bătrîn e mai gustos decît un şobolan, iar o vrabie e mai binevenită decît un ţîstar. Pîinea de mazăre e mai comestibilă decît turtele de papură, iar geandra din ghindă, cu seminţe de struguri, nici nu se compară cu stuful. Cioclejii, ciocălăii, macucul, miezul beţelor de răsărită şi loboda sînt dincolo de orice comparaţie. Iar colăceii sînt mai presus de toate, aşa credea şi Ion. Mama zice că la nevoie şi mîţa-i porc, iar răciturile din opinci sau curele pot hrăni. Mama repetă că păscutul de troscot, ştir şi urzică nu e de trecut cu vederea. Eu zic că laptele haiducesc din seminţe de cînepă pe care ni-l fierbe mîca e îmbătător. Şoarecii de cîmp, dar şi cei de casă, rădăcinile de papură, scoicile de la Nistru, coaja şi florile salcîmilor... Cine-ar fi crezut? Potîrnichile sînt foarte delicioase, ceea ce se referă şi la iepurii de cîmp. Asta dacă ai noroc, iar norocul e una cu mişcarea, cu forţa de a nu te lăsa doborît pe prispă. Dacă tu stai pe loc, el nu se mişcă. Însă cel mai delicios dintre toate astea e fratele nostru Nicolae, mezinul. La cuptor. Cu sare. În fond, voi înţelege că şi asta e o... chestie de gust. Iar în cazul nostru ţine de posibilităţi. Iar am adormit. Nu mai tresar.

Mama e încă alături de noi! Mama o să se spînzure. Să se spînzure, dar mai tîrziu. Nu acum. Acum încă ne e foame. Să ne hrănească. Pe săturate. Pînă o să avem saţ. Pînă o să apară saţul. Abia după această ultimă cină de taină să se ducă în harman. S-o facă. Să atîrne doar foarte puţin în nucul de pe hat. Să se legene ca un clopoţel mov din pădure. S-o coboare, cît înca mai e caldă, nişte înfometaţi rătăciţi de pe nu se ştie unde. Cît încă mai e caldă... S-o dea jos din nuc şi s-o împartă la toţi cei care au pîndit-o. Fiecăruia cîte o bucăţică. Să-şi potolească şi ei foamea. Adorm. Visez.

În visul meu urlă cineva. Nu ştiu cine urlă. De lătrat nu se mai latră. Nu mai are cine să latre nici să urle. Ar fi o risipă prea mare. Cîinii supravieţuitori au înţeles demult că prima regulă e să nu latri. Să nu dai de ştire că exişti, că eşti... de mîncare. Şi Veruţa tace. E mută. Stă ziua-ntreagă pe prispă în lumina soarelui pînă acesta apune foarte gustos, ca o pîine. Crepusculul o duce şi pe Veruţa. Încet şi delicat. Pe nesimţite şi aproape cochet. Ca în somn, deocamdată un somn nu foarte profund. Adoarme. Cred că visează tare frumos Veruţa noastră.

Adorm şi eu. Somnul îmi ţine de foame. Deopotrivă şi visele. Numai că acesta nu e visul meu, nu e despre mine. Dînsa nu e mama noastră. Iar aceştia nu sîntem noi.

Manuela Sprînceană