Observator cultural, Nr. 379 / 16-22 august 2012

Un potop de parodii

 Claudiu Turcuş

Se știe, optzecismul a dat figuri plurivalente. Mă rezum, deocamdată, la două exemple, însă oricine consultă antologia Generația continuă le-ar putea înmulți. Pe lîngă opera poetică, epică sau memorialistică, Mircea Cărtărescu a comentat inedit poezia lui Eminescu (Visul chimeric, 1992), furnizînd totodată sinteza canonică despre Postmoder­nismul românesc (1999). După 2000, scriitorul a devenit – indiferent de poziția sa, uneori discutabilă – un percutant editorialist politic. Apoi, Gheorghe Crăciun n-a fost niciodată poet, însă Aisbergul poeziei moderne (2002) este, probabil, cea mai solidă construcție conceptuală autohtonă asupra raportului reflexivitate-tranzitivitate în discursul poetic de secol XX. De la Acte originale. Copii legalizate (1982) pînă la Pupa Russa (2004), Crăciun s-a consacrat ca redutabil prozator „experimentalist“, memorialistica reflexivă din Trupul știe mai mult (2004) dezvăluind anvergura sa de teoretician sfîșiat al corporalității, iar volumul postum Viciile lumii postmoderne (2011) restituie ipostaza de moralist a regretatului intelectual brașovean.

Cumva în răspăr față de aceste două modele ilustre, însă deloc mai prejos, s-ar situa Alexandru Mușina. Încă din epocă, acesta propunea un concept alternativ la postmodernism – noul antropocentrism –, despre care hîtrul său promotor crede că nu s-a încetățenit întrucît „era prea lung“. Incitantele eseuri din Sinapse (2001) prelungesc respectiva dispută conceptuală, fiind complementare tratatului despre Paradigma poeziei moderne (1996), din păcate insuficient dezbătut. Pe de altă parte, poetul s-a impus încă de la jumătatea anilor ’80, iar cine-i parcurge volumele – de la Strada castelului 104 (1984), trecînd prin capodopera Budila-Express (1995), pînă la Hinterland (2003) sau Regele dimineții (2009) – îi descoperă vocea uneori inegală, însă inconfundabilă. Savuros este Mușina în ipostaza de polemist. Epistolarele sale înscenate – Scrisorile unui fazan (2006) & Scrisorile unui geniu balnear (2007) – conțin, deopotrivă, verva ironistului cîrcotaș și luciditatea intelectualului cultivat. Histrion rectractil, Mușina deține abilitatea de-a enerva și de-a cuceri simultan. Oricum, diagnosticurile sale cu privire la lumea literară românească sînt pe cît de intrigante, pe atît de exacte. Dacă adăugăm calitatea de editor pragmatic, dar idealist, apoi pe cea de formator ce creează emulație – masteratul brașovean de Scriere creatoare, de asemenea, coordonarea revistei studențești Corpul T –, obținem profilul unui intelectual fervent, mereu conectat actualității, cu proiecte de neignorat.

E drept, ca prozator, Alexandru Mușina s-a cam lăsat așteptat. Cîteva fragmente, menite să anunțe debutul în specie, au fost publicate prin reviste, însă masivul roman Nepotul lui Dracula a apărut abia recent la Editura Aula.

Vampirul Fifi și experiența revelatoare

Substanța eseistului și dispoziția criticului cultural sînt topite ingenios într-o epică nelipsită de imaginație, însă, pe alocuri, referențială. Oricum, motivația romanului e cît se poate de realistă, fragmentele simbolic-onirice, deși rezonabil integrate narativ, rămînînd mai degrabă parazitare. Căci Alexandru Mușina are un spirit de observație rar, dar învăluirile îl dezavantajează. Semănînd, prin raportarea naratorului la personaje, cu proza lui Petru Cimpoeșu (Simion Liftnicul), Nepotul lui Dracula valorifică fondul ima­ginarului colectiv – mitul vampirului transilvănean –, însă despuiat de acea dimensiune parabolică, orchestrată, pe filonul miturilor naționalist-religioase specifice tranziției românești, de Bogdan Suceavă (Venea din timpul diez).

 

Protagonistul, Florin Angelescu Dragolea, poreclit FAD de către studenți, semiotician în ascensiune, cu doctoratul la superlativ, predînd invariabil, într-o franceză pedantă, același curs despre romanul În căutarea timpului pierdut, traversează patru relații „inițiatice“. Pe prima n-ar fi putut s-o ocolească. Doamna Eufrosina, angajată de nădejde în tinerețe la „Arta Încălțămintei“, întruchipează mama iubitoare și exasperantă ce-i poartă de grijă asemenea unui copil, îi cumpără țigări, îi monitorizează programul, îi planifică viața, îl poartă pe la diverse cucoane în vizite prelungite, de nerefuzat, îl recuperează cu tandrețe după fiecare mariaj eșuat, după fiecare cură zadarnică la dezalcoolizare. Tînărul specialist în Proust nu-i întoarce vorba, îi tolerează curiozitățile morbide, însă, uneori, o minte afectuos, fără să-i iasă din cuvînt. Trăiesc paşnic într-un apartament modest, într-un soi de idilism indus, acompaniat de o suavă precaritate financiară. Rutina casnică se spulberă cînd în scenă apar Bubu și Lulu. Prietenia dintre fiica arhitectului-șef al orașului de provincie și modesta studentă din Mizil – devenită prietena oficial-virtuală a unui șeic din Golf, care-i oferea lux în schimbul unei fidelități cam abstracte – devenea teribil de eficientă cînd vreun dascăl trebuia corupt sexual. Sub pretextul „bibliografiei suplimentare“, acestea pornesc asaltul erotic asupra ponositului Dragolea. Îl suspectează, glumind, c-ar fi vampir (ten albicios, canini proeminenți!), îl ademenesc cu biftec tartar la restaurantul Roata norocului, îi oferă cotlet în sînge, dansuri psihedelice și mîngîieri insinuante în apartamentul uneia dintre ele.

 

După experiențele revigorante din cadrul intimist, semioticianul renaște. Un întreg mit se țese în jurul lui. O metamorfoză invizibilă, dar iradiantă se produsese. Deși continuă să poarte același sacou învechit, el exercită o fascinație inexplicabilă. Din cauza audienței incredibile la cursurile sale, Fifi – redenumit tandru de amazoane – are onoarea să participe la întrunirea exclusivistă a COI-ului. Din „Comitetul Oamenilor Inteligenți“ făceau parte cîțiva dintre profesorii eminenți ai facultății, care nu tolerau nici o imixti­une în clubul lor. Astfel, tînărul semiotician n-avea decît să rămînă măgulit pînă la capăt, în ciuda ironiilor acide ale membrilor. Oricum, nu și-ar fi permis asemenea festin, darmite asemenea companie.

Cum singurătatea îi priește, protagonistul nu se frămîntă prea mult să tragă învățăminte din raporturile cu alteritatea pînă cînd, aflat la colocviul național „Lucian Blaga“ din Sibiu, într-o după-amiază solitară, întîlnește un țigan uriaș, îmbrăcat bizar, dar impecabil. Logoreicul și efervescentul cetățean este convins că Dragolea nu-i altcineva decît nepotul boierului Draculea din Perișani: asemănarea fizionomică îi pare izbitoare. Omul i se confesează, îi mărturisește că deține o fermă profitabilă unde „crește“ donatori de sînge pentru exportul în Occident. Dialogul lor pare accidental, dar se dovedește revelator abia cînd profesorul, reîntors în universul său familial, își descoperă adevărata identitate. Citind scrisoarea-testament lăsată de către bunicul său într-un cufăr misterios, află că are origini nobile și strămoși cu obiceiuri alimentare tabu. Arborele său genealogic coboară, de fapt, pînă la Vlad Țepeș, iar bărbații familiei consumau, de-a lungul generațiilor, sînge. Semiotician rafinat, Fifi nu resimte această moștenire secretă drept un act barbar, ci doar o formă rudimentară a transfuziei sangvine moderne. Le mărturisește celor două cadîne taina, iar acestea îi pregătesc sistematic porția de combustibil, dregînd lichidul suspect cu bulion și condimente. Spre finalul romanului, Lulu, devenită de-acum iubita profesorului, organizează un troc fără precedent: îşi convinge colegii să devină donatori în schimbul notei 7 la examenul de semiotică proustiană.

Geniul parodic & butaforia kitsch

De-a lungul celor peste patru sute de pagini, parodia este aliatul de nădejde al lui Alexandru Mușina. De la cutumele mediului universitar autohton, la discursurile teoretice prăfuite, la tehnicile literare sofisticate, pînă la miturile corectitudinii politice, tarele sociale postdecembriste sau retorica valorilor europene, nimic nu scapă devastatoarei sale scrutări. Dar toată această satiră, exersată uneori pe subiecte facile, chiar derizorii, conduce la o gravitate înveșmîntată burlesc ce conferă verosimilitate reprezentării. Umorul constituie, în Nepotul lui Dracula, un mecanism indispensabil în reglajul perspectivei narative: el codifică epicul, nu-i doar o supapă a lui. Căci deși își fragmentează registrele parodice, renunțînd astfel la o viziune socială amplă, Mușina obține un efect unitar prin recompunerea unor episoade emblematice. De pildă, spre deosebire de magnatul-profesor Cossiga, decanul Miky Banciu ori subversivul Andy Cruceru – caractere ce prezervă ambiguitatea –, straniul Boboieru, pîrlitul Dragolea, maniacala Eufrosina sau informatoarea Enikö au un substrat tipologic ferm. Însă hibridările epice, interacțiunea dintre personaje, orchestrate de narator, consolidează treptat imaginea microuniversului provincial, măcinat de tranziția lentă, de contraste stridente și un pronunțat grotesc al derizoriului. Din această subtilitate acută, observațională, dublată de sarcasmul amar și ironia veselă, survine arta narativă a lui Alexandru Mușina.

 

Nu înțeleg, prin urmare, de ce calibrul epic și spiritul caustic, pe care le ilustrează deplin, îi par insuficiente prozatorului. Firește, riscul este salutar nu doar în afaceri, ci chiar şi în artă. De această dată, însă, îl găsesc cu totul inutil. Se-nțelege încă de la conceptul grafic al copertei întîi și din considerațiile critice fictive, autoironice așternute pe coperta a patra că Mușina vrea să integreze kitsch-ul în proiectul său epic. Și o face cu succes, cîtă vreme se menține în cadrele motivației realiste. Dar cînd schimbă macazul și ne prilejuiește descinderi prin visurile lui Fifi, derapajul e inevitabil. Anchetele universitare nocturne sau încoronarea semioticianului-vampir drept rege, toate petrecute în cotloanele minții lui Dragolea, nu compun, în economia romanului, mai mult decît o grandioasă butaforie kitsch. De vreme ce nu aflăm nimic suplimentar despre interioritatea personajului de-a lungul acestor peripluri cvasicoșmarești, nu le văd rostul. Drept care, nu pot pricepe raționamentul conform căruia Cosmin Ciotloș consideră veritabil parodice abia aceste fragmente. Se prea poate ca Alexandru Mușina să fi mizat pe orizontul de așteptare al cititorilor de consum, care gustă încă nestingheriți oscilația brutală, pretins ambiguă, realitate-vis. Păcat. Mușterii acestui roman sînt în altă parte.

Prozator de anvergură, cu viziune, imaginar și arsenal tehnic brevetat, lui Alexandru Mușina îi lipsește un singur lucru: temperarea originalității. În rest, complimente.