Dragostea suprarealistă: între vis și realitate
Scris de Oana Chitu • 30 iunie 2012 • in categoria Roman de dragoste
Există doar două lucruri: dragostea, de orice fel, cu fete frumoase, și muzica din New Orleans sau a lui Duke Ellington.
Pe acorduri de jazz și îmbibată de fum de țigară a luat naștere și această poveste scrisă de Boris Vian. Muzicală, atât prin scriitură, cât și prin trimiterile culturale, cartea te acaparează prin absurdul situațiilor, dar și prin povestea plină de sensibilitatea a doi îndrăgostiți.
Pe acorduri de jazz și îmbibată de fum de țigară a luat naștere și această poveste scrisă de Boris Vian. Muzicală, atât prin scriitură, cât și prin trimiterile culturale, cartea te acaparează prin absurdul situațiilor, dar și prin povestea plină de sensibilitatea a doi îndrăgostiți.
Colin și Chloé (numele protagonistei, dar și a unei piese de Duke Ellington) trăiesc o iubire de basm. Totuși, povestea lor nu e scoasă din cărțile pentru copii, ci o ,,proiectare a realității, printr-o atmosferă piezișă”, finalul ei fiind unul tragic, însă nu și convențional.
Universul suprarealist este de o coerență specifică visului. El sare din schema a ceea ce noi numim ,,realitate”, fără a fi neverosimil. Personajele care îl populează și elementele din care este alcătuit formează împreună un organism ce se mișcă și respiră în acord cu legile nescrise ale jazzului și ale unei epoci experimentale.
O oglindă întoarsă, Spuma zilelor surprinde prin bogăția de situații și concepte răsturnate or inventate care alcătuiesc, ca într-un tablou, substanța vâscoasă a poveștii din spatele imaginii. Pianococteilul, cravatele cu voință proprie și casa ce își schimbă aspectul după atmosfera dinăuntrul ei reprezintă în fond doar eșafodajul pe care se ridică singurele lucruri veritabile: jazz-ul și dragostea.
Atașamentul față de obiecte și fragilitatea lumii lui Colin pot fi traduse ca o reflexie asupra ideii de existență ca rezultat al percepției. Iată de ce, la sfârșitul poveștii celor doi, universul fantastic se închide în sine, întocmai gurii pisicii ce înghite șoricelul din final. În lipsa privitorului implicat, nu există nici imaginea.
În romanul lui Vian intri ca într-un muzeu al absurdităților, în care grotescul și hilarul sunt înlocuite de simplitatea și farmecul ideilor, iar povestea de dragoste te va fermeca prin sensibilitatea ingenuă a trăirilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu