Scriitorul bucureștean Cosmin Perța a fost oaspetele cenaclului Republica din Chișinău, unde a citit poezii inedite și a răspuns întrebărilor publicului. La Atelierul de Proză Vlad Ioviță a moderat o sesiune de scriere creatoare. Dumitru Crudu i-a luat un interviu care a fost difuzat în cadrul emisiunii Noii Barbari.

Iata ce scrie Gheorghe Erizanu pe blogul sau:

„ „Maiovkă” & Cheianu

În prima marți a fiecărei luni, de la 14.00 până la 16.00, la Librăria9 un scriitor viu și adevărat vă așteaptă pentru a vă recomanda o carte, pentru a vă acorda un autograf, pentru a vă spune pe scurt sau pe lung cum poate fi ratată o viață sau cum pot fi onorați niște ani. Cărțile scriitorului viu și adevărat se vând cu o reducere de 20 la sută în această zi.

De 1 Mai, când în Piața Marii Adunări Naționale, va avea loc un miting mort și fals, când lângă Academia de Științe va avea loc un alt proces mort și fals, când politrucii stângii și dreptei moldovenești vor găsi argumente moarte și false despre viața voastră, la Librăria 9 un scriitor adevărat și viu vă așteaptă să vă povestească pe scurt despre Sex & Perestroika.

Constantin Cheainu vă așteaptă. Viu și adevărat. La Autograful lunii .

Iar Emil Brumaru, viu și adevărat, după o așteptare de un an și ceva, și-a reluat blogul hobbitului. Îl găsiți și pe www.cartier.md.”

draga dumitru,

am promis sa iti povestesc. este destul de greu sa redau ce am trait intr-un mail. as avea nevoie de gesturi si zambet si tristetea din faptul ca s-a terminat, nu atat partea tehnico/literara a workshopului, cit despartirea de anumiti oameni. intotdeauna despartirile dor, cand apuci sa te imprietenesti cu cineva. cred ca stii cum e. 

mi s-a parut un workshop literar foarte reusit datorita faptului ca a dat posibilitatea ca 2 scriitori sa lucreze impreuna asupra unui anumit lucru (si chiar acele momente ciudate dar umplute de farmec, momente in care 8 scriitori se adunau in jurul unui cuvant, ca sa-i gaseasca solutia). cred ca daca acest lucru s-ar intampla intr-un fel sau altul in rep. moldova si romania, adica asa tip de ateliere in care scriitorii sa lucreze impreuna, acestia ar fi mult mai prietenosi unii cu altii. 

atat suedezii cat si romanii au fost extrem de draguti cu mine, neasteptat de buni si prietenosi, iar asta a contat cel mai mult. pentru ca despre biskops arno pot spune ca e la fel ca intr-un orice sat cat de cat pus la punct in ceea ce priveste "igiena exteriorului" iar despre stockholm pot spune ca e un oras in care n-as vrea sa traiesc, nu pentru ca are cladiri urate sau pentru ca as fi continuu un emigrant, ci pentru ca nu m-as adapta niciodata acolo si nici nu imi doresc asta.

 insa oamenii au fost frumosi si am petrecut timp frumos impreuna. asta este cel mai important lucru pe care pot sa il spun despre experienta mea in suedia. ma bucur ca s-a intamplat. sper sa ma ajute dumnezeu sa gasesc acel spatiu si liniste interioara pentru scris, indiferent de greutatile care vor urma (pentru ca am inteles ca vor fi din ce in ce mai mari) si ca toate vor fi bune pina la urma. cred ca am forta sa depasesc orice. am mai multa forta decat eu insami cred.

Ecaterina BARGAN

Cu Ioan Es Pop , cu Cosmin Perta, Aurel Maria Baros, Moni Stanila si Sandu Vakulovski am petrecut aceasta duminica vorbind despre literatura si viata, despre Dumnezeu, despre remuscari si pacat, despre Joyce si sapunul lui Leopold Bloom, despre Chisinau si Romania, despre noi si ceilalti. Si timpul a trecut foarte repede. In aceste clipe cand scriu Ioan Es Pop mai e deasupra Romania. Cred ca avionul sau va ateriza intr-un sfert de ora. Iar Cosmin si mon chere ma sunt in tren. Probabil sunt la Ungheni, unde trenului i se schimba rotile. Au fost niste discutii foarte frumoase. Ma bucur ca am stat de vorba cu Cosmin si Ioan, cu Aurel Maria Baros si Alistar si la radio, unde am facut cateva emisiuni cu ei. Unde ei au vorbit foarte sincer.

Gheorghe ZUGRAVU
Textul de mai jos ii apartine lui Gheorghe Zugravu si a fost scris la sedinta de joi a atelierului VLAD IOVITA, dupa un exercitiu propus de Cosmin Perta

- Bună ziua "babă bătrână"!
- Aveţi lapte proaspăt de azi? Nu am primit pensia, ca să-mi ajungă să
iau o pîine. Să iau credit?
- Curentul iară a crescut în preţ. Oare unde ne vor duce fariseii iştea?!
- Mîine merg la o prietenă, cu care ne cunoaştem din şcoală, a murit,
nu are pe nimeni să o îngroape, n-are nici un friend pe facebook.
- Inflaţia a crescut cu încă 15%, dar preţul unei pîini a rămas la
fel. Moldova a luat un credit.
- Rozul se combină cel mai bine cu negru, dar nu pot să mai port o
rochie mini, păcat, am picioare frumoase.
- Bărbatul mi-a murit de inimă, inima mea a murit cu el. Am nevoie de
o inimă artificială ca să pot trăi.
- Copii vor să-mi dea un notebook, ca să vorbim prin ecran, dar eu
vreau doar să le văd sclipirile din ochi cînd vin acasă.
- Am primit un telefon, cadou, dar nu cînd vreau sa vorbesc - ei dorm.
Mă chinuie insomniile.
- Am fost prima în clasă, aveam doua fundiţe, acum mi-au rămas doar
fotografii. Nu mai este nimeni care să mă ţină minte de atunci. Sic
Transit Gloria Mundi!

Urmatoarea sedinta a ATELIRULUI VLAD IOVITA va avea loc joi, la ora 15.00, la Biblioteca GHIBU. La aceasta sedinta vin tinerii scriitori din BALTI.

La atelierul Vlad Iovita de vineri, ora 15.00, care va avea loc in incinta Biblioteciii Ghibu, Cosmin Perta o sa ne propuna sa facem progresiuni in stilul lui dino buzzati care, ne spune Cosmin, e un exercitiu minunat pentru un scriitor.

Elena Chirica

Vaca

Vaca-i mare mincinoasă
Ştie să-ţi încurce calea
Te ameţeşte şi te lasă
Dealul să-l încurci cu valea.

Ştie frica cum s-o cheme
Cea mai bună soră a ei
Şi pe drumuri s-o ascundă
În înfundături pe alei.

Vaca este vînătorul
Cu o faţă bourească
Ce vînează siluete
Ca să le înebunească.

Prin pădurea banditească
Lasă urme în pîraie
Coarnele mereu se întind
Să te apuce de picioare.

Vaca este un geniu
Ştie vaca morţi să-învie
Din tufari şi stîlpi de piatră
Te urmează a ei stafie.

Ştie ea să plăsmuiască
Ceaţă fără de cărare
Valea ca să-ţi pară deal
Dealul ca să-ţi pară vale.

Vaca cocoţată-n spate
Om, urmează pe cărări
Nu te pune tu cu vaca
Că-i un iad cu întrebări.

Elena Chirică

Rubzacul XXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXX Elena Chirica XXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXX Într-o casă cu o singură lumină aprinsă, ramasă pînă seara tîrziu tînăra croitoreasă Oana croieşte un rubzac, e prima ei comandă. Alege material gri din bumbac, a tras cateva linii cu o bucata de sapun fin pe stofă. A incercat sa traseze linii cu creta, dar praful de creta sa scuturat prea repede si liniile nu puteau fi desluşite. Apoi a luat foarfecele si a taiat corpul noului rubzac. Se apucă de cusut la maşina pe care o avea de cîţiva ani tip Yinger moştenită de la bunica. Uneşte pereţii, din materialul care a mai rămas face buzunarele, pune fermuare mici. Pînă spre dimineata m-am nascut eu primul rubzac al Oanei. La final Oana mi-a lipit un nume "Fulguşor". Eram fericit ca aveam un nume atat de frumos, dar am ajuns să fiu gelos cînd mai tîrziu Oana m-a trimis pe raftul unui magazin care îmi purta numele şi care avea genţi cu acceiaşi marcă, acolo pe toti ne chema "Fulgusor", nu conta ce culoare aveam sau din ce stofă eram. Mă simţeam furat de identitate. Am stat pe raft turtit şi ignorat vreo 3 luni tocmai pentru că nu aveam identitate. Apoi a venit Nicuşor şi m-a luat. Eram fericit că aveam în sfarsit de lucru şi Nelu s-a dovedit a fi băiat de treaba, unul cu caracter, ajunsesem să am un singur stăpîn şi nu mai eram pipăit de vînzatoare brunetă şi numeroşii clieni pretenţioşi ai magazinului. Nelu era student, stateam cu el la lectiile lui Schiop agăţat de marginea scaunului şi ascultam prelegerea pe tema Kafka şi activitatea lui sau altceva. Uneori cînd mă dureau braţele de atata atarnat în scaun îmi mai dadeam drumul pe podea să mă odihnesc, aveam muşchi dar nu erau chiar ca ai lui Rambo, film pe car eNelu îl privea deseori pînă noaptea tîrziu. Cateodata Nelu mă ridica la loc, dar de cele mai deseori mă lăsa să mă odihnesc, bun băiat Nelu ăsta. Nu eram suparat pe el ca îmi băga cristomatii, cărti de literatura, foto copii facute la xeros, caiete, dicţionare, şi pixuri. Desi, cu pixurile aveam o problema, mă cam întepau uneori cu varful minei ascuţite, iar asta îmi făcea borţi in pereti, era o adevarata scărmănare, mai ceva ca pieptenele de fier pentru vacă. Iarna din cauza frigului mă strangeau încheieturile, îmi îngheţau dinţii fermuarului. Odată mi sau încleştat şi lui Nelu ia luat ceva timp pînă ia pus la loc. Am crezut că o să-mi zboare toti, ca o sa fiu ca un bătrînel cu dinţii în pahar, să mă ierte ştirbii mei prieteni pentru comentariu. Cateodata Nelul cumpăra fornetti, imi dădea şi mie, îmi placeau fornetele, odată ne-am oprit să mîncăm ceva lîngă ghereta de lîngă universitate. Deodata am zărito pe ea, o raza de soare îi lumina ochii de pisică, avea un corp de felină din barhat, mîini date cu lac auriu, cu o broşă prinsă în dinţi, o broşă din diamante după cum am calculate eu. Era cel mai bun model cu eticheta "Prada". Era toata naturală, nu avea nimic ieftin pe ea. Atîrna elegant pe umărul unei blonde a cărui cur era atent cercetat de Nelu, şi el în căldurile primăverii ca şi mine. Îmi curgea saliva, eram ca un iepure sălbatec într- livadă înflorită cu meri. Oh, m-am îndrăgostit. - Salut frumoaso! Îi spun eu. Iubita mea, ce sarcina ai astăzi? Fac eu paşi să intru cu ea în conversaţie. Ea se uită la mine cu dispret, şi îmi arătă diamantele care mă orbiră in reflectia luminilor solare. - Hm, lasă-mă. Ce tip fara etichetă, spuse ea scuturînduse. - Cum fără etichetă? Protestez eu, e drept că nu o mai aveam pentru că mi-o tăiase Nelu odată cînd se blocase în dinţi. Si totusi eu sunt Fulguşor. Prada mea continua. - Eu sunt angajată la firma Oriflame. Lucrul meu este să duc minunata trusă de machiaj Oriflame, rimelul, creionul, rujul de buze roşu şi oglinda de la aceeaşi firmă, plus manuşile doamnei mele care lucreaza la MallDova. Cum poti crede ca eu care sunt dintr-un material nobil la cel mai excelent preţ aş putea să am ceva cu tine. Eu am o functie mai nobilă în viaţa asta, nu ca tine să merg în fiecare zi la universitate şi să car cărţi. Esti un simplu învătăcel. Mai creşte băiete. M-am uitat trist la ea, sărăca nu avea nimic deosebit decît o spinare din barhat. Nu îl citise nici pe Tolstoi, Bukovski, Leac, Dumitru Crudu, Murakmi, sau altii. M-am grabit sa io spun. - Ce nu ai spune draga mea, ambii suntem servitorii stapanilor noştri, deşi am vrut să o fac diplomat. Uite intr- zi Nelu m-a luat cu el la discoteca, si m-a uitat intr-un taxi de beat ce era. Eu m-am strecurat cu grijă în bancheta din spate, am alunecat jos pe podea şi m-am băgat sub scaunul şoferului. Aveam la mine paşaportul şi carnetul de student a lui Nelu, plus telefonul lui mobil, mă temeam că voi fi jefuit. Am stat acolo 4 ore, pînă Nelu s-a trezit a dat de taximetrist şi deoarece ăsta sa dovedit om de treabă ma trimis înapoi. - Ţi sa întîmplat vreodata dragă să fii uitată? Felina mea cu ochi de pisică, a amuţit s-a întristat, apoi agăţată şi tristă a plecat dupa stăpîna ei. Eu m-am pornit cu Nelu spre sala de sport. Nelu era în întîrziere aşa că a început să fugă, şi m-a tot tăbîrcit, zgîlţîit şi săltat că la jumăte de drum am început să vomit compasul, şi alte mărunţişuri pe care le-am înghiţit dimineaţa. Nelu s-a oprit să le strîngă. Apoi iar a început să fugă, o javră s-a luat dupa noi. - Cutu, Cutu, fu nu mă atinge, iata ce paţesşi cînd eşti ticsit cu bruterbroade şi alte chestii cu mirosuri, cîinelui îi placuse mirosul halelii pe care mi-a ticsito mama noastra de dimineata. Nelu a mers sa se schimbe, a scos de pe mine costumul sportiv, mi-a luat ghetele. M-a băgat în dulapul întunecos, a încuiat şi a plecat. De fiecare dată cînd mă încuia în dulap trăgeam cîte un pui de somn, făceam siesta ca un adevărat mexican. Însă azi a fost diferit, m-am trezit cînd o mînă m-a înşfăcat de piept şi ma scos afară din locuşorul meu. Ce se întampla? în timp ce Nelu se antrena un străin a pătruns în vestiarul băieţilor, şi deoarece eu am fost unicul închis într-un dulap cu broasca slabă m-a luat cu el. Cand am înteles ce se întampla am început să strig. - Hei unde mă duci, lasă-mă jos hoţule, lasă-mă. Lucru ce era adevărat. Tipul a luato la fugă luandu-mă si pe mine cu el. S-a orit lîngă o urnă a scos ce era mai de preţ din buzunarele mele, telefon, bani. Caietele si cărţile le-a aruncat la gunoi. M-a ţinut cîteva secunde agăţat deasupra urnei, am crezut că gata atîta a fost, dar apoi s-a răzgîndint şi ma luat cu el. Nu stiu ce io fi placut la mine, cred că aveam harizmă. Aşa am ajuns în mîinile lui Saşa. Saşa era hoţ de meserie. Cu Saşa trăiam ca pe fundul tigăii Zepter. Eram mereu sub acul maşinii de cusut a societaţii ce lupta pentru dreptate şi protecţia cetatenilor Republicii Moldova. Lui Saşa însă nui păsa că noi puteam ajunge ambii la rece. Jocul lui era hienic, intrasem şi eu în afacere, urmăream genţi şi portofele, o făceam peste tot în troleibuse, autobuse, microbuse, sau supermarkete. Întotdeauan aveam grijă să-I acopăr spatele lui Saşa. Aveam o adevarat afacere cu Sasa, de fiecare data cand reuseam sa sterpelim cîte ceva cu adevărat preţios, Sasa îmi aprecia ajutorul şi ca recompensă îmi punea cîte o medalie pe braţe, îmi agăta cîte un ecuson, unu cu mutra unui individ cu bască un mare revoluţionar, altul cu o mutră mereu zîmbitoare, ceea ce însemna bagă mîna în buzunar la nenea şi zîmbeşte dulce în timp cel risipeşti. Odata Saşa mea pus un ecuson cu 5 colţuri şi cu un copilaş cîrlionţat ca un înger. Eram deja la al 10 – lea ecuson, si ma gandeam ca voi îmbătrîni frumos, un veteran cu pieptul plin de medalii, fără să ajung la gunos sau să mă odihnesc în vre-un cerdac de casa împăiengenit. Cei drept cam obosisem în ultimul timp. Pasiunea lui Sasa era o foame continue, era mai tare ca borcanul cu gem de pe fereastra pe care îl doreşti, te atrage, mai tare ca un fum de tigara dupa o abţinere de o săptămînă, mai tare ca alcoolul, ca vodka, wisky, narcoticul, ghipnoza, ciocolata Belgiana, ca mărul lui Newton, ca Atemoya, mai ceva ca moliile, mîncărimea de limbrici la borta curului, ca o raită de păduchi în vîrful capului, mai ceva ca lipitoarele pe rană şi căpuşele pe piele, mai ceva ca epilarea cu ajutorul peştilor, mai tare ca băile în apele arteziene, mai tare ca sexul, mai puternică decat mancarimea de raie, ca hîţîitul unui dinte de lapte, ca un piper roşu, ca racheta lui Steffi Graf, ca muşchii lui (Arnold) Schwarzenegger, ca zîmbetul lui Jackie Chan, ca fesele lui Jenifer Lopez, aluniţa lui Cindy Crawford, Vegemina Australiană, nasul vrajitoarei Samantha, picioarele lui Mickel Jackson, fructul Kevan, pumnul lui Tison, mai tare ca statuia care l-a lovit pe Silvio Berlusconi. Poc! Un glonte la nimerit pe Saşa în picior, altul a trecut pe lîngă braţul meu atarnat pe umărul lui Saşa exact în una din misiunile noastre, nu voiam să rămîn invalid, voiam să trăiesc mult, îmi faceam planuri să trăiesc cam vreo 50 de ani, şi voiam să îmbătrînesc cu toţi dinţii fermuarului la loc. Am fost norocos că poliţistul care la rănit pe Saşa, nu avea ca scop să ne omoare. Saşa a fost condamnat la 15 ani închisoare pentru furt iar eu într-un final am fost trimis în exil, aici în mormanul ăsta de genţi de la second hand pentru că eram minor, şi cînd te gîndeşti că nu am nici 5 de ani. Stau şi îmi ispăşesc pedeapsa cand pe tejgelile pieţii cînd în sacii ticsiţi cu haine şi alte genţi vechi. Uneori mai lucrez la negru, car cîte o sticlă cu ulei, cartofi, ghete murdare a băiatului care mă închiriază pentru cîte o ora. O doamna elegantă cu manuşi fine de lînă, s-a oprit în fata tarabei cu genţi de la second hand şi m-a luat în braţe cu multă gingăşie. Cîtă căldură e în mîinile ei. - Oana! M-am holbat eu cu buzunarele deschise. Mă întorsesem acasă. Veghez

La atelierul Vlad Iovita de vineri, ora 15.00, care va avea loc in incinta Biblioteciii Ghibu, Cosmin Perta o sa ne propuna sa facem progresiuni in stilul lui dino buzzati care, ne spune Cosmin, e un exercitiu minunat pentru un scriitor.

ION HAREA &&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&& scuuuuump..scuuump!^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^ E cam 1:30 noaptea,presupun deja ca incepe ce-a de-a 30-a ora fara somn.Nu pot dormi noaptea pentru ca o savurez prea mult,imi place sa simt mirosul somnului de pe bulevard,sa aud visele celor ce dorm uscati de puteri...sunt slabi,n-au putere sa pipaie caldura usuoara a noptii.Indata ce perdeaua a cazut peste oras luna mi-a sarit pe geam,era plina,frumoasa ca in rarile nopti de vara si-mi aminteste de noptile lungi petrecute intr-o coliba de stuf cu bunicul care-mi arata constelatiile si tinea sa le repet.Nu era palavragiu,de altfel ii cam seaman 90 la suta imi tot spune mama."Sa facem un iaz uite 'colo in valea asta s-avem unde pescui seara,humh?ce zici?" sau sa plantam o vie "s-aratam lumii ca suntem oameni gospodari" imi spunea mereu si isi tragea zambetul din adancul stomacului de-mi parea ca-i rupta fericirea lui din basme.Era multumit ca imi placeau noptile moderate de chirieci si-si mai amintea istorii din tinerete cand broscoii il insoteau in drumul sau spre aleasa inimii sale.Desigur,nu-mi dadeam seama de ramplasarile detaliilor care le facea in povestiri,dar cel mai placut era ca eu credeam in ele si le ascultam cu urechile deschise pana nu-mi ajungea racoarea unei nopti de vara pana in madularele spinarii."chioooor....șșșșșcatodat tatapeșiubote, șșșșșcatodat tatapeșiubote....scuuuuump ,scuuump" imi inghesuiam oxigenul pe nari si cu buzele subtiate intindeam un zambet multumit de parca broscoii targuiau in fata mea.Si-mi inchipuiam vai necotropite de mine,cu un drum cusut prin mlastina verdetilor acestor voi ,un cer plin de stele deasupra si o multumire pura ce se odihnea pe umeri ca niste fluturi pudici. Se zice ca nu e corect sa spui ca tii dor de cineva care e trecut in nefiinta,dar ar fi si gresit sa mint ca aceste nopti senine nu mi-ar aminti de bunicu'.Probabil aceste friguri noapte de noapte ce intirzii sa adorm imi sunt atuate din acea copilarie cu povestile sale.Au ramas acolo!Nu mai pot respira in casa,ma-mbrac fara sunet,am grija sa incui usa dupa mine si ies din scara.O plimbare mi-ar face foame de somn,dar nu dupa prea multi metri aruncati pana la coltul casei simt o moleseala perfida.Mda!aici mi-e plimbarea.o zice lumea ca-s un lunatic,ce sa caute unu' normal la 2 jumate in statia de autobuz!?Dupa cum se vede,nu prea am ce riposta,imi scot otrava si o inhalez adanc pe gat pana imi sparge plamanii si-i lasa reci si amortiti."Ce dracu fac eu aici!?"Nu ma lasa inima sa savurez un verde-n toiul noptii,ma-nteapa...ei lasa ca m'o lasa ea..m'o lasa...

Mircea Cărtărescu & Regina Angliei: postlecturale după un articol din Cotidianul.ro/////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////// Maria Pilchin, Catedra de Literatură universală, USM, Republica Moldova//////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////// Aşa cum Omul estic a obosit să tatoneze pe margini Vestul, să se simtă un (r)est inutil al unei mari Europe, el, esticul, chiar şi membru al unei uniuni (europene) trăieşte din plin complexul celui rejectat şi ignorat. Idealist la început, el, dezamăgit şi cu orizonturile răsturnate, începe a trăi anarhic actul cultural prin pornografic, răsturnare de valori vestice, relecturi împotriva cursului apei din canonul literar vest-european. Este unica modalitate a esticului de a se afirma şi el, în cheia unei scandaloase interprete de muzică pop, numită prima dona a muzicii uşoare la Moscova, exclamă: „fie şi de rău, dar să fie despre mine!” Dacă regina Angliei te ignoră, o faci să afli despre tine înjurând-o! E o apropiere proletară de tot, de plebeu geografic, de minor cultural, de personalitate complexată topografic. Căci a-ţi „băga” o parte a corpului în Regina Angliei înseamnă să înjuri o ţară, ba mai mult, un spaţiu cultural, din care eşti avortat de fiecare dată când încerci intruziunea sau eşti tratat cu indulgenţa acordată unui făt extrauterin. Din toată istoria aceasta apare un portret anarhic? Nu! E mai degrabă istoria unei discriminări prin ignoranţă! Iar ignoranţa omoară sau desfigurează. Estul e desfigurat la propriu şi la figurat! Copil teribil, iată ipostaza, unica ipostază, prin care se poate parveni cultural din est! Dacă un Bukowski scrie pornografic, este acceptabil, căci este vestic, dacă o face Cărtărescu, e nonvaloare şi face naţiunea de râs, că şi ea, naţiunea, e complexată şi stă cu... capul între umeri şi se uită atent din care parte zboară avioanele culturale şi e servilă cultural şi e docilă Celorlaţi şi dură cu ai Noştri, adică dură? Invidioasă, asta e! Unicul refren accptabil este „Dar în Vest”! Ar trebui să ne streseze pornograficul la Cărtărescu? Da, dacă pentru noi asta este stresant în orice scriitură! Dacă axiologic, ca o proprie judecată de valoare individuală, nu acceptăm scatologicul, injuriosul ca prezenţă culturală. Atunci să ne streseze şi Salvador Dali cu celebra „Artă a pârţului”, Charles Bukowski cu întreaga sa operă, Henry Miller cu „Tropicul racului” şi ne vom opri aici, căci vom ajunge să bibliografiem jumătate din canonul literar vestic. Pornografia invocată în cazul nereceptării lui Cărtărescu în vest nu este un argument, de ce dar un belle letrres românesc nu a răzbătut până acu dincolo! Se invocă o lipsă de interes a publicului vestic faţă de operele estice. Să nu omitem faptul că şi vesticii în propriile lor ţări sunt ignoraţi, aici intervenind criza cărţii şi a literaturii în general, „moartea autorului”, o moarte fizică, în sensul postmodernist de absenţa prezenţei fizice a cititorului. Cititorul nu există! Şi el a murit! Dar, aşa cum nu există să nu existe, şanse sunt. Şi nu sunt egale pentru toţi, căci nici cei toţi nu sunt egali, natura i-a creat pe toţi diferiţi, foarte diferiţi, de aici şi şansele diferite. Dacă cineva ştie cum este mai bine să se lanseze în Occident, mai bine ca un Cărtărescu şi alţii care au tot încercat-o, să ne spună şi nouă! Vom şti să învăţăm, căci suntem urmaşii fără de voie ai lui Lenin, aici în est, şi ştim să „învăţăm, învăţăm şi iarăşi învăţăm” a învăţa. Să învăţăm că un frate (al lui Mircea Cărtărescu) mort la vârsta de 1 an de pneumonie nu poate fi în „Legiunea străină”, să învăţăm să citim printre rânduri pe denigratori, care operează cu date false! Cărtărescu şi Regina Angliei! Sue Townsend în cartea „Regina şi cu mine” a demitizat literar imaginea distinsei figuri monarhice, dar asta se poate, căci este umor englezesc, asta se poate, dar nu şi cu umor românesc! Citeam pe un blog o sinteză cumva suficientă pentru a expune ideea cărţii apărute în spaţiul britanic: „Situaţiile absurde prin care trece Familia Regala au reuşit să mă amuze copios de la un punct. Totul este pur şi simplu îngrozitor: Prinţul Philip ajunge să fie internat într-un spital de boli nervoase, câinele Reginei devine „şeful” haitei cartierului Hell Close, Prinţesa Anne se întâlneşte cu un ajustor de covoare mic de statură şi analfabet, Prinţul Charles este închis pentru tulburarea liniştii publice şi evadează. Acum să facem un exerciţiu de imaginaţie: încercaţi să vizualizaţi Familia Regală a Marii Britanii drept locuitori în suburbie, copleşiţi de gândaci şi sărăcie”. De ce nu şi un Cărtărescu cu Regina Angliei? De ce e neapărat să fie privit ca român? Sau tot ce este estic, are delimitări strict geografice, universalul sfârşeşte după partea estică a Berlinului?! E un scriitor, un cetăţean al Republicii literare, un cetăţean al universului ideatic, care se vrea într-o ipostază cumva necanonică cu regina! Să fie sănătos! Să îi priască! De ce ne aruncăm pe el?! Şi asta după un Rabelais şi Boccaccio? Un Creangă cu istoriile lui? O cultură naţională există doar atunci când depăşeşte inhibările (geografice, axiologice şi identitare) şi încetează să mai „scuipe” împotriva vântului!

The Impossible Return to Innocence de Gabriela Gheorghişor////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////// Printr-un non-titlu, care ar putea părea avangardist, dar şi prin propoziţia din dedicaţia volumului („Aceasta nu este literatură”), Cosmin Perţa îşi asumă, vădit, o intenţie antipoetizantă. Totuşi, stilistica nudităţii figurative nu monopolizează toate poemele, fiindcă tropul se insinuează, ca un fur, în „povestirea” despre sine. Fără titlu reprezintă, de fapt, o „autobiografie” poetică în două părţi, una a amintirilor şi alta a prezentului: „Mă numesc Cosmin Perţa,/ am 27 de ani, un metru 86,/ 94 de kilograme,/ şi, cu toate acestea,/ nu mă pot stăpâni să nu plâng”. Suferinţa care declanşează mărturisirea nu are cauze existenţiale precise, deşi poetul practică un soi de voluptate a autoportretizării negative, a autoponegririi, a osândirii simbolice şi a anatemizării cinice, aşezându-se singur la stâlpul infamiei: „mediocru”, „superficial”, „lepădătură”, „om bun de nimic”, „vierme”, „gunoi”, „ratat”, „slab de minte”, „oligofren”, „parazit” ş.a. A fi „în contradicţie cu viaţa” şi „rupt de realitate” sunt însă elementele care par să genereze o criză identitară, mai degrabă de tip existenţialist: „Mătasea inimii mele se înfăşoară/ În jurul picioarelor mele./ Nu pot exista”. Dacă există aici o deficienţă, o boală, în sens larg, aceasta nu este alta decât boala de viaţă. Şi întregul itinerariu scriptic se inundă de nostalgia copilăriei, ca vârstă a transgresării realului în vizuina protectoare a imaginaţiei: „Vântul acela rece, din copilărie, mi se prelinge pe braţe/ Din nou, ca la cinci, şase ani./ Doar că nu mai am nici un tremur sub piele,/ Nicio iluminare,/ Niciun culcuş fermecat/ În care să mă ascund şi să plâng”. De altfel, „autoreconstrucţ ia” fiinţială începe cu întoarcerea într-un „paradis” rural al copilului şi al adolescentului, „în lumea aceea verde, verde şi luminoasă/ cuprinsă de iarnă şi dor”. Dar nu bucolicul se iţeşte în urma rememorării, ci o elementaritate vânjoasă, dură şi sălbatică: „am crescut într-un sat cu zăpadă,/ cu păduri întoarse de-a valma,/ ce ajungeau până în prag/ (...)/ până la şcoală mergeam prin pădure,/ iar la întoarcere mirosul de fiară,/ de zăpadă topită sub blana mare şi caldă a fiarei/ mi se lipea de nări ca un alt simţ,/ care mă făcea să mă mişc mult mai repede/ şi mai sigur pe mine/ şi fiecare crenguţă ruptă, fiecare zbor de liliac/ erau atât de aproape/ încât aş fi putut muşca din ele,/ să muşc,/ să muşc cu putere înainte să urlu”. Moartea bunicului, asimilată naturalului, capătă valenţele izgonirii din rai, deoarece conştientizarea ei produce intrarea în viaţă, adică în procesul descompunerii: „şi ca un tremur m-a cuprins toată putreziciunea asta/ şi mi-a intrat prin piept până la inimă şi ficat/ şi prin oase până la măduvă/ pregătindu-mă de abia acum pentru viaţă/ în timp ce lunec pe panta asta din care nu se mai poate scăpa”. Toată această încercare anamnetică de return to innocence echivalează, evident, cu o acută tânjire după starea adamică, de dinainte de căderea în păcat. Nu întâmplător, prima secţiune a cărţii are un motto biblic din Facerea, reamintind ispitirea vicleană a Răului preschimbat în şarpe. Motorul poetic al volumului este, aşadar, o melancolie romantică, deturnată însă, destul de des, înspre o umoare neagră, vărsată într-un imaginar expresionist, de morgă şi de apocalips: „axila putredă şi piept găunos”, „carnea fărâmiţată”, oasele „goale-goluţe le-am legat cu cârpe”, „inima mea, aşa, ascunsă după şomoioage de vată”, „o apă mare, neagră ca un tăciune,/ spurcată ca o scârnă”, „lumea-i o burtă prea plină care revarsă fiere şi splină”, „corpul meu părea cel al unui schingiuit”, „cobor şi-mi întind mâinile ca o spânzurătoare”, „pe caldarâm stă un om cu gura plină de flăcări, gingiile îi sunt zbârcite şi arse ca după un lung război, cască găuri adânci înecăcioase, cât să te pierzi şi să plângi, numai ochii mai sclipesc uneori lăsând să se vadă translucide mucegaiuri crescând din orbite”, „un fagure de miere îmi iese din limbă ca un furuncul,/ limpede vin în faţa voastră ca un fagure plin de rahat”, „din cangele mâinilor mele/ se scurg pelin şi puroi” etc. Deşi lamento-ul pare uneori prea retoric, exagerat şi supărător, Fără titlu este un ghem de contraste, cu fire de tristeţe tumefiată şi de strigăt vitalist, cu viziuni de putreziciune şi cu stropi de prospeţime erotică adunaţi din Cântarea Cântărilor. ///////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////// Acest articol a aparut in Romania Literara si ii apartine Gabrielei Gheorghişor

M-a sunat acasa prietenul meu Florin Oancea pe care nu l-am mai vazut de 14 ani si am vorbit vreo jumate de ora despre Sibiu si Ciroze, despre atmosfera din Sibiul anilor 90, despre poezie si proza, si am fost fericit toata seara.

Poetul Cosmin Perta va modera o sesiune de scriere creatoare in cadrul Atelierului de Scriere Creativa Vlad Iovita vineri,la ora 15.00 la Biblioteca O.Ghibu, cea din centru, de pe strada Bucuresti, in dreptul Gradinii Stefan Cel Mare.

Saptamana viitoare poetul Cosmin Perta va sustine o sesiune de scriere creativa la Atelierul Vlad Iovita. Noi detalii intr-o alta postare.

Ion HAREA

Ion Harea /////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////// "со мной толъко по руский,хорошо?" //////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////// Ma trezisem a naibii de lenos de cateva ori,trupul meu nu vroia sa cetedeze si isi pastra pozitia amortita sub plapuma.Cifrele ceasului de la telefonul mobil spuneau ca-i timpul sa ma pornesc spre prima mea zi de practica.Mi-am baut rabdator si cuminte cafeaua,privind soarele fortand natura la viata.E zi de vineri si toti par asa grabiti de parca'or vrea sa inceheie cat mai repede aceasta saptamana de tranzitie spre invierea inverzirea mintilor,sa vina si ea Primavara.De cate ori merg pe acest bulevard mic,am impresia ca mereu incearca sa-mi decoreze impresiile,chiar daca nu are drumuri de-o calitate superioara,chiar daca nu apasa dominant cu betonul unor zgarie nori sau terase luxoase ce-ar provoca admirati goale in sufletul trecatorului...e o asezare echilibrata ce-ar ademeni oboseala unui strain sa respire ca acasa.Diversitatea tipurilor de oameni tot nu ezita sa faca impresii,as spune ca ma frapeaza aceasta pluralitate,dar cum spunea cineva"Padure fara uscaturi nu exista". ## Ajuns la destinatie,mi-am aprins o tigara sa-mi ard toate ezitarile in acesti milimetri de hartie,am privit incaperea indelung si am constatat ca nu emana multa incredere si nu urmeaza sa invat multe de aici.Sper ca aceasta incercare de-a ma injecta in comunitatea muncitorilor,oamenilor "sarguinciosi" si "responsabili" nu va arde la fel ca precedentele.Trebuie sa recunosc ca pun la dubii faptul ca caracterul meu adaptabil,incapatinat si neconformist se va supune acestor conditii plictisitoare,lipsite de vreo fertilizare a dorintei de munca.Am urcat scarile,paremi-se erau 7,asa neindemanatic,am intrat in hall,unde predomina un miros de tigara strans de gat parca de-un veac.Ma intrebam daca palmanii mei vor arata la fel in apropiatii ani urmatori.In sala,la masa statuea mai multi domni si doamne,imbracati de zile mari aruncand cu cifre unul altuia."Aham,administratia!"mi-am zis eu.Una dintre ele m-a privit cercetator"Ce-o mai fi cautat si mucosul asta pe-aici?!". -Sunt prima zi la practica in calitate de bucatar! -Duti'acol in spate,schimba-te si asteapta.Bucatarul inca n-a venit. Am dat peste o gramda de mese inghesuite in cam vreo 20 de metri patrati.Frigiderele murdare delimitau spatiul ca niste stalpi vechi de lemn pe marginea unui drum de tara.Din acel haos total,aparuse o fata subtire cu par blond. -Te conduc eo in vestiar.Apoi sa prabusit pe niste scari inguste,care lasau impresia c-ai cobori intr-un bunker din subsolul salii.S-a imbracat si a disparut.Timp de 10 minute ma consolom,spunandu-mi ca va fi bine si ca nu-i chiar asa de rau,cand a aparut doamna(sef-bucatar) si mi-a spus intr-o rusa destul de obraznica cum ca ar trebui sa vin maine,nu aveam ce face acolo.Cand am intrebat la ce ora urma sa revin,si-a impus autoritatea lingvistica"со мной толъко по руский,хорошо?" si a plecat.As fi vrut s-o deportez in Siberia cea dulce a omeniei,dar in schimb mi-am luat lucrurile si am iesit cat mai repede de acolo. ## N-am mai luat nici un transport,nimic...Hotarasem sa savurez bulevardul in aceasta zi binecuvantata de Helios... si ce ma privesc astia ca pe-un nebun, de parca scrisul in public ar fi interzis?! Harea Ion

Dupa simpozionul de la Biblioteca Germana, am stat cu Anatol Moraru, ivan Pilchin si Stefan Coman la un ceai la Uniunea Scriitorilor. Eu am vorbit despre interdependenta dintre om si casa in care acesta locuieste, iar Ivan si Anatol au gasit ca aceste lucruri au fost exprimate de cativa scriitori. Apoi a venit Besleaga si ne-a povestit ca pe vremea lui Kantemir o conditie obligatorie ca sa ajungi domnitor era aceea de-a demonstra mai intai ca esti un carturar luminat. Umorul lui Anatol a fost tonifiant, ca de obicei. Am vorbit mult. Am aobordat fel de fel de subiecte literare sau culturale. Apoi sotii Coman( Inesa la volan si Stefan alaturi, pentru ca bause o bere, nu putuse sa conduca) ne-au dus pana la autogara, unde ne-au lasat pe mine, Pilchin si Moraru. Am mai stat de vorba pe scarile unei case in santier. Anatol a plecat in ultimul moment, cand microbuzul deja isi lua viteza. Ce mai incolo si incaoce, a fost minunat.

Saptamana viitoare, joi, Moraru revine, la intalnirile cu cititorii.
Duminica pe 29 vin tinerii scriitori din Balti, la atelierul Vlad Iovita.

In noul numar al revistei CORPUL T din Brasov - poezii de Ecaterina Bargan!

Anatol Grosu


o cârjă o pereche de ochelari şi doi covrigi

V

la grădiniţă ni se citeau poveşti despre lenin regulat el era cel mai curajos cel mai
brav cel mai revoluţionar cel mai cel mai cel mai era un adevărat taur cu mantie roşie
ca la superman el dormea în mausoleu că era obosit toţi duşmanii albi se temeau
de trezirea lui ca să nu-i recoloreze era înfăşat ca un copilaş în mantia lui roşie
ni se citeau şi poveşti de creangă amintirile punguţa harap alb turbinca
atunci am hotărât să devin scriitor cuvintele sunt îngeri

nenica îmi dădea câteva ruble când veneam la el în ospeţie să-mi cumpăr biscuiţi şi
ciocolate pentru îngheţată era întotdeauna prea frig
decât dacă mămica nu spunea că s-a încălzit
fotografia cheală a lui lenin se transforma în mai multe
copeici de 5 şi de 10

când mă voi face mare voi deveni cosmonaut şi voi zbura în cosmos
ca iurii gagarin pe rachetă eram destul de mare să ştiu că numai păsările şi avioanele au aripi
iar îngerii au rachete pe spate


VI

am fost cu caprele pe deal ele se jucau de-a mijatca cu mine
eu trebuia să le găsesc prin mărăcinişuri una din ele molfăia iarbă şi zâmbea
începu să plouă caprele se ţineau de burtă tăvălindu-se de râs
ţapul s-a apropiat pe picioarele din spate şi mi-a spus mângâindu-şi barba cu copita
fie sunt un ţap care visează un om fie om care visează că e ţap
am tresărit

l-am prins odată pe nenica în dudul din drum
mâncând agude am sărit cu burta plină
din copac iar nenica mi-a spus ruşinat
mulţumesc

la nenica în faţa casei creştea un prăsad aşteptam să se coacă perele
tăticu venise să mă ia acasă începea şcoala
m-am suit în copac şi începusem a le mânca verzi cum erau
după ce-au ieşit din casă nenica cu tăticu şi mă strigau să mergem
am devenit o creangă

pe nenica câteodată îl prindeam cu picioruşele îngropate în pământ
stătea cu braţele ridicate la cer
erau vremuri grele când credea că e un agud
eu îl udam dimineţile şi îi spuneam că e primul copac cu ochişori
el îmi zâmbea

VIII

când eram mic am visat cum îl duceam pe Dumnezeu în braţe şi trebuia să-l
apăr de forţele întunericului care vroiau să-l rănească El lumina ca un
licurici numai că mai tare acum nu-l mai visez cred că a crescut
şi-şi poartă singur de grijă

nu-mi plăcea când intram în policlinică
sau mergeam la biserică că miroseam ca toţi

când am crescut mai mare nu-l mai iubeam aşa de mult pe nenica
m-am alăturat fiilor şi fiicelor lui numai orfanii îşi iubesc taţii
şi Hristos

când eram mic şi urcam în pod suiam scara până la ultima treaptă
şi îi aruncam grăunţe pentru pui de sus lui nenica seminţe tot felul de cuie şi ferăstraie
acolo sus nu mi-era teamă de guzgani
mă simţeam singur şi mare

chuky lătra la toţi care se plimbau liber prin faţa porţii
tot ce avea el era o cuşcă de lemn şi un acoperiş de paie
sub care-şi ascundea supărarea

o muscă se loveşte disperat cu capul de geam
îl întredeschid cu arătătorul
privesc cum musca dispare ocolind liliacul din grădină
nenica şi el s-a dus în ‘97


Acest poem ii apartine lui Anatol Grosu

Retroversiuni existenţiale cu o carte de Gabriel Chifu

Maria Pilchin, Catedra de Literatură universală, USM

Fiecare carte cu destinul său spuneau anticii. Astă toamnă „furasem” o carte la Bacău. O furasem fără ca să vreau. Cineva mi-o puse în mână la un eveniment cultural, spunându-mi că e de vânzare. Trebuia să caut ulterior o persoană responsabilă şi să plătesc cartea. Am uitat de această întâmplare şi mi-am amintit de ea doar după ce am trecut Prutul şi am ajuns acasă.
Am citit cartea în două zile, o înghiţii, era cumva prima mea carte „sustrasă”, carte semnată de autorul Gabriel Chifu. Găsii un text cu un titlu curios „Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de Gabriel Chifu trăită şi tot de el povestită”. O poţi citi diferit, ca pe un jurnal personal retrospectiv, ca pe nişte amintiri din copilărie sau ca pe nişte memorii, căci nu există un cronologic obiectiv acolo, e cumva atemporală toată istoricitatea scriiturii.
Enunţul care mă făcu să stau cu ochii adânciţi în mine timp de vreo oră a fost „viaţa noastră de atunci semăna cu moartea”. Mă gândeam la mama, tata, eu mică şi steluţa lui Lenin, cumva diferită de celelalte, pe care mi-a adus-o în dar de la Moscova unchiul lui Iura din şcoala rusă, colegul care îmi ducea uneori geanta şi îmi scria bileţele de amor destul de inspirate pentru un octombrel din clasa a doua. Cam asta am reţinut eu din comunism. Să port cravata cea roşie nu am mai ajuns, picase. Ăsta era comunismul meu cotidian şi cam aşa e şi cel al naratarului copil Chifu.
„Viaţa lor de atunci semănă cu moartea”... Înţelesei că nu am înţeles nimic, că am fost un copil din comunismul târziu, unul întârziat, o ageamie în ale vieţii proletare. Că nu prea am priceput eu ce e aia comunism. Ceea ce îmi rămâne însă sunt amintirile despre amintiri ale altora. Mă zgudui în text un supraom nietzchian metamorfozat în comunism, căutând să parvină din „tomberoanele” alimentare ale sistemului: „trăgeam nădejde să capăt vreo bere caldă, vreo sticlă de pepsi, vreun kilogram de carne, de cartofi sau benzină. Ceea ce, în condiţiile date, era echivalent cu a intra în rândul supraoamenilor”.
Nu ştiu de ce, dar e o carte care nu am vrut să se termine. Din „ceaţa estică” de peste Prut încercam să înţeleg ce a însemnat comunism mai la Vest de noi, căci „comunismul tot mai dă semne de viaţă pe aici, prin ţinuturile noastre”. La porţile Europei, eu cititor basarabean, citeam epidermic: „noi avem obiceiul să ne împiedicăm de ziduri care nu există şi apoi ne simţim teribil de nefericiţi din pricina asta şi ne plângem singuri de milă”. Iar „fericirea e punctul unde drumeţul, drumul şi capătul drumului se fac totuna”. Se prea poate că pentru această sincronizare şi venim în această lume, aceasta e „clipa de diamant”! Clipa în care nu te poţi obişnui cu gândul că într-o zi n-ai să mai fii.

Natură moartă cu nepot obez. Reflecţii frugale

Autor: Vladimir BULAT | text aparut in Observator cultural

„...nu sînt eroi, nu au aptitudini excepţionale, aspiraţii intergalactice, nu duduie de înţelepciune, nu sînt sfinţi, dar nici diavoli, au o singură calitate: sînt oameni. Şi iubesc.“
Ion Sapdaru

Trebuie să recunosc că nu aş fi mers niciodată la spectacolul montat după această piesă scrisă de actorul Ion Sapdaru, dacă nu citeam, într-un interviu cu scriitorul Oleg Pamfil, următoarea remarcă: „În piesa lui Ion Sapdaru, Natură moartă cu nepot obez, am savurat cîteva fragmente de proză absolut tulburătoare“. Sentinţa asta, fie şi profund subiectivă, a unui literat pe care-l stimez, m-a pus pe jar; pentru că de mult am o poftă nebună de o porţie zdravănă de proză vorbită. Deci, aceasta trebuia căutată în dramaturgie, şi aici tot Pamfil m-a împins de la spate (într-un interviu inedit acordat lui Vasile Ernu): „Ceea ce am citit la Crudu şi Sap­daru – în opinia mea oarecum exterioară –, dovedeşte că există un început de mutaţie tectonică în interiorul fiinţei literaturii române. Poate că nu este deloc întîmplător că aceasta este o proză a dramaturgilor. Poate că anume culisele teatrului s-au umplut de putregai, şi de aici încolo – Dumnezeu cu mila. Poate că literatura, ca şi cinema-ul – va deveni un trand universal. Cu condiţia ca editorii să nu împăieze pasărea înaintea ca aceasta să-şi fi luat zborul!“.
Captiv într-o lume trecută
Ei bine, am ochit spectacolul de la Teatrul Odeon din Bucureşti, în regia lui Eugen Făt, şi am profitat de ocazia de a gusta din textul lui Sapdaru, precum şi din felul în care acesta l-a transpus dramaturgic. Dintru început, mărturisesc că ceea ce am văzut şi auzit m-a umplut de entuziasm, pentru că am asistat la un tur de forţă auster, în care despre lucruri simple, banale s-a vorbit cu mult tact, cu eleganţă şi cu spirit ludic – fără zeflemea şi exces. Fără dorinţa de a epata şi fără a vocifera du­pă tipicul instituit recent în teatrul ro­mânesc şi la TV.
Pompiţă (Pompiliu), jucat magistral de credibil de Pavel Partoş, este un bărbat în toată firea, de peste 37 de ani, dar un copil în esenţă, căruia cele trei mătuşi, care l-au crescut după moartea mamei lui, i-au făcut toate hatîrurile, poftele şi i-au oferit alinturile ce l-au ţinut departe de tumultul vieţii şi al bărbăţiei proprii. A crescut cocoloşit, ferit de pericole şi incapabil de a-şi manifesta, după plac, voinţa şi temeritatea. Celor trei bunicuţe posesive, Vanda (Dorina Lazăr), Cesonia (Rodica Mandache), Mirela (Oana Ştefănescu), le vine ideea să-i cheme o prostituată, pentru ca el, nepotul, să-şi manifeste, în cele din urmă, bărbăţia, maturitatea, virilitatea. O găsesc printr-o agenţie pe Lili (Nicoleta Lefter), pe care o prezintă drept „femeie de serviciu“. Cum era şi firesc, chiar dacă extrem de obez şi diform, Pompiţă se îndrăgosteşte de Lili. Aici începe trama tragică a piesei, căci pînă în acest moment aproape nimic nu e memorabil, decît, poate, descrierea explicită a conservării doamnelor în propriul trecut. Criogenia lor este în esenţă castratoare pentru nepotul supraponderal, căci îl menţin captiv în propria lor arhitectură de viaţă, lucru care se va întîmpla, de altfel, şi de dincolo de moartea acestora, repre­zentată într-un chip deosebit de plastic şi deloc respingător. Dimpotrivă.
Dragostea lui Pompiţă faţă de tînăra şi chipeşa femeie care l-a băgat în seamă, care a întrezărit omul din el, chiar dacă nu a reuşit să depăşească oroarea percepţiei aspectului său hidos, volumetria depăşită, rămîne valoarea supremă a acestui individ, topit aproape cu totul în spaţiul internautic, în muzica tehno (în ritmurile căreia a dansat pentru ea). Femeia aceasta l-a readus de acolo, din acea lume paralelă, l-a domesticit, făcîndu-l să descopere îndrăgostirea, dar şi nevoia umană a unui interlocutor, interac­ţiunea cu celălalt.
Între iubire şi pragmatism
Sugestia de „natură moartă“ din titlu face trimitere, în opinia mea, la aparenţa vieţii pe care o savurăm mereu, în perspectivă estetică şi atemporală, într-o pictură cu flamboaiante aranjamente din fructe, legume, vînat şi pocale de argint cu vin din epoca de aur a plasticii olandeze, din cel de-al XVII-lea veac. Ca şi acolo, în această piesă contemporană avem în faţă proiecţia unei imagini, aparenţa, senzaţia vieţii, interfaţa unei realităţi care nu este decît de faţadă. Cînd îşi dă seama de acest clivaj între ce simte şi ce i se oferă, Pompiliţă se sinucide, căci tocmai iubirea l-a învăţat că trăirea autentică nu poate fi mimată, jucată, nici amînată pînă la epuizare, la infinit. Le urmează pe bunicile sale în straiele imaculate ale morţii, în timp ce telurica Lili îşi continuă existenţa trun­chiată, anonimă şi la fel de infirmă ca şi aceea a lui Pompiţă. Dar ei îi lipseşte cu desăvîrşire iubirea, şi prin asta este şi mai infirmă şi mai neîmplinită decît cel pentru care a devenit o fiinţă dorită. Ea nu are reverii estetice…, dar nu-i lipsesc compasiunea şi bunul-simţ. Trăieşte activ şi poate frenetic în realitate. În realitatea imediată.
Piesa se joacă cu succes pe diferite scene din România, iar la Naţionalul din Iaşi, unde s-a montat pentru prima oară în anul 2010, beneficiază chiar de regia şi ilustraţia mu­zicală a autorului.



Teatrul Odeon, Bucureşti
Natură moartă cu nepot obez de Ion Sapdaru
Regia: Eugen Făt
Scenografia: Constantin Ciubotariu
Cu: Pavel Bartoş, Dorina Lazăr, Rodica Mandache, Oana Ştefănescu, Nicoleta Lefter


Autorul articolului e Vladimir Bulat

Mihail VAKULOVSKI

acasă

fiecare întoarcere în casa copilăriei smulge din mine
carne vie
cu cleştele stomatologului care-i scotea bunicului dinţi sănătoşi

golul săpat de tata nu poate fi umplut
aşa cum frate-meu a acoperit cu pămînt golul căscat sub monumentul funerar

iar mama e mai grijulie cu noi decît
mama băiatului care fugea cu inima mamei sale în mîini
şi cînd a scăpat-o pe jos
inima a zis:
copile, nu te-ai lovit?

casa părintească – inima lui Danko în mîinile lui Sisif


Acest poem ii apartine lui Mihail Vakulovski

Covoare și covorașe epice

Cronică literară
de Anatol Moraru

Moto: “Eu recomand tuturor oamenilor tineri cu care lucrez să debuteze la momentul potrivit, cînd ei cred că au destulă materie şi că au destulă maturitate pentru asta… […] Asemenea tricotatului sau asemenea fabricării covoarelor manuale, proza e un domeniu al infinitei răbdări”. ( M. Cărtărescu)
Oricît ar părea de incredibil, dar şi în cazul antologiei Covoare moldoveneşti (Chişinău, Ed. Grafema Libris, 2011), un volum găzduind prozele a 16, în marea lor majoritate, foarte tineri autori, au rămas în afara copertelor încă 3 prozatori de calitate. Antologatorul Dumitru Crudu menţionează în prefaţa volumului că Sandu Macrinici, Victoria Bălan şi Elena Boguş, şi ei autori de greutate, au ales să-şi mai “lucreze” textele, să le maturizeze în sertare. Tonică şi instructivă decizie, atît de rar întîlnită chiar şi în cazul scriitorilor cu legitimaţii. Opt dintre cei 16 antologici: Ecaterina Bargan, Ion Buzu, Cristian Măriuţă, Elena Chirică, Carolina Vozian, Natalia Graur, Emanuela Sprînceană şi Aurelia Borzin, sînt membri ai Atelierului Vlad Ioviţă, dirijat de Dumitru Crudu. Trebuie să apreciem, profitînd de ocazie, eforturile depuse de Dumitru Crudu, unul dintre liderii generaţiei ‘90, poet, dramaturg, prozator şi ziarist consacrat, care-şi asumă, iată, iniţierea şi lansarea unei întregi promoţii într-ale scrisului.
Spirit înzestrat, Dumitru Crudu îşi tratează discipolii aidoma unui profesor de la vreun Art Colege american, învăţîndu-i să scrie proze cu tematică dată şi îndemnîndu-i, la aceleaşi şedinţe ale Atelierului, să le pună în discuţie, angajîndu-i astfel în competiţie. Vom remarca, totodată, că această antologie e unul dintre puţinele cazuri, sau poate chiar singurul, cînd un Cenaclu literar sau un Atelier de la noi înregistrează asemenea performanţe printate.
Pe lîngă toate astea, Dumitru Crudu mai repune în drepturi un principiu fondator al procesului literar – continuitatea. Or, se ştie că mecanismul funcţionează evolutiv nu doar cînd generaţiile polemizează, se confruntă, dar şi cînd tinerele promoţii sînt promovate. De exemplu, generaţia “Ochiului al treilea” ar fi putut să susţină devenirea postmoderniştilor basarabeni, dar liderii ei s-au implicat în politică şi, în consecinţă, optzeciştii au trebuit să fie şi teoreticieni şi cronicari ai propriilor scrieri. Altfel spus, au fost nevoiţi să se îngrijească de propria imagine, riscînd învinuirea de narcisism.
Nouăzeciştii: D. Crudu, Al. Vakulovski, V. Ernu, Şt. Baştovoi, M. Micleuşanu etc., în majoritatea lor şcoliţi în centrele universitare din Ţară, au beneficiat de asistenţa criticilor importanţi din România, care le-au încurajat eforturile şi le-au popularizat scrierile. Susţinuţi la începuturi de optzecişti, ei şi-au căutat propria pîrtie, inventînd fracturismul sau optînd pentru mult prea ademenitorul minimalism. Oricum, gestul lui Dumitru Crudu de a avea grijă de cei care vin – mai ales pe filiera Clipei, să recunoaştem, deci smulgîndu-i de sub oblăduiala altor maeştri, să zicem aşa – este unul de reţinut.
Ca să vă imaginaţi mai bine dimensiunea acestui act, am să invoc modelul Manolescu, despre care Florin Iaru spune: ”… Nicolae Manolescu ne-a promovat pînă la capăt: a scris despre noi, ne-a susţinut, şi-a îndemnat prietenii literari să scrie despre noi, să ne citească”.
Acum, enumeraţi-mi, vă rog, două-trei cazuri cînd criticii din generaţia ‘60 au scris apreciativ despre postmodernişti. Exemplul lul Mihai Cimpoi nu ţine, or, domnia sa este, de regulă, expeditiv în judecăţile despre scriitorii tineri. Şi ca să înţelegeţi cît de tare s-au stricat lucrurile, voi invoca reacţiile turbulente şi incisive ale tinerilor vizaţi şi a partizanilor acestora la intervenţia bine susţinută teoretic şi probativ a lui Mircea V. Ciobanu. Vezi, Doamne, MVC vine dinafara generaţiei lor şi n-are drept să se pronunţe, să pună note proaste… Ce-ar înţelege, chipurile, retrogradul...
În majoritatea lor, prozele din culegere exprimă spiritul de grup şi vin să fortifice tradiţia prozei citadine, atît de firavă, diacronic vorbind, în spaţiul literar interriveran, autorii făcînd dovada că ştiu să descrie realitatea: vizuală, corporală…
Textele din antologie nu propun numaidecît o radicalizare a discursului epic, deşi tentaţia unei optici minimaliste este de remarcat, la fel ca şi un anumit suflu experimental, cam timid, e adevărat. Oricum, pînă la o “nouă” linie artistică şi ideologică, mai este….
Autorii “Covoarelor…” nu produc impresia unui corpus valoric omogen şi prozele se aşază pe paliere diferite. Antologia are vedete şi aspiranţi, “covoare şi covoraşe”.
Ecaterina Bargan a editat două volume de poezie: “Între noi” (2009) şi “Cîntece de la şase”(2011), e prezentă în antologii şi e premianta Salonului Internaţional de Carte (Chişinău, 2011). Cele 7 proze semnate de ea denotă o maturitate a scrisului. Se observă fluenţa în înregistrarea, consemnarea faptului cotidian divers, insignifiant la prima vedere, dar cu reverberaţii în universul interior al actantului. Autoarea pune preţ, şi nu e singură în acest şantier, pe semnificaţia detaliului, gestului, enunţului scurt… Se disting, după gustul meu, “Şi-am zis că vreau să văd Green Hills-ul dărîmat” şi “Viaţa din culise”, în care autoarea “evocă” experienţa neordinară acumulată în “încăperile” unor instituţii comerciale. Un real interes prezintă şi “Muştarul”, mai puţin reuşită ni s-a părut “Identitate necunoscută”, un text scris, posibil, în timpul unei sesiuni de creaţie
Aurelia Borzin, poate cea mai la vedere dintre membrii plutonului, are trei volume de poezie la activ (“Nesomn pentru demenţi”(2003), Premiul ICR pentru debut, “Pansamente” (2007), Premiul Naţional al Tineretului în domeniul Literaturii şi Artelor, “Chişinăul e o tabletă de ciocolată”(2010)) şi e prezentă în 5 antologii. Impresia generală, ne asumăm afirmaţia, pe care o imprimă cele 6 proze este una confuză. Autoarea poate scrie şi proză, şi-a “făcut mîna”, dar exerciţiile epice, bine îngrijite, de altfel, ar trebui să crească în forţa de sugestie, în suculenţă, chiar aşa minimaliste cum se vor ele. Reprezentativă pentru capacităţile la zi ale autoarei de a scrie proză este “Degetul”, un film despre locatarii unui bloc (o arcă modernă), istoriile, comportamentul cărora este înregistrat distant de “obiectivul atotvăzător” al naratorului.
Maria-Paula Erizanu e autoarea volumului “Aceasta e prima mea revoluţie. Furaţi-mi-o”, distins cu Premiul Ununii Scriitorilor din Republica Moldova pentru debut. Semnează în “Covoare…” o proză “ GLAMUR sau şi blondele pot fi eroi”, scrisă la “două tastaturi” cu Diana Bîrsan. E o proză incitantă, care expune experienţa unei “vandaliste”, Alexandrina, care hălăduieşte prin cartierele londoneze, purtînd în geantă “arma prolertariatului” – o bucată de pavaj, proiectil pe care îl va lansa pînă la urmă în vitrina unui magazin. “GLAMUR sau blondele pot fi eroi” ilustrează poate cel mai original estetica minimalismul în care-şi gîndesc tentativele epice cei mai mulţi dintre autori.
Prozele Carolinei Vozian surprind prin aerul de violenţă, prin predispoziţia pentru carnagii. În “Off” autoarea caligrafiează viziunea unei tinere “furioase”, angrenată într-un război de generaţii cu mama. Proza, plină de durităţile proprii comunităţii noastre, pare a transpune cu exactitate specificul mentalului unei bune părţi a tinerilor de azi.
“Covor moldovenesc”, proză care dă titlul volumului colectiv, e un construct epic din zona horror-ului cu faţă basarabeană. “Un prînz “ e o naraţiune despre o fată “stranie”, o drogată, care se prostituează ”cînd are puţin chef” ca să hrănească 20 de cîini. O atmosferă gen Hoffmann domină de-a lungul şi de-a latul “Schimb de poziţii”. Prozele Carolinei Vozian sunt reconfortante pentru ideea şi finalitatea antologiei în discuţie.
Impresionează “Marţi - ziua X”, o proză antrenantă, semnată de Felicia Nedzelschi, în cheie de “reportaj” despre “o zi din viaţa unei liceene”, cronicară a două cazuri de otrăvire premeditată a doi universitari.
Ion Buzu demonstrează în cele 6 texte că are vocaţie, că se poate mişca cu abilitate pe teritorii extinse, textele sale înregistrînd, comparativ, cel mai mare debit de semne. Patima de a zugrăvi totul minuţios, trebuie combătută prin filtre suplimentatre, ca să nu îngroape lucrurile pe care le spune sub aluviunile volubilităţii. Am reţinut “Nici un fir de înaltă tensiune acolo” şi “Sîngele din barul “Speranţa”, ultima şi pentru imixtiunile mizerabiliste reuşite.
“Alabama song” de Natalia Graur e o proză percutantă care anunţă un autor intersant şi care, vreau să cred, va confirma…
Elena Chirică adoptă şi stăpîneşte bine tactica unui stil aparent anodin, cînd propune în “După ea” o nespectaculoasă “love story” a Svetlanei şi a lui Sfetnic (un Alphonce şters), o istorie care, în definitiv, se întipăreşte.
O dezbatere captivantă, rezolvată în format SF, este “Misterul morţii lui Dumnezeu”, un cocktail din Nietzsche, Borges, Turn Babel, mişcare browniană, Lucifer etc. Să memorizăm numele autoarei – Dumitriţa-Raluca Parfentie.
În cheie SF este caligrafiată şi “Praf” de Cătălina Bălan, la fel, un text scris “la comandă”, cu tematică poliţistă. Apropo, am impresia că textele care “zgîrie” vederea lectorului sunt cele “cu teză”, redactate la sesiunile de scriere.
Alte nume de luat în calcul pentru mai departe sunt Aura Maru cu “Trei trepte de coborît” şi Emanuela Sprînceană cu “Alte prevederi juridice (fragment)”. Îşi merită antologarea şi Ion Mihai Felea cu “Se caută un vinovat”.
Două proze sînt uşor peste nivelul compunerilor bune de liceu. Astfel, mai puţin realizată mi s-a părut “Batista galbenă” de Camelia Vasilov. O nereuşită este şi proza cu titlu “vizionar” - “Nu mă va lua nimeni în seamă” de Cristian Mariuţa, un autor care într-adevăr pare a nu se înscrie în peisaj.
De altfel, nu e deloc uşor să pui diagnoze sau note în cazul autorilor care semnează o singură proză.
Dumitru Crudu îşi exprimă speranţa că autorii antologaţi vor multicolora şi prin alte demersuri harta literaturii de mîne: ”Toţi prozatorii din antologie au şansa de-a deveni scriitori adevăraţi […] acest volum certifică existenţa unei promoţii literare în proza basarabeană, care, cred eu, va avea un destin spectaculos.”
Nu ştiu dacă e cazul numaidecît să-l acuzăm pe alcătuitor de entuziasm spumos şi de o largă simpatie pentru întreg contingentul. Ceea ce cunoaştem e că Dumitru Crudu are simţul valorii, ceea ce-l îndreptăţeşte să facă avansuri generoase, chiar dacă, e clar, unii vor confirma, iar alţii nu prea, or, asta e marja de eroare a oricărei antologii cu tineri autori.


Text aparut in Semn

A aparut la Casa de Pariuri Literare
volumul de poezie

te aştept ca pe un glonte

de Ana Puşcaşu

"O, om! Ce mari raspunderi ai,/ Tu vei pleca din lume,/ Dar ce ai spus prin scris sau grai/ Sau lasi prin pilda care-o dai/ Pe multi, pe multi spre iad sau rai/ Mereu o sa-i indrume./ Deci nu uita!... Fii credincios/ Cu grija si cu teama/ Sa lasi in inimi luminos,/ Un semn, un gand, un drum frumos,/ Caci pentru toate, neindoios,/ Odata vei da seama."

Sf. Ioan Iacob Hozevitul

Din antologia de proza COVOARE MOLDOVENESTI a mai ramas un singur exemplar si se gaseste la Libraria din Hol, dupa care o sa devina istorie...literara.

Ecaterina, tu esti acum in Suedia?
Povesteste cum decurge atelierul? Ce faceti?
Cum sunt poetii suedezi?
Ce ai scris in Suedia?

Paste fericit, dragi prieteni ce intrati pe blogul nostru!

La inceputul saptamanii am fost la Balti, impreuna cu Emanuela, Ion si Carolina. Eu, mai degraba, in calitate de critic literar, iar ei au sustinut o lectura literara. Dupa care au urmat discutiii foarte vii si aprinse.
In galeria Bibliotecii Universitatii Stefan si-a panotat tablourile. L-am ajutat eu si Anatol. Apoi ne-am alaturat celorlalti. Mie imi place Blatiul. Mai multe amanunte, in TIMPUL de maine!

Cristina DICUSAR

Azi, fiindcă…
Azi m-am găsit în plapumă
Dar eram mică, ca un şoricel…
Apoi eu m-am făcut pisică,
Apoi n-am vrut nimic.
Dar m-am uitat la cer, din întâmplare,
Şi m-am făcut deosebit de mare…
Şi am ieşit afară din casa
Ce mă ţinea închisă în gratiile sale.

Curente...
Printr-o formidabilă întâmplare,
Fântânile absurdului au ajuns până la carapace.
Mai departe era abilitatea exprimării libere,
Care i-a scos capul şi labele în poezia viitorului.
Influenţa mişcării inaugurate asupra pământului era... minimală.

***
Se petrecu în acea fiinţă un fenomen ciudat
Când asculta concertul spiritual al corului bisericesc.
Voia sa comită un eveniment,
Dar cercetările individuale necesită investiţii mari
Şi nu sunt rentabile.

În casa ciudată mereu
E ca şi cum lumina a încurcat adresa
Şi a ajuns aici să-mi spună că există,
Că a putut pătrunde în casa fără uşi
Şi cu ferestre mici , acoperite…

E prea mult praf aici, dar masa cea pătrată
Se-nvârte-n jurul camerei iar camera încearcă
Să o prindă… Eu râd şi bat cu pumnul mic şi rece
în masa mea şi totul se roteşte.

Hei, uite, eu nu ştiu cum te cheamă şi nu-mi pasă
Dar noi suntem aici, în casa asta, singuri.
Eu pot să te arunc peste fereastră –
Şi vei scăpa…

Dar casa e prea mică cu fereastra,
Cu lucrurile sucite-a nebunie…
Şi lumea-i o imensă cochilie
Ascunsă şi uitată-n casa asta.
 

Cum sa fii perfect?
Am fost azi la ambasada spiritelor,
Să caut telefonul autorului
Ce a scris cartea "Cum să fii perfect?".
Am făcut-o fiindcă
Am rămas profund emoționată
De consistenţa paginilor goale...
După ce am trecut
Prin calvarul birocrației spirituale,
În sfârșit - am găsit!
Trăia pe o stradă inexistentă,
Într-un apartament părăsit de el însuși.
Când am intrat în casă, mi-a zis:
"Te-am şters cu radiera, foaie albă
Sugative Sugative Sugative"
De uimire, m-am aşezat pe scaun,
Înţelegând numai apoi că el încearcă
Sa fie politicos...
Eu am vorbit cu golul lui
Mai mult de doua ore - n-aveam ceas.
N-aveam nimic.
Dar, totuşi, l-am supărat pe urma:
Am plecat.


Fără comentarii
Erai azi ca o faţă de masă
Plată şi colorată,
Cu floricele fără sens.
Mâine poate vei fi altfel:
Ca un ceas, ca o maşină de spălat, ca o minge…
Dar nu vei fi niciodată carte.
De aceea, când fug de tine,
Merg la bibliotecă.
Cu riscul ca tu să fii poliţa
De pe care, timid, voi lua un sens
Şi mă voi ascunde în el
După colţul camerei.

La multi ani!

Azi e ziua de naştere a lui Sandu Vakulovski!

LA MULŢI ANI SANDU! De la noi şi de la crocodil, rock on!

La sedinta de azi a atelierului au venit zece oameni. Ultimul, Ion Buzu, dar cei din urma vor fi cei dintai. Ion a citit un fragment din jurnalul sau. Unul dintre cele mai bune texte a fost al Elenei Chirica. Tema atelierului a fost transformarea unui fapt divers intr-un fapt literar. Am scris proza si poezie. Am plecat de aici, dar am ajuns la a vorbi despre mari conflicte care au niste cauze ridicole. De fapt, textul Elenei Chirica si al lui Ion Harea au fost despre asta. Emanuela si Cristina au redat povestea generala dintr-o perspectiva inedita.

Mersi celor care au venit! Nu e obligat nimeni sa vina la sedintele atelierului. Vin doar cei care au nevoie de ceea ce se intampla in cele cateva ore cat suntem impreuna.
Urmatoarea sedinta va avea loc in ultima duminica din aprilie. Adica pe 29 aprilie.

Pana atunci vom mai avea o intalnire cu studentii de la Universitatea Ion Creanga.

Maine plecam la Balti impreuna cu pictorul Stefan Coman. La Balti vor merge Ion Harea, Emanuela Spranceana si Ion Buzu.

Estetica urîtului în poezia lui Dumitru Crudu

Virgil Botnaru, gr. LC 22 m
Coord. științific: conf. univ.,
dr. Maria Șleahtițchi

„cînd speli vasele este la fel
ca și cu scrierea unei poezii…
vasele curate întotdeauna

sunt goale” (D. Crudu)


Poet, dramaturg și prozator, Dumitru Crudu reprezintă un scriitor nouăzecist de primă anvergură și unul dintre semnatarii manifestului fracturist în literatura română. Autorul în cauză debutează în 1994 cu două volume de poezie, avînd pînă în momentul de față la activ șase volume de versuri, menționate cu premiile Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Uniunii Scriitorilor din România, Premiul ASPRO ș.a.

Întrucît fenomenul postmodernismului, în general, dar și fracturismul, ca tendință literară alternativă curentului respectiv, devin adesea (din rațiuni ușor de bănuit) obiectul unor desconsiderări categorice în mediul literar de la noi, fiind receptate ca scrieri pornografice, mizerabiliste, lipsite de orice cult/ simț estetic, poezia lui Dumitru Crudu n-a constituit o excepție în această privință. Lucru de la sine înțeles, vehemențele atitudinale, oricît de categorice ar fi, nu furnizează informații obiective asupra unei probleme și nici nu e în stare să modifice esențial lucrurile. În acest sens, o discuție asupra esteticii urîtului în poezia lui Dumitru Crudu ar viza reliefarea competențelor expresive și tipologiei formelor referențiale în unitatea și diversitatea problemei.
În materie de literatură, forma primordială de prezență a esteticii urîtului o constituie limbajul artistic, în care se pot încadra deopotrivă construirea unor situații, descrierea unor prezențe cu sau fără ajutorul simbolisticii. Expresia poetică însumează noțiuni pe care morala publică le condamnă continuu, dar despre a căror „chemare” în domeniul artei se discută deja de cîteva secole. Totodată, adesea se uită adevărul că „reflectarea ideii și a conținutului imagistic determină redimensionarea estetică a cuvîntului în cadrul operei literare”[1, p.89], iar arta și morala nu sunt elemente condiționate reciproc.
Conform opiniei lui Corin Braga, per ansamblu, scrisul autorilor generației în care se include și D. Crudu, este „pervers, porno și hard, tinzînd spre tipul androginului”[4, p.88]. Acesta abundă în „înjurii, expresii necenzurate și imagini mai mult decît îndrăznețe”, a căror frecvență poate fi explicată nu doar „prin dorința de democratizare a limbajului poetic”[5, p.10], ci constituie totodată o mostră de replică antisocială: „limbajul indecent este utilizat cu scopul de a ironiza degradarea, declinul și tot felul de excese umane. Duritățile lingvistice, datorită naturii lor parodice, nu legitimează o realitate a dezlănțuirilor, ci o ridiculizează și o suspendă”, cum afirma însuși Crudu [2, p.7]. Altfel spus, „ai impresia că unii autori sunt ghidați de un argument forte: dacă la tot colțul de stradă se înjură de se enervează pînă și calul birjarului, de ce nu am iniția și noi în text o competiție de înjurături și chiote a la Dănilă and Michiduță din basmul cunoscut”[5, p.10].
În poezia lui Dumitru Crudu estetica urîtului se manifestă încă de la primele cărți. În volumul falsul dimitrie, apărut în toamna anului 1994 la editura Arhipelag din Tîrgul-Mureș și revăzută în falsul dimitrie crudu, București, ed. Vinea, 2003, semnalăm un text pe care îl vedem preluat și în volumul aparut în 1996 la Pitești, Șase cîntece pentru cei care vor să închirieze apartamente, intitulat ce faci dimitrie?, sau, în variantele ulterioare, ea venea călare pe un fluture pe o muscă: „ea venea călare pe un fluture pe o muscă/ prin camera îi călărea îi bătea cu biciușca/ ei ce mai faci dimitrie îl întreba fluturele/ bine bine îi răspundea dimitrie/ fluturele își băga pula între coapse ea gemea in aer/ departe departe/ dimitrie se descălța de pantofi/ un șobolan îi rodea degetele i le mînca/ de unde vii dimitrie îl întrebau muștele și îi zimbeau/ i se așezau pe limbă și îi vorbeau/ și totuși tu ce mai faci îl întreba ea și-i mîngîia/ mațele ficatul maiera îl îmbrățișa/ da tu cine ești o întreba dimitrie/ o cum nu-ți amintești îi spunea ea ieșind din apă/ dîndu-se jos de pe fluture și ăla plecînd”. Prezența muștelor, a șobolanilor, și a motivului pantofilor le observăm resetate și în cadrul altor volume, îndeosebi Șase cîntece…, în care autorul descrie condițiile precare a unui spațiu urban în declin. De această dată, ele își pierd din însușirile lor naturale, obișnuite (pînă la urmă, un principiu al artei îl constituie revizuirea aspectului esențial al realității, nu?), pendulând în cadrul atmosferei întregului poem între banalitate și fantastic. Însă în ceea ce privește ,,fluturii cu penis ce zboară prin textele lui Dumitru Crudu sau alte invenții pudice patentate de acest autor”, Anatol Moraru e de părerea că „o explicație, banală, ar fi ambiția poetului să (a)pară drept un poet „tare”, gata să producă efecte estetice cu pondere, decizionale în polemica dintre tradiționaliști și oponenții lor”. Rămînem pe baricadele noastre interpretative, afirmînd că mai degrabă D. Crudu ar fi intenționat și să aducă în zona banală, efemeră (a cărei condiție de perpetuare ne-o prezintă cu suficientă amabilitate) o doza de basm, incredibil, halucinație, altfel spus, construiește o lume fictivă.
Elemente ale corporalității și sexualității observăm și în cadrul altor texte din începurile literare ale lui Dumitru Crudu (să nu uităm însă că acestea constituie o prezență perpetuă chiar și în ultimele volume (de proză) semnate de acest autor, fie că în contexte aparte, fie că sunt preluate poemele ca atare, așa cum se întîmplă în romanul „Măcel în Georgia”), un text ilustrativ în acest sens fiind ai deschis tu oare vreodată ușa dimitrie: „ai deschis și tu vreodată ușa dimitrie și ea/ de fapt sa fie goală și înăuntrul ei să nu fie nimeni/ și ușa și camera aia să fie de fapt ale tale/ oare te-ai descălțat și tu de papuci vreodată dimitrie/ iar ei de fapt să fie murdari/ te-ai dezbrăcat oare și tu de haine/ și ai văzut oare că ele se tăvălesc pe jos pe podea ca o/ femeie beată ți-a fost și ție somn vreodată dimitrie/ te-ai întins oare și tu în pat și alături de tine sa simți că/ nu este nimeni că te prăbușești într-un gol alb n-ai încercat/ oare și tu atunci dimitrie să te apuci de niște sîni/ moi ca de niște scări de piatră dar sa simți că de fapt/ și ele lipsesc n-ai căutat oare și tu atunci niște coapse/ primitoare și pe care de fapt sa nu le găsești n-ai încercat/ să te ascunzi sub un păr de femeie care și el/ lipsea te-ar fi strîns atunci niște brațe subțiri dar și ele/ lipseau oare n-ai simțit și tu dimitrie/ că nu sunt niște picioare ude care sa ți se întindă/ ca niște melci sub tine o dimitrie dimitrie/ te mai gîndeai atunci la crime la literatură la șah/ oare n-ai ieșit și atunci în noapte să te plimbi/ iar întunericul să ți se dezgolească în față/ de peste tot ca o imensă pizdă de fecioară”. În poemul dat, sexualitatea devine o prezență polivalentă, întrucît semnalăm un cult al erotismului, sublim, salvator, panaceic, pe lîngă manifestările „fără perdea” ale atributelor trupești. Finalul textului însă, avînd forma unei figuri de stil, mizează pe ideea de redare a nepătrunsului, necunoscutului, a unui început poate chiar candid. Deopotrivă cu aceasta, se implică în ecuația textului și alte forme de existență a urîtului/ repulsiei: murdăria ce caracterizează ființa umană atît la exterior, cît și în interior, viciile, singurătatea dezolantă, violența ș.a.
În poezia lui Dumitru Crudu nu doar fluturii și oamenii se reproduc (aceștia din urmă trăiesc și alt gen de experiențe sexuale, pe care autorul ține să le condamne cu vădită intenție), ci și muștele, gîndacii etc.: „DAR CE face omul ăla acolo întreabă/ o muscă/ pe o altă muscă/ în timp ce zburau Mă duc să văd i-a spus/ musca aia Și a coborît Nu înțeleg NIMIC I-a/ strigat ea de jos AȘA Ceva la noi în lumea/ muștelor n-am mai văzut TOTUȘI CE FACE/ Văd că stă întins în pat/ VĂD a strigat/ Musca aia cu disperare că și-a scos/ Pantalonii/ VĂD CĂ STĂ CU FAȚA ÎN PERNĂ/ și se ridică în sus și coboară/ așa ceva n-am mai văzut a strigat iar/ musca aia apropiindu-se/ de cealaltă muscă/ DOUĂ MUȘTE zburau prin cameră și erau extrem/ de mirate/ NIMENI NU putea să le spună/ ȘI ATUNCI AU ÎNCEPUT SĂ FACĂ DRAGOSTE/ deasupra omului ăla care/ se masturba”. Ceva întrucîtva similar întîlnim și în cadrul altui text: „SUNTETI CURIOS SĂ ȘTIȚI dacă gîndacii au/ pulă Domnul Wolf cel mai important specialist/ în domeniul sexului la gîndaci/ crede că au/ Chiar ne-a descris-o/ Totuși ceilalți savanți de la Academia din Chișinău/ se îndoiesc/ Domnul Wolf/ a mai afirmat/ că gîndacii chiar/ se masturbează/ în special în camerele de/ cămin/ și de nefamiliști”. În acest caz în mod special, este vizibil faptul că mai degrabă gîndacii constituie simboluri/ arhetipuri umane/ sociale, decît purtătoarele sensului lor originar. În volumul editat la Pitești, căruia Emilian Galaicu-Păun îi surprinde chintesența în sintagma preluată dintr-un text „lacrimi amestecate cu lături”, minusculele ființe devin o manifestare omniprezentă a lumii inferioare. Prin urmare, am putea califica această poezie a lui D. Crudu, folosind binecunoscuta sintagmă cărtăresciană „crăiasă a gîndacilor de bucătărie”. De altfel, și în falsul dimitrie, insectele participă la spectacolul unei lumi înconjurătoare - „un gîndac merge spre capătul celălalt/ al mesei/ și se uită la lună/ sunt scaune pahare sunt farfurii/ nu se oprește/ e negru la culoare/ e noapte afară/ el este/ nemaipomenit de singur/ eu mă/ așez pe un scaun alături/ și îl privesc”.
Manifestările unui spațiu infect este de semnalat mai ales în cadrul poemului somnul tatălui lui dimitrie: „uşile lovindu-se de pereţi/ zgomote doi peri/ albe ude/ tatăl meu doarme pe balcon/ ascuns sub cearceafuri/ perna îi cade pe podea/ alături de ciorapii murdari/ alături de pantofii vechi/ în cameră e întuneric/ fereastra deschisă/ miroase a peşte/ pute un scaun/ fără un picior/ picioarele tatălui meu/ păroase dezvelite/ un alt scaun e fără spătar/ mîinile îi spânzură în jos/ asudate/ pe masă pahare farfurii/ căni murdare/ pe podea urme coji/ ca pe un pod subţire/ tatăl meu vorbeşte în somn/ o lampă prăfuită arde/ foi de hârtie mototolite/ albe/ ca un pumn strâns/ împrăştiate/ cad jos/ pereţii sunt înalţi/ pietre puse/ una peste alta/ e un dulap deschis/ tatăl meu/ strigă în somn”. În textul de față, imaginile poetice care divulgă riposta estetică nouăzecistă și nu doar sunt atît vizuale, cromatice, cît și olfactive, mirosul fiind capabil de a percepe și simți, la propriu, lumea.
La modul flaubertian cumva, vocii lirice a lui Dumitru Crudu îi place să se confunde cu personajele din scrierile sale, pentru a produce noi semnificații poetice: „eu sunt șobolanul/ care își scoate capul dintr-o gaură veche știu/ eu sunt urît și din cauza asta sufăr enorm/ iar eu sunt viermele/ care mișună prin bălegar/ și eu am complexe dar vine seara și mă ia/ în palme și se joacă cu mine noi cu toții suntem/ singuratici singuratici și suferim enorm/ din cauza asta iar eu sunt fluturele care/ zboară pe sus și eu sunt singur singur și mă/ înspaimînt uneori cînd mă uit în oglindă/ dar vine seara și vine vara și noi/ ieșim pe cîmpie și ascultăm cîntecele/ noastre […] /și nouă ne plac la nebunie/ cîntecele voastre absurde”. Existența însăși pare a fi în acest caz o veritabilă expresie a esteticii urîtului. La fel de reprezentativ ni se pare autoportetul pe care și-l face instanța lirică în cadrul volumului poooooooooate, al cărui discurs este prin excelență fracturist: „eu sunt o persoană/ oarecare sunt cel/ care are cap de/ balaur/ am trei limbi de fier/ în gură”.
Cu șobolani „în stomac” sau „în geantă”, cu sau fără „bere în față”, fals sau veritabil, eul liric al lui Dumitru Crudu e un adversar declarat al limbajului poetic lipsit de vitalitate. Fenomenul esteticii urîtului ce caracterizează în mare parte opera lui poetică, în intenția de a oglindi situații, reda atitudini și transmite stări-limită, se fundamentează pe un ansamblu de realități și detalii, ce pătrund în limbajul artistic și-l reconfortează, certitudini pe care ne ambiționăm să le valorificăm într-o lucrare de analiză de proporții mai vaste.








Note și bibliografie:


1. Chirinciuc V. Despre estetica limbii. În: Limba română, 1996, nr. 3-4, p. 88-89.

2. Crudu D. Despre limbajul licențios. În: Semn, 2001, nr. 3-4, p. 7.

3. Galaicu-Păun Em. Poezia de după poezie. Chișinău: ed. Cartier. 1999.

4. Grati A. Fenomenul literar postmodernist. Chișinău: UPS „Ion Creangă” (Garomont-Studio SRL). 2011.

5. Moraru A. Arhipelagul „interzis”. În: Semn, 2001, nr. 3-4, p. 8.

6. Rachieru A. D. „Diamitriada” lui Dumitru Crudu. În: Poeți din Basarabia. București-Chișinău: ed. Academiei Române - ed. Știința. 2010. p. 586-590.

7. http://www.tiuk.reea.net/4/221.html




P.S.
Virgil mi-a trimis acest text si eu am stat mult pe ganduri sa-l public sau nu pe blog. Daca il public, ar putea sa para un gest megaloman. Daca nu-l public, acest text n-o sa fie cunoscut de cei care ne citesc blogul.
Pana la urma, megalomanul din mine a invins si l-am publicat. Ce sa faci, sunt si eu un grandoman ca foarte multi scriitori contemporani.

Maine NOII BARBARI merg la BALTI, impreuna cu pictorul Stefan Coman care-si va panota tablourile sale la Universitatea din Balti!!!
Plecarea e la ora 11.00!!!

Sedinta de astazi a atelierului Vlad Iovita va incepe la ora 14.00. Cei care prefera sa vina la 15.00 vor lua parte la discutii asupra textelor scrise.
Va asteptam!!!

Scoala de CREATIVE WRITING va avea loc!!!

A fost aprobat bugetul pentru organizarea SCOLII DE CREATIVE WRITING!!! Scoala va avea loc la Orheiul Vechi, incepand cu 20 iulie.
Acum urmeaza sa selectam cursantii!!!
Pe blog o sa public si ce se va intampla in cadrul SCOLII!

La radio Chisinau, emisiunea NOII BARBARI contine un dialog amplu de 40 de minute cu poetul clujean Andrei Dobos si o recitatie facuta de autor din poeziile sale. Emisiunea poate fi ascultata si pe net. E destul doar sa intrati pe saitul postului de radio.
E un dialog foarte interesant!

Azi, la Teatrul Spalatorie, vine CriticAtac, la ora 19.00:Ernu, Siulea, Rogozanu si altii.
Ciprian Siulea este un important eseist roman contemporan! Despre ceilalti, ce sa mai vorbim!
Cred ca va fi foarte interesant!

Cu Anatol Moraru prin Chisinau

Azi a inceput proiectul Chisinau citeste o carte, in discutie fiind cartea domnului Anatol Moraru NU MA TENTEAZA, la Biblioteca Ovidius de la Telecentru. A fost o intalnire foarte vie. Cu un public foarte tanar, majoritatea avea 16 ani. Dupa intalnire am mers cu Moraru pe jos prin Chisinau.
Un sofer de camion s-a oprit si ne-a lasat sa trecem. Am glumit dupa aia ca ne-a recunoscut.
Mai lipsea sa ne spuna v-am citit cartile, domnilor, si imi plac.
Apoi ne-am intalnit si cu Buzu si ne-am plimbat in trei prin Chisinau.
Am pus la cale plecarea noastra la Balti pentru ziua de luni. Vom merge impreuna cu pictorul Stefan Coman, care isi va panota tablourile in Biblioteca Universtitatii!

Un poem de Adrian Popescu

Arsura

Carnea mea toată e o lumânare
Dar eu sînt flacără într-un cerc străveziu,
Ca păsările, mort, voi cântări mai mult decât viu.
Ochiul arzând se hrăneşte cu ceară
Şi face un strop de rouă fierbinte…
Odată am ştiut să zbor, odată,
Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte.
Trupul meu tot e o lumânare
După ce se va fi scurs tot în ţărână
Şi flacăra se va topi în albastru,
Veţi mai simţi o arsură pe mână…

Preluat de pe blogul lui Vasile Gogea

Poezie & profeție

Virgil BOTNARU

Recitind, după aproape patru ani de zile, volumul „funerar pt generația 2000” - Căpșune În Inima Mea de Hose Pablo, rămîn stupefiat, găsind la pagina 60 versurile: „să scriu o poezie frumoasă/ să fiu bătut de gopi și de miliție/ pentru ca să se publice articole despre mine”. Coincidență sau nu, dar ne amintim destul de bine că Al. Vakulovski semna în numărul din 21 decembrie 2011 al cotidianului Timpul un articol intitulat Hose Pablo, bătut în centrul Chişinăului, comentînd deranjantul incident astfel: „Dar când am aflat că Hose Pablo, împreună cu un prieten de-al lui au fost bătuţi în centrul Chişinăului de o gaşcă de gopnici – mi s-a făcut silă şi ruşine de ţara noastră şi de capitala ei”.
Evocînd, cu acest prilej, capacitatea poeților de a anticipa unele experiențe existențiale, ajungem să ne întrebăm: ce va urma?
Mai ales că același Hose Pablo scria altundeva: „înțelegi/ eu am să mor/ să mor/ strivit pe o autostradă/ de un camion cu fructe”.
Cred că va rămîne doar o performantă întîmplare poetică…

Conferință Sorin Lavric la Universitatea de Stat din Moldova
Joi, 05 Aprilie 2012 11:00

Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” la Chișinău în colaborare cu Antena din Chișinău a Agenției Universitare pentru Francofonie (AUF), prin Programul de Studii Avansate „Alexandru S. Sturdza” organizează conferința susţinută de filosoful, scriitorul și traducătorul român Sorin Lavric:
„Noica, viața în spirit”. Evenimentul va avea loc joi, 5 aprilie 2012, ora 11.10 la Universitatea de Stat din Moldova în Sala Senatului.

Sorin Lavric (n. 27 noiembrie 1967, Turnu Severin) - scriitor, traducător român. Este absolvent al Facultății de Medicină (1993) și al Facultății de Filosofie (1996), doctor în filosofie în 2005. După terminarea studiilor medicale a lucrat, timp de un an, ca stagiar, pentru ca mai apoi să renunțe la practica medicală. În 1997 a devenit redactor la Editura Humanitas, iar din 2003 ține cursuri semestriale la Facultatea de Filozofie București, a căror tematică este axată pe filozofia lui Constantin Noica.

Lucrări:
• Cartea de Crăciun, Humanitas, 1997
• Ontologia lui Noica. O exegeză, Humanitas, 2005
• Noica și mișcarea legionară, Humanitas, 2007
Traduceri:
• Martin Heidegger, Parmenide, (în colaborare cu Bogdan Mincă), Ed. Humanitas, 2001
• Martin Heidegger, Problemele fundamentale ale fenomenologiei, (în colaborare cu Bogdan Mincă), Ed. Humanitas, 2006

Vineri 6 aprilie, 2012

ora 19.00

Locul: Teatru-Spălătorie / str. M.Eminescu nr. 72

Dezbatere & Lansarea volumului CriticAtac – Antologie I

Dezbatere: Unde este gîndirea politică azi?

Moderatori: Nicoleta Esinencu & Vasile Ernu

Echipa CriticAtac: Iulia Popovici, Costi Rogozanu, Victoria Stoiciu, Ciprian Şiulea şi Ovidiu Ţichindeleanu

Invitați: Paula Erizanu, Oleg Krasnov, Viorel Mardare, Petru Negură, Oleg Panfil

Afterparty cu Odainiq …

CriticAtac – Antologie I: Volumul publicat la Editura Cartier (2011) este o antologie a celor mai semnificative texte apărute pe platforma CriticAtac în decursul unui an de existență. Volumul cuprinde textele celor mai importanți colaboratori interni și externi ai CriticAtac, precum și temele centrale dezbătute în această perioadă.

CriticAtac este o platformă de critică şi analiză socială, politică şi curlturală din România care uneşte uneşte cele mai importante grupuri independente de teoreticieni, analişti, artişti şi activişti din România. Este un proiect independent, nonptofit şi nealiniat politic şi a fost lansat în septembrie 2010. Platoforma-revistă publică zilnic texte de analiză socială, politică, ideologică şi culturală şi dezbate lunar cîte o temă de interes major. Coordonatorii proiectului sînt: Vasile Ernu, Mihai Iovănel, Florin Poenaru, Costi Rogozanu, Victoria Stoiciu, Ciprian Şiulea, Ovidiu Ţichindeleanu. CriticAtac a mai lansat proiectele: Conferinţele CriticAtac și un Forum Social. www.criticatac.ro

Zile senine

În româneşte de Mihnea Gheorghiu


Nu printr-o mare iubire,
Nu prin bogăţie, prin onoruri din anii maturităţii,
prin victorii în politică sau în război,
Vei avea zile senine.
Dar, pe măsură ce viaţa se duce şi toate
furtunoasele pasiuni se potolesc,
Pe măsură ce splendide, vaporoase, tăcute
culori acoperă cerul de seară,
Pe măsură ce blândeţea, liniştea şi bogăţia
spiritului, ca un aer proaspăt şi îmbălsămat,
îţi umplu viaţa,
Pe măsură ce zilele se îmbracă în lumini patinate
şi merele coapte atârnă, obosite şi
leneşe, pe crengi,
Sosesc cele mai liniştite şi mai fericite
zile dintre toate,
Liniştitele şi fericitele zile senine.


Walt Whitman