Dilema Veche, Nr. 441 / 26 iulie-1 august 2012
Vampirul Fifi, semiotician
Marius Chivu
Săptămîna
trecută scriam că, în ciuda circulaţiei legendelor săseşti cu Vlad
Ţepeş şi a consecinţei lor literare din lumea anglo-saxonă –
best-seller-ul lui Bram Stoker, tema vampirului nu i-a preocupat pe
scriitorii români, nici pe cei de literatură înaltă, ocupaţi să bună
bazele unei literaturi „serioase“, nici pe cei de literatură populară
de secol 19, mulţumiţi să imite, în lipsa unei tradiţii gotice
autohtone, modelul francez al romanelor de mistere citadine. Dar aşa
cum, prin Ţiganiada, am avut o comedie a literaturii înaintea
literaturii, contribuţia românească la mitul lui Dracula nu vine atît
dinspre literatura de consum, cît din zona academică. Mai întîi a fost
romanul istoric al criticului textualist Marin Mincu, Jurnalul lui Dracula,
publicat în Italia în 1992 şi abia în 2004 şi la noi, iar acum această
satiră universitară a poetului optzecist Alexandru Muşina. Fără a
beneficia de mecanismele comerciale ale unei culturi populare ca şi
inexistente la noi, mitul lui Dracula şi tema vampirului sînt, iată,
legitimate cultural dinspre literatura înaltă (oricîte romane ar scrie
Cristina Nemerovschi).
Alcătuit din opt mari capitole introduse, în cunoscuta tradiţie narativă picarescă, printr-o frază-rezumat de genul „în care...“, romanul lui Alexandru Muşina este construit în jurul unui (anti)erou. Florin Angelescu Dragolea este asistent de literatură franceză la Literele braşovene, a obţinut un doctorat „summa cum laudae“ pentru teza Sémiose de l’oubli et du souvenir chez Marcel Proust, este un tip nespectaculos, corect şi chiar pasional, dar fixist la cursuri (predă, în limbajul de lemn al structuralismului, acelaşi curs de semioză proustiană la toţi anii), un lungan costeliv tras la faţă, lipsit de charismă şi de sex-appeal, timid şi singuratic, fără viaţă privată, după trei divorţuri şi o istorie de alcoolic, locuind împreună cu mama sub a cărei influenţă, de altfel, încă se află. Prezenţa sa intelectuală în contrast sau, dimpotrivă, susţinută de look-ul „avariat“ atrage însă atenţia celor două bombe sexi din amfiteatrul mai mult gol, vedetele facultăţii: Cerasela Bulumac, zisă Bubu, este prototipul odraslei de bani gata, tatăl ei fiind arhitectul-şef al oraşului; iar Eliza Podoleanu, zisă Lulu, este imaginea întreţinutei de un afacerist străin, în cazul ei de un şeic care îi este amant prin corespondenţă video, căci deşi a fost aleasă, în urma unui concurs, să fie iubita lui din România, şeicul n-a întîlnit-o niciodată în persoană. Din plictiseală, dar şi din nevoia de a trece examenul, cele două fete pun la cale, sub un pretext bibliografic, un plan de seducţie a asistentului, despre care circulă zvonul că ar fi nepotul lui Dracula şi care, intrat timid în joc la un biftec tartar în trei, „începe să semene cu Marilyn Manson în concert (cum simţea Bubu) sau cu Dracula în scena confesiunii (feelingul Fetei şeicului)“ şi să exercite o tot mai mare fascinaţie asupra fetelor: „Profesorul, tot mai roşu în obraji, cu o culoare aproape de om sănătos, perora despre Bataille, Girard, Jung, Lapin Duval, Genette, Gianfranco Carozza, Proust, Lacan, Brigitte Neuscheuk Hmelnitzsky, Foucault, Derrida, Ahmed Volfenson Krishnapati, Deleuze şi Guattari, iarăşi Proust, Noica, Eliade, Heidegger, Lieberman Kolakovski, Wittgenstein, din nou Proust, semioza uitării şi amintirii, dorinţa triunghiulară, patrulateră, pentagonală... Despre anamneză, kenoză, alchimie, maieutică, transcendenţă şi imanenţă, mimesis şi katharsis, senzorial şi spiritual... Bubu şi Fata şeicului se simţeau transportate într-o nouă lume, primite-n Cetatea Ideilor. Simţeau, fizic, că înţeleg, că se pătrund de esenţa semioticii, a fenomenologiei, că intră în rezonanţă cu adevărul semnelor fundamentale...“ Interesul, repede deconspirat, al celor două vedete ale facultăţii îi cresc cota şi îi conferă asistentului un nou statut transformîndu-l într-un Orfeu înconjurat de „bacantele cunoşterii universitare“, care încep să-i umple pînă la refuz amfiteatrul. Dar ceea ce începe ca o parodie de college sex adventures glisează tot mai mult înspre ficţiunea, comică fireşte, a unui quest identitar. Ajuns la Colocviul „Lucian Blaga“ de la Sibiu, asistentul întîlneşte pe stradă un ţigan, prosper exportator de sînge, care recunoaşte în el figura unui boier valah din neamul Drăculeştilor, descendenţi ai lui Vlad Ţepeş. În mod previzibil, dar nu lipsit de suspans sau de umor, planul fetelor de a-l face pe asistent, numit în intimitate Fifi, să bea un cocktail ce conţine sînge, pentru a confirma zvonul că ar fi vampir, converge cu inevitabila curiozitate a semioticianului de a verifica dacă originile sale ajung cu adevărat la Vlad Ţepeş. Şi cu acest rezumat în chip de captatio abia am ajuns la jumătatea romanului (care sfîrşeşte într-o veselă apocalipsă ecumenist-monarhică), restul rămîne la latitudinea curiozităţii fiecăruia.
Alexandru Muşina realizează un adevărat tur de forţă narativă în măsura în care construieşte o ficţiune omogenă şi complexă, cu mai multe niveluri stilistice. Nepotul lui Dracula este, în primul rînd, o satiră academică (modelul ar putea fi David Lodge) unde limbajul de lemn, titlurile şi ierarhiile, moravurile universitare, sistemul Bologna, superficialitatea studenţilor, „eficienţa“ secretarelor (informatoare încă de pe vremea Securităţii) etc., toate acestea sînt ilustrate cu cinism sau sînt trase în derizoriu şi absurd. Romanul este însă şi o satiră la adresa postmodernităţii: feminismul, vegetarianismul, antisemitismul, rasismul, colonialismul, UE, ONU etc. – toate sînt, mai mult sau mai puţin, parodiate prin vocea universitarilor adunaţi într-un select Club al Oamenilor Inteligenţi (COI). Apoi, romanul introduce legenda vampirului în această naraţiune de mediu şi moravuri academice, dar nu în sensul policier-ului filozofic patentat de Umberto Eco, ci într-unul intelo-parodic, unde contrastul dintre preţiozitatea limbajului şi frivolitatea întîmplărilor, dintre mediul academic şi cultura populară, dintre imaginarul ştiinţific şi mitologia consumeristă, precum şi acumularea de scene şi dialoguri incompatibile stilistic creează la tot pasul efecte comice, burleşti chiar. În ceea ce priveşte dimensiunea erotică dintre Fifi şi fete, dar şi divorţurile sale ori relaţia ombilicală cu mama, toate acestea au parte de o desfăşurare lentă, cu suspansul şi melodramatismul de rigoare, suficient pentru a conferi romanului dimensiunea unei telenovele cu un vampir prins în plasa intrigilor feminine, a secretelor de familie şi a originilor învăluite în mister. Nu în ultimul rînd, romanul face uz de o gamă largă de procedee ficţionale (Mircea Horia Simionescu poate fi invocat pe destule pagini) – fantezii onirice, pastişe, liste, (false) citate, versuri –, care-l aseamănă unei farse livreşti. Alexandru Muşina face, astfel, figura unui prozator dexter, surprinzător de abil în a controla mai multe stilistici şi discursuri şi, mai ales, cu o bună priză, deopotrivă la temele intelectuale şi la cultura populară actuale.
Un singur cusur găsesc acestui roman, însă e unul important, şi anume redundanţa narativă, a procedeelor. În cele peste 400 de pagini ale cărţii, care conţine destule momente memorabile (discuţiile membrilor COI-ului, personajul ţiganului afacerist cu sînge, visele lui Fifi ş.a.), naratorul lui Alexandru Muşina face, totuşi, figura unui pisălog omniscient: se repetă, dublează personajele, explicitează şi insistă prea mult asupra unor aspecte sau procedee, sau, cel mai supărător, reia glumele pînă la insuportabil. Comicul bazat pe introducerea în situaţii frivole a unor concepte precum „saturarea“ lui Jean Luc Marion, „urma“ lui Lacan sau „diferanţa“ lui Derrida este suprasaturat. Cîte glume poţi face cu diferanţa într-un singur roman?! Un redactor de carte priceput ar fi curăţat romanul de toate repetiţiile şi l-ar fi subţiat, astfel, cu o sută de pagini. Pentru forma aceasta însă, înarmaţi-vă cu răbdare!
Alcătuit din opt mari capitole introduse, în cunoscuta tradiţie narativă picarescă, printr-o frază-rezumat de genul „în care...“, romanul lui Alexandru Muşina este construit în jurul unui (anti)erou. Florin Angelescu Dragolea este asistent de literatură franceză la Literele braşovene, a obţinut un doctorat „summa cum laudae“ pentru teza Sémiose de l’oubli et du souvenir chez Marcel Proust, este un tip nespectaculos, corect şi chiar pasional, dar fixist la cursuri (predă, în limbajul de lemn al structuralismului, acelaşi curs de semioză proustiană la toţi anii), un lungan costeliv tras la faţă, lipsit de charismă şi de sex-appeal, timid şi singuratic, fără viaţă privată, după trei divorţuri şi o istorie de alcoolic, locuind împreună cu mama sub a cărei influenţă, de altfel, încă se află. Prezenţa sa intelectuală în contrast sau, dimpotrivă, susţinută de look-ul „avariat“ atrage însă atenţia celor două bombe sexi din amfiteatrul mai mult gol, vedetele facultăţii: Cerasela Bulumac, zisă Bubu, este prototipul odraslei de bani gata, tatăl ei fiind arhitectul-şef al oraşului; iar Eliza Podoleanu, zisă Lulu, este imaginea întreţinutei de un afacerist străin, în cazul ei de un şeic care îi este amant prin corespondenţă video, căci deşi a fost aleasă, în urma unui concurs, să fie iubita lui din România, şeicul n-a întîlnit-o niciodată în persoană. Din plictiseală, dar şi din nevoia de a trece examenul, cele două fete pun la cale, sub un pretext bibliografic, un plan de seducţie a asistentului, despre care circulă zvonul că ar fi nepotul lui Dracula şi care, intrat timid în joc la un biftec tartar în trei, „începe să semene cu Marilyn Manson în concert (cum simţea Bubu) sau cu Dracula în scena confesiunii (feelingul Fetei şeicului)“ şi să exercite o tot mai mare fascinaţie asupra fetelor: „Profesorul, tot mai roşu în obraji, cu o culoare aproape de om sănătos, perora despre Bataille, Girard, Jung, Lapin Duval, Genette, Gianfranco Carozza, Proust, Lacan, Brigitte Neuscheuk Hmelnitzsky, Foucault, Derrida, Ahmed Volfenson Krishnapati, Deleuze şi Guattari, iarăşi Proust, Noica, Eliade, Heidegger, Lieberman Kolakovski, Wittgenstein, din nou Proust, semioza uitării şi amintirii, dorinţa triunghiulară, patrulateră, pentagonală... Despre anamneză, kenoză, alchimie, maieutică, transcendenţă şi imanenţă, mimesis şi katharsis, senzorial şi spiritual... Bubu şi Fata şeicului se simţeau transportate într-o nouă lume, primite-n Cetatea Ideilor. Simţeau, fizic, că înţeleg, că se pătrund de esenţa semioticii, a fenomenologiei, că intră în rezonanţă cu adevărul semnelor fundamentale...“ Interesul, repede deconspirat, al celor două vedete ale facultăţii îi cresc cota şi îi conferă asistentului un nou statut transformîndu-l într-un Orfeu înconjurat de „bacantele cunoşterii universitare“, care încep să-i umple pînă la refuz amfiteatrul. Dar ceea ce începe ca o parodie de college sex adventures glisează tot mai mult înspre ficţiunea, comică fireşte, a unui quest identitar. Ajuns la Colocviul „Lucian Blaga“ de la Sibiu, asistentul întîlneşte pe stradă un ţigan, prosper exportator de sînge, care recunoaşte în el figura unui boier valah din neamul Drăculeştilor, descendenţi ai lui Vlad Ţepeş. În mod previzibil, dar nu lipsit de suspans sau de umor, planul fetelor de a-l face pe asistent, numit în intimitate Fifi, să bea un cocktail ce conţine sînge, pentru a confirma zvonul că ar fi vampir, converge cu inevitabila curiozitate a semioticianului de a verifica dacă originile sale ajung cu adevărat la Vlad Ţepeş. Şi cu acest rezumat în chip de captatio abia am ajuns la jumătatea romanului (care sfîrşeşte într-o veselă apocalipsă ecumenist-monarhică), restul rămîne la latitudinea curiozităţii fiecăruia.
Alexandru Muşina realizează un adevărat tur de forţă narativă în măsura în care construieşte o ficţiune omogenă şi complexă, cu mai multe niveluri stilistice. Nepotul lui Dracula este, în primul rînd, o satiră academică (modelul ar putea fi David Lodge) unde limbajul de lemn, titlurile şi ierarhiile, moravurile universitare, sistemul Bologna, superficialitatea studenţilor, „eficienţa“ secretarelor (informatoare încă de pe vremea Securităţii) etc., toate acestea sînt ilustrate cu cinism sau sînt trase în derizoriu şi absurd. Romanul este însă şi o satiră la adresa postmodernităţii: feminismul, vegetarianismul, antisemitismul, rasismul, colonialismul, UE, ONU etc. – toate sînt, mai mult sau mai puţin, parodiate prin vocea universitarilor adunaţi într-un select Club al Oamenilor Inteligenţi (COI). Apoi, romanul introduce legenda vampirului în această naraţiune de mediu şi moravuri academice, dar nu în sensul policier-ului filozofic patentat de Umberto Eco, ci într-unul intelo-parodic, unde contrastul dintre preţiozitatea limbajului şi frivolitatea întîmplărilor, dintre mediul academic şi cultura populară, dintre imaginarul ştiinţific şi mitologia consumeristă, precum şi acumularea de scene şi dialoguri incompatibile stilistic creează la tot pasul efecte comice, burleşti chiar. În ceea ce priveşte dimensiunea erotică dintre Fifi şi fete, dar şi divorţurile sale ori relaţia ombilicală cu mama, toate acestea au parte de o desfăşurare lentă, cu suspansul şi melodramatismul de rigoare, suficient pentru a conferi romanului dimensiunea unei telenovele cu un vampir prins în plasa intrigilor feminine, a secretelor de familie şi a originilor învăluite în mister. Nu în ultimul rînd, romanul face uz de o gamă largă de procedee ficţionale (Mircea Horia Simionescu poate fi invocat pe destule pagini) – fantezii onirice, pastişe, liste, (false) citate, versuri –, care-l aseamănă unei farse livreşti. Alexandru Muşina face, astfel, figura unui prozator dexter, surprinzător de abil în a controla mai multe stilistici şi discursuri şi, mai ales, cu o bună priză, deopotrivă la temele intelectuale şi la cultura populară actuale.
Un singur cusur găsesc acestui roman, însă e unul important, şi anume redundanţa narativă, a procedeelor. În cele peste 400 de pagini ale cărţii, care conţine destule momente memorabile (discuţiile membrilor COI-ului, personajul ţiganului afacerist cu sînge, visele lui Fifi ş.a.), naratorul lui Alexandru Muşina face, totuşi, figura unui pisălog omniscient: se repetă, dublează personajele, explicitează şi insistă prea mult asupra unor aspecte sau procedee, sau, cel mai supărător, reia glumele pînă la insuportabil. Comicul bazat pe introducerea în situaţii frivole a unor concepte precum „saturarea“ lui Jean Luc Marion, „urma“ lui Lacan sau „diferanţa“ lui Derrida este suprasaturat. Cîte glume poţi face cu diferanţa într-un singur roman?! Un redactor de carte priceput ar fi curăţat romanul de toate repetiţiile şi l-ar fi subţiat, astfel, cu o sută de pagini. Pentru forma aceasta însă, înarmaţi-vă cu răbdare!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu