Pe lîngă blocul meu există doi boschetari. Unul e Costică. Despre el am mai scris aici şi aici. Despre celălalt nu ştiu mai nimic, în afară de faptul că e prieten de-al lui Costică. Mă rog, mai degrabă amic, pentru că, deşi de multe ori stau liniştiţi de vorbă împreună, aşa cum am povestit mai înainte, i-am văzut odată chiar şi încăierîndu-se.
Ca de obicei, am dus gunoiul, m-am strecurat ca pe un teren minat printre cei şase cîini care zac lîngă tomberoane, apoi m-am îndreptat spre magazinul din stradă să mai cumpăr una-alta. La colţul blocului era amicul lui Costică. Singur, treaz bocnă – atît de treaz încît îmi părea că nu ştie pe ce lume se află; întoteauna e beat-drogat -, cum nu îi e obiceiul. L-a zărit doar cu coada ochiului, însă el şi-a dus milităreşte mîna la şapcă şi mi-a spus frăţeşte: „Salut, Florin!”. Mi-a luat cîţiva paşi buni pînă să mă lovească stupoarea: de unde naiba îmi ştie omul ăsta numele? Aproape nimeni din scara mea nici nu mă recunoaşte, în lift, ca vecin, deşi trăiesc aici de peste şase ani.
Am cumpărat o pîine, un kil de pere, o cutie cu lapte şi două pachete de ţigări, cu mirarea asta în minte. Apoi, trecînd din nou pe lîngă el, i-am zîmbit complice, ca şi cum ne-am şti de-o viaţă, convins că trăim într-o lume care poate merge înainte şi cu crede şi nu cerceta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu