Tot mai des visez pământul

din Nopți cu lună pe Oceanul Atlantic (1966)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Ion Gheorghe 

Tot mai des visez pământul cu nefericirile lui;
trag plasele fire şi rădăcini de ierburi oceanice
de parcă apa a luat carele cu otavă cosită.
În iulie-am fugit din Copenhaga spre satele lor,
am rămas pe malul câmpului şi-am plâns după voi –
acasă mă scăldam ca păsările-n iarba de grâu,
şi-adormeam în spicele pline de lapte.

În Danemarca n-am văzut drumuri de ţărână
şi-acest lucru l-aş fi dus în braţe pân-acasă...
şi-acum, în Oceanul Atlantic visez pământul cu nefericirile lui.

Azi-noapte se făcea că lucrez într-o fermă străină,
numai pătule de porumb şi hambare de grâu peste tot;
număram vârstele pe grăunţe de ştiuleţi şi de spice;
cele triste cu boabe de porumb, cele albe – cu sămânţa de pâine;
în loc de bani aveam boabe de porumb în buzunare;
la casa cinematografului dădeam câte două, trei boabe de grâu,
la baruri dădeam două căciuli de porumb, să danseze femeile;
se putea turna în părul lor semănătură de secară şi alte seminţe.

Preţurile pe lume se vădeau peste tot în grăunţe şi boabe;
cumpărai o cameră de hotel cu cincizeci de boabe pe oră,cu-o sută de boabe îţi alegeai o femeie-mbătată...

Deodată a venit un vânt să dărâme pătulele;
valuri de grăunţe şi boabe-au început să se ridice pe lume
oamenii săreau şi se sprijineau cu barajele,
morile de vânt se mişcau lovite de seminţe în aripi,elicele morilor de apă şi scocurile se rupeau de porumb...

Tot mai des visez pământul cu nefericirile lui;
se făcea că se pornise şi apa pe sub noi;
din loc în loc se vădea că sunt amfore-ngropate
să cumpănească trecerea şi-ntoarcerea lumiişi-acestea-şi rătăciseră orologiile de ploaie şi umezeală
încât ogoarele se preschimbaseră în lacuri,
şi tot ţăranii au sărit să sape şanţuri şi-apeducte;
astfel apele se linişteau, amforele-şi câştigau crugul orar
şi tot tractoarele ieşeau să pună capăt stihiilor –
Tot mai des visez pământul cu nefericirile lui...

Pe deasupra trecea pasărea de curând înviată;
ducea un peşte-n plisc, şi-l arunca-n pământ
şi dintr-o dată oamenii se scăldau în sânge de peşte,
dormeau pe mătase de carne de peşte;
la baruri femeile se dezbrăcau câte patru pentru un hering;
o sticlă de gin scoţian se cumpăra cu un peşte de munte;
o hidrocentrală se cumpăra cu două coşuri de crap,
harta astronomică de construire a unei rafinării de petrol
se putea cumpăra pe o căruţă de peşte din lacul Suhaia.

Am smuls, am stârpit, am tăiat sălciile şi răchitele –
e bine c-avem vapoare de pescuit şi iarăşi e bine
să nu spargem toate lacurile de pe malul stâng;
oamenii pleacă din ţări şi li se-mprăştie casele,
de mare nevoie iese omul pe mare şi-şi părăseşte copiii,multă bucurie când pleci, dar şi multă, multă tristeţe,
tot mai mulţi muncitori pleacă de la casele şi patriile lor –
Il tutto mondo è una paese...
dar vreau să mor ca un câine cu botul pe pragul de-acasă.

1965 

 

Ion Gheorghe