ADRIAN BODNARU

Karaoke

Aveai cei şapte ani de acasă ai ninsorii,
chiar dacă în ultimele ierni ea se purta
ca o clasă de gimnaziu scăpată din mână
şi trebuia să te întorci cu spatele la fereastră,
să-ţi laşi privirea să se piardă prin cameră
ca să poată copia în linişte totul:
îţi plăcea atât de mult masajul,
încât te speriai serile să nu ajung un orb
lângă tine,
iar după fiecare despărţire în hoteluri
complete,
îmi arătai un copac ce cânta corect
ca într-o capitală din adâncul Europei,
unde autobuzele puteau fi destul de goale
să se vadă prin ele partea neatinsă

de nimeni a zgomotului care nu murea
niciodată
în accidente, ci trecea repede,
repede cum se termina mereu în casele bune
mâncarea pentru câine.
Când neoanele arse din litere
nu schimbau mare lucru nici măcar pe hârtie,
lamele de ras plecau din venele calde
şi treceau de câteva ori de-a lungul picioarelor
unor mese drăguţe, grăbite să se îmbrace
în alb,
din obligaţie pentru vremurile sănătoase
care urmau să vină aducând cu ele în lume
mândria de a încăpea într-o măsură mai
mică.

ADRIAN BODNARU